Cei care cunosc cartea de memorii a lui Virgil Maxim, „Imn pentru crucea purtată”, au remarcat cu siguranţă fragmentul care se referă la o anumită carte care circula printre deţinuţii de la Aiud în anii 1945-46. E vorba de profeţiile atribuite unui monah Agatanghel originar din Rhodos, care ar fi fost redactate în Messina Siciliei în anul 1279. Acestea descriu, uneori foarte precis, o serie de evenimente istorice importante din Europa care s-au petrecut în secolele care au urmat: căderea Constantinopolului, Reforma, ascensiunea imperiului Rus, eliberarea grecilor de sub jugul otoman, sălbatice prigoane anticreştine (Revoluţia Franceză, comunismul), sau al Doilea Război Mondial. Printre altele, ea conţinea şi o profeţie care se referă la spaţiul geografic dintre Carpaţi şi Dunăre, aşadar indubitabil la România, care a înflăcărat imaginaţia celor întemniţaţi în perioada 1941-64. În special în ceeea ce-i priveşte pe legionari, profeţia în cauză le-a hrănit speranţele şi le-a dat putere să reziste. Aceasta pentru că ei s-au regăsit în ea, ca descriere, evocare a jertfelor şi promisiune a izbăvirii.
Virgil Maxim face o descriere foarte detaliată a cărţii, a referinţei la deznodământul războiului mondial care tocmai se încheiase, dar mai ales a acelui fragment referitor la România şi la legionari:
„<Agatanghel sau Sfârşitul omului. Proorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa>, aşa se numea cartea care circula în anii aceia în închisoarea Aiud. Eram tot cu Anghel Papacioc în celulă când ne-a parvenit şi nouă. Domnul Trifan o citise şi i-o aducea lui Anghel. Această proorocie stârnise multe discuţii printre legionarii închişi. În prefaţă, Ion Popescul, primar din Ploieşci, spunea că a tradus-o la 1903 după o ediţie franceză tradusă la rândul ei în secolele XV-XVI după originalul grecesc.”
Fragmentul relevant este următorul:
„Unele descoperiri erau mai încifrate şi se refereau la perioada renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înălţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Anul în care urma să se ajungă la acest stadiu de decădere era 1789, anul revoluţiei franceze. Se vorbea despre revoluţiile din 1830 şi 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, despre constituirea statelor naţionale în 1920 şi făcea o referire precisă cu privire la ţara noastră care mi-a rămas bine în memorie. Am verificat-o cu părintele Arsenie şi cu Popa Aurel din Decea, judeţul Alba:
În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, Ţara de la Gurile Dunării, numită şi Ţara Lupului (poate de la steagul Dacilor, n.a.) va apare fiul omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon. Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniţi de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri şi mulţi vor fugi peste hotare prigoniţi şi de <poporul duşman lui Dumnezeu>.
În timpul acesta Ţara Vulturului (Germania) va face un război cu Ţara Ursului (URSS) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la o <Fiară de peste ape> şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru (Berlinul). Şi în timp ce Ursul va înainta spre inima Vulturului, toate cetăţile Ursului vor striga: <Pace! Pace! Pace!> Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri. Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în Potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva <lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie> (comunisti democraţi, n.a.) se va da în Ţara Sciţilor (Basarabia-Ucraina?) şi atunci aceştia vor fi înfrânţi şi va fi vai de tine <om de roşu>. Şi după aceasta va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor”.
Virgil Maxim menţionează că după eliberarea din închisoare a căutat această carte în numeroase biblioteci, fără s-o găsească. Părintele Arsenie Papacioc şi-a amintit de o asemenea carte cu litere chirilice, dar nici de aceea nu se mai ştia nimic.
Adevăr sau fabulaţie? Iată întrebarea pe care şi-o pune cititorul cărţii lui Virgil Maxim şi care, în epoca digitală în care trăim acum, poate fi tentat să caute pe cont propriu un posibil răspuns la un întreg complex de întrebări.
Înainte de a le aborda, voi anticipa de pe acum răspunsul final, despre care nu cred că dăunează suspansului naraţiunii de faţă ci, dimpotrivă, e menit mai degrabă să-l potenţeze. Răspunsul corect e situat undeva la mijloc: nici adevăr incontestabil, până în ultimul detaliu, dar nici fabulaţie. Termenul adecvat e mai degrabă cel de „legendă”. Care, după cum ştim, conţine întotdeauna un sâmbure de adevăr. El s-a aflat de fapt de multă vreme sub ochii noştri, care nu au fost însă capabili să-l vadă, fiind aţintiţi în permanenţă asupra clişeelor puternice imprimate în imaginaţia noastră de modul extrem de precis, nu rezumativ, în care Virgil Maxim zugrăveşte episodul cu pricina. Cât de semnificativ este acest sâmbure de adevăr, vor putea aprecia cititorii acestui text, după ce-l vor fi parcurs până la final.
Dar să abordăm pe rând întrebările care se ridică în mod firesc în acest context.
Există profeţiile lui Agatanghel?
La această întrebare răspunsul e unul afirmativ. O căutare pe internet, inclusiv în diferite biblioteci digitale, dă imediat rezultate pozitive: într-o serie de biblioteci din Grecia pot fi găsite în format digitalizat numeroase exemplare manuscrise sau tipărite de-a lungul ultimelor două secole şi jumătate. Dealtfel textul a cunoscut o largă circulaţie la începutul secolului XIX, în contextul luptei de eliberare a poporului grec de sub ocupaţia otomană. Şi grecii au privit această profeţie drept o sursă de îmbărbătare, menită să le ridice moralul şi să le întreţină speranţa într-un deznodământ fericit.
 |
În ceea ce priveşte versiunile în limba română, există câteva la Biblioteca Academiei, deşi nu în formă digitalizată şi unde niciuna dintre ediţii nu corespunde cu detaliile date de Virgil Maxim privind anul publicării şi autorul traducerii sau editorul. Una din aceste ediţii, datată 1892, provenită din colecţia Bibliotecii Academiei, poate fi găsită însă pe internet aici, de unde am preluat documentul şi pe site-ul de faţă. O altă ediţie în limba română, digitalizată, de data aceasta mai veche, datând de la 1818 şi tipărită cu litere chirilice, poate fi găsită aici. |
Conţine vreuna din variantele cunoscute ale lui „Agatanghel” elementele pe care le menţionează Virgil Maxim?
Primul răspuns, care poate fi dat destul de rapid după lectura ediţiei din 1892, este: nu! Sau cel puţin textul nu conţine detaliile în forma precisă sub care le evocă Virgil Maxim. Desigur, o asemenea concluzie nu poate fi mulţumitoare, pentru că premisa de la care trebuie pornit e aceea că Virgil Maxim nu a fabulat, căci el citează spre mărturie şi alte nume de foşti deţinuţi politici – Aurel Popa şi părintele Arsenie Papacioc – care fuseseră şi ei de faţă atunci când cartea cu pricina a circulat la Aiud (1945-46).
Prima explicaţie posibilă (şi totodată facilă) a acestei neconcordanţe ar putea fi aceea a existenţei mai multor ediţii, unele fiind „trunchiate”, dar altele putând încă să conţină fragmente suplimentare, care să includă şi amănuntele descrise de Virgil Maxim.
Se pare însă că lucrurile nu stau aşa. O comparaţie cu ediţia din 1818 (cu litere chirilice) ne arată faptul că ele sunt practic identice. Chiar dacă lectura unui text scris cu litere chirilice poate fi anevoioasă pentru un nespecialist, având spre comparaţie un text de bază cu caractere latine, verificarea coincidenţei celor două versiuni se face relativ uşor. Mai mult, în acest fel pot fi îndreptate câteva greşeli de tipar ale ediţiei 1892, care conţine pe alocuri litere greşite sau inversiuni de litere, făcând anumite fragmente mai puţin inteligibile (spun aceasta ca un aviz pentru cei interesaţi să citească textul integral din ediţia cu pricina, că s-ar putea să se poticnească în câteva locuri, dar oricum ele nu au o relevanţă deosebită pentru chestiunea discutată aici).
Comparaţia poate merge mai departe luând în considerare şi versiunile greceşti. Dar şi acestea conţin practic acelaşi text. Cel puţin dacă e vorba de cele pe care le-am cercetat, printre care o versiune tipărită din 1837 şi un manuscris din 1750 (dar şi altele).
În aceste condiţii, investigaţia s-ar putea îndrepta înspre căutarea ediţiei de care aminteşte Virgil Maxim în mod specific. Însă apare o primă neconcordanţă în ceea ce priveşte numele acelui „primar din Ploiesci”. Pe lista cu primarii acestui oraş nu apare deloc numele de „Ion Popescu(l)”. Primarii de la începutul secolului XX, de când se spune că ar data cartea, se numesc George G. Ionescu (1901-1905) şi Gheorge C. Dobrescu (1905-1907). O căutare online sub numele acestor autori nu dă rezultate, fapt poate de aşteptat, căci primarul cu pricina ar fi fost doar traducătorul şi prefaţatorul cărţii, iar nu autorul ei.
Prin urmare, cartea cu pricina e deocamdată de negăsit. Încât s-ar putea crede că enigma din jurul legendei ţesute în jurul profeţiei lui Agatanghel care a circulat în închisorile comuniste îşi aşteaptă încă dezlegarea, până la eventuala apariţie a acelei ediţii fantomatice la care s-a făcut referire.
Şi totuşi, întâmplarea a făcut să recitesc între timp o altă scriere memorialistică, în care am dat iarăşi peste această menţionare a lui Agatanghel. E vorba de cartea lui Octavian Voinea „Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”. Spre deosebire de Virgil Maxim, care face referire la o carte care circula în Aiud în anii 1945-46, Voinea se referă la perioada 1961-62, când putea fi vorba doar de o circulaţie pe cale orală, asemenea miilor de versuri create în închisori. Şi el aminteşte că sursa de bază ar fi o carte tradusă de un primar din Ploieşti, căruia nu îi dă numele, însă din 1906 (nu 1903 cum spune V.Maxim).
Iată fragmentul esenţial:
„Deţinuţii, fiind în marea lor majoritate oameni cu multă carte, cuprinzând toate disciplinele posibile, au interpretat şi fixat în timp şi spaţiu tot ce a scris acest călugăr. Au identificat în profeţie pe marii eroi ai lumii moderne, până la zi. Cu imaginaţia in flăcări, deţinuţii au indentificat căderea a două mari imperii la sfârşitul primului război mondial. Prin afirmaţia ridicăriii lui „Anticrist” înţelegeau bolşevizarea Europei… Toate chinurilor îndurate la Piteşti, Gherla, Canal şi în alte locuri de supliciu, deţinuţii le-au găsit corespondent în această profeţie.
Profeţia vorbea că într-o ţară de la gurile Dunării se va ridica Arhanghelul Mihail. Eroii care îl vor urma vor fi zdrobiţi, aruncaţi în închisori şi nimiciţi cu toţii, până când puterea lor va fi distrusă de tot.
Abia la sfârşit, când aceştia vor fi complet distruşi, la rugăciunile Fecioarei Maria şi ale Primului Mucenic, Dumnezeu îşi va întoarce faţa spre ei şi rămăşiţele lor vor fi salvate. Anticrist va cădea şi va începe o nouă istorie a omenirii.
Deţinuţii se confundau pe ei înşişi cu echipa de sacrificiu a istoriei. S-au identificat cu ultima putere ce are contact direct cu Satana, ţinându-i piept şi împotrivindu-i-se cu îndârjire.
Convingerea oamenilor că despre ei este vorba în profeţie constituia o adevărată forţă ce dădea putere de rezistenţă deţinuţilor acestei închisori, ţinându-le moralul ridicat.
Agatangelos numea pe oamenii ce vor umple închisorile lui Anticrist cu numele de „oamenii Arhanghelului”…”
Spre deosebire de Virgil Maxim, Octavian Voinea face mai mult o prezentare rezumativă, fără pretenţia de a reda formulări exacte. Între cele două relatări există evident numeroase elemente comune, cum ar fi menţionarea explicită a Arhanghelului Mihail (care însă nu apare nicăieri în textul cunoscut atribuit lui Agatanghel) dar şi evocarea Fecioarei Maria şi ale Sfântului Ioan, pe care Voinea îl numeşte „primul mucenic” şi care, după Virgil Maxim, adună în potire sângele martirilor. Abia din lectura paralelă a celor două fragmente înţelegem mai bine că nu e vorba de Sf. Apostol Ioan, cum s-ar putea înţelege la prima vedere citindu-l pe Virgil Maxim, ci de Sf. Ioan Botezătorul!
Întorcându-ne la profeţia lui Agatanghel, în capul al IX-lea apare următoarea formulare: „sângele cel cu multă durere şi mult scârbit a Vizantienilor îl va închega Maria şi Ioan cel mare şi întâiul mucenic, care este afierosit de la noi ucenicii. Acesta dă ajutorul”. Ei bine, pentru legionarii închişi acest fapt nu putea fi decât un semn providenţial: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) coincide cu data înfiinţării Legiunii Arhanghelul Mihail!
Alăturarea izbăvitoare a Fecioarei Maria cu Sf. Ioan Botezătorul, care adună (încheagă) în potir sângele martirilor, este prin urmare un element comun care apare atât la Virgil Maxim şi Octavian Voinea, dar şi în textul atribuit lui Agatanghel, care se găsea în faţa ochilor noştri de ani de zile! Numai că aceşti ochi, aţintiţi în cu totul altă direcţie, nu au fost în stare să discearnă corect, de vreme ce scrierea originală nu conţine evocări explicite ale „Arhanghelului Mihail” sau a unui război între urs şi vultur şi alte asemenea amănunte.
Existenţa acestui element comun ne face să credem că printre deţinuţii politici din închisorile româneşti a circulat – sub formă scrisă şi ulterior orală – exact acest text binecunoscut sub numele de „Profeţiile lui Agatanghel”. O cercetare mai amănunţită a sa, în special în ce priveşte ultimele două capete, va releva că există şi alte elemente care se intersectează cu relatarea lui Virgil Maxim. Faptul că ele se referă la România e confirmat de localizarea geografică prin „glasul care vine dinspre munţi spre ţărmurile Dunării”, iar „vizantienii” despre care se vorbeşte nu trebuie prin urmare interpretaţi în sens stric etnic, cu referire la greci, ci mai degrabă confesional. (Deşi teoretic şi bulgarii ar putea revendica o descriere similară a localizării geografice între munţi şi Dunăre precum şi apartenenţa la acelaşi creştinism bizantin, pentru ei amănuntele care urmează au însă mai puţină relevanţă.)
Odată fixate reperele geografice, să mergem mai departe. Aceste elemente din „Agatanghel” evocate prin intermediul altor imagini şi de Virgil Maxim, precum „fiul omului” înarmat cu o sabie ascuţită, aflat în fruntea unei organizaţii (tablou în care Arhanghelul Mihail nu apare, decât cel mult simbolic, sub forma sabiei) sunt redate în textul original într-un limbaj criptic, presărate printre alte imagini profetice vagi. Dar deţinuţii legionari au remarcat imediat în tot acest mozaic destul de puţin inteligibil exact acele piese disparate care se potriveau cu concepţia lor şi care, într-adevăr, prezintă nişte nuanţe şi coincidenţe surprinzătoare.
Formulările prezente în literatura memorialistică reprezintă prin urmare mai degrabă o tentativă de „decodare” a mesajului din „Agatanghel”, care reflectă înţelegerea lor a textului profetic, şi mai puţin o reproducere literală, fie ea şi memorată, a textului însuşi. Ele sunt mai mult o traducere într-o anumită cheie, anume cea pe care o deţineau legionarii, despre care au observat că ar putea deschide uşa încifrată a unor fragmente dintr-un text straniu. Şi despre care a venit momentul să spunem acum mai multe, înainte de a reveni cu o analiză mai amănunţită a problemei în discuţie. Aceasta pentru că ştiam de multă vreme – ceea ce deţinuţii politici nu aveau cum să ştie la vremea aceea – că textul atribuit acestui personaj fictiv Agatanghel e apocrif, el datând de fapt de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Şi atunci … mai are vreun sens să continuăm discuţia pe marginea lui?
Da, o vom continua îndată, încercând să sesizăm acele coincidenţe care ar fi putut atrage atenţia legionarilor din închisori, precum şi alte coincidenţe cu personaje sau evenimente istorice ulterioare anului 1750, când este datat de specialişti. Dar mai întâi câte ceva despre corecta încadrare a acestui text.
Sunt profeţiile lui Agatanghel autentice? De când datează ele şi cine este autorul real?
Aşa cum am văzut mai devreme, răspunsul la prima întrebare este: nu! Nu e vorba nicidecum de un text din secolul XIII, toţi specialiştii ajungând la concluzia că el datează din jurul anului 1750. Cel care a pus textul în circulaţie, fiind considerat unanim şi drept autor al său, e arhimandritul athonit (M-rea Iviron) Theoklitos Polyeidis (1698-1759), care începând cu 1731 a fost trimisul Patriarhiei Ecumenice în Germania. În versiunile greceşti (chiar în cea românească de la 1818) se menţionează că textul iniţial provine dintr-o carte publicată de un anume Iakovos Paleotis în anul 1555 la Milano. Numai că, în primul rând, această carte s-a dovedit a fi de negăsit. Prima ediţie tipărită a scrierii Agatanghel a fost scoasă la Viena în anul 1791, iar ediţiile în manuscris nu trec de anul 1750, adică din timpul vieţii lui Polyeidis. Acest element, alături de un altul legat de stilistica textului, pe care îl voi detalia în cele ce urmează, i-au făcut pe cercetători să considere profeţiile atribuite lui Agatanghel drept o creaţie a lui Theoklitos Polyeidis însuşi. Adică a celui care pretinde că a redescoperit şi pus în circulaţie acest text sub motivaţii politice, în esenţă fiind vorba de lupta de eliberare de sub stăpânirea otomană a popoarelor ortodoxe înrobite.
Aspectele care duc la concluzia că profeţiile lui Agatanghel sunt o fabricaţie din secolul XVIII ţin de un anumit modus operandi care e destul de răspândit în literatura profetică apărută de-a lungul veacurilor erei creştine. Anume, ele sunt atribuite de regulă unui autor care ar fi trăit cu mai multe secole în urmă. Această tehnică, numită vaticinium ex eventu, e menită să confere credibilitate profeţiilor despre viitor (raportat la momentul punerii lor în circulaţie) pe baza verificării foarte precise a celor „profeţite” despre trecut. Care evident că s-au împlinit punct cu punct, din moment ce redactarea lor e ulterioară evenimentelor realmente întâmplate.
Astfel, John Nicolopoulos (1985) susţine că, din punct de vedere stilistic, toate „profeţiile” care se referă la evenimente petrecute anterior anului 1740 pot fi identificate prin detalii foarte precise, în schimb cele care se referă la viitorul propriu-zis sunt redactate într-un registru ambiguu şi încifrat, ele putând fi interpretate în multiple feluri. Coincidenţele cu anumite evenimente istorice ulterioare ar fi deci pur şi simplu fortuite. Istoria e plină de tirani, antihrişti, războaie, violenţe, prigoane anticreştine, încât, până la urmă, anumite potriveli devin inevitabile.
Un alt autor, Marios Hatzopoulos (2011) , spune următoarele: „Pe măsură ce Luther, Papa, Carol al V-lea, Petru cel Mare și o serie de alții urcă pe scenă, autorul își propune să discute probleme politice într-o zonă geografică delimitată, în linii mari, de Occidentul catolic, Nordul protestant și Orientul ortodox. În general, majoritatea referințelor lui Polyeidis sunt în mod deliberat vagi și ambigue, ceea ce face ca lucrarea să poată fi citită din mai multe puncte de vedere. Ceea ce este coerent este viziunea ortodoxă a autorului și moralismul său naiv: cei drepți vor trece prin necazuri dureroase, dar în cele din urmă vor ieși învingători. În cele din urmă, ereticii catolici vor fi mortificați, iar otomanii barbari vor fi învinși de credința ortodoxă.”
Evenimentele care se încadrează la categoria „profeţii despre trecut” şi care pot fi identificate cu maximă precizie ar fi următoarele (numărul de pagină se referă la ediţia românească din 1892, cea mai accesibilă în acest moment cititorului nespecialist): căderea Constantinopolului (p.6), Luther, Reforma şi Împăratul Carol V (p.8-9), Rusia lui Petru cel Mare şi a celor care i-au succedat la tron până în 1740 (p.19) sau victoria Rusiei asupra Turciei în războiul din 1736-1739 (p.29-30).
Celelalte profeţii sunt formulate în termeni mult mai vagi. Dar, după cum vom vedea, cu puţină imaginaţie pot fi identificate în ele, chiar dacă pe fondul anumitor discordanţe mai mici sau mai mari (datorită faptului evident că profeţiile despre viitor sunt de bună seamă mai dificile decât cele despre trecut) o serie de personaje sau evenimente istorice precum Napoleon, Hitler, eliberarea grecilor de sub stăpânirea turcă, prigoane anticreştine ca Revoluţia Franceză sau comunismul, sau chiar Mişcarea Legionară.
Voi continua aşadar firul expunerii de faţă care este centrată pe acest din urmă element, după care voi încerca să explic şi conexiunile cu celelalte identificări.
Conţin profeţiile lui Agatanghel elemente care pot fi interpretate în modul în care au făcut-o deţinuţii politici în închisorile comuniste?
Da, fără îndoială, aceste elemente există. Ele fac parte din capetele IX şi X şi sunt cele care ne fac să credem că cei din închisori au avut acces exact la textul standard din Agatanghel, cel aflat şi acum în faţa noastră. Încât ediţia la care se face referire în scrierile memorialistice, chiar dacă e de negăsit, devine mai puţin importantă.
Iată fragmentele în cauză, cele relevante fiind subliniate, cu observaţiile proprii puse între paranteze. Numărul de pagină corespunde ediţiei româneşti din 1892, iar unele greşeli de tipar din aceasta sunt îndreptate în citatele de mai jos prin confruntare cu ediţia 1818.
Capul IX
(Începe cu Polonia, iar apoi la p.33-34 apare localizarea geografică a României) Audiam un glas strălucit viind despre munţi către ţărmurile Dunărei aşa-zicând, un cinci şi cinci zeci este hotărât sfârşitul necazurilor. Adică al şaptelea nu veţi mai fi ticăloşi întorcându-vă la sânul neamului, veţi veni bucurându-vă. Şi în urmă, de la cuiburile părinteşti, vă voi aduce la îndestulare. Necazul acel de trei ani aduce liniştire, către voi celor trecute întristări încetare. Cel ce va ocărî capul nostru va găti mai înainte răutatea sa, dar căinţa nu va folosi. (Un anunţ vag de încetare a unor greutăţi şi necazuri, fără o referire precisă. Datorită contextului fragmentelor următoare, legionarii întemnitaţi în 1945-46 ar fi putut deduce că e vorba de o încetare viitoare a şirului de prigoane la adresa lor, instituite de Carol al II-lea, Antonescu sau regimul semi-comunist de după 6 martie 1945.)
Fiul omului, împreunează a cinci-zecilea şi unul cu trei zeci şi patru, şi vei vedea socoteala sfârşită. Să nu fie. Că sângele cel cu multă durere şi mult scârbit a Vizantienilor îl va închega Îngerul cu Maria şi Ioan cel mare şi întâiul mucenic, care este afierosit de la noi ucenicii. Acesta dă ajutorul. (Sf. Ioan Botezătorul, cu naşterea prăznuită pe 24 iunie, totodată şi ziua înfiinţării Mişcării Legionare).
Aşa, aşa, la înaltă treaptă se va sui credinţa părintelui (gr. ghennitoros, în sens de tată, nu de preot), va afanisi (nimici) ticăloşia de la Gali şi de la Sarmaţi. Cu înţelegere se va vedea la vârful îndestulărilor, şi cel pierdut se va afla, şi cel înstrăinat se va lua iarăşi înapoi. (O altă referire vagă şi încifrată la încetarea unor necazuri, care vor fi ele, căreia nu-i poate fi găsită o corespondenţă precisă. „Gali” ar putea fi o referire generală la apuseni, iar „Sarmaţi” la ruşi. Interpretarea ar putea fi similară cu cea a primului paragraf.)
Şi după aceasta de zavistie ruşinându-se domnul (ighemon, stăpânitor) pliroforisit (convins, lămurit) rămâne. Se va bucura el întru Dumnezeu şi jertfe de mulţumire va aduce. Şi după aceasta cu pace rugăciune va da înaintea celor ce se tem de Dumnezeu, şi ca unul ce numai singur este isvorul bunătăţilor cu necontenire îi va sluji lui, că este bun că în veac este mila lui. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu o ascultă. (Iarăşi o profeţie atât de generală, şi deci fără mare valoare, căci la un moment dat e imposibil să nu i se găsească o corespondenţă. Ea anunţă încheierea unei zavistii şi întoarcerea mulţumitoare către Domnul.)
Şi iată un fiu omenesc zăcea scârbit cu patru prunci, şi jale fiindu-i se tânguia. Turturica întristată, aproape cântă tânguirele proorocului, şi iată corbul soarelui cu aripile întinse zicea aşa. La trei-zeci şi patru în grabă se sfârşeşte. Fiul omului, pe 51 cu 2 împreunează cu 34, şi apoi înţelege cele asupra ta, şi pentru ai tăi statornică fericire, carele cel între sfinţi sfânt ţi-au adus. (Iarăşi o prevestire încifrată a sfârşitului necazurilor. O încercare de asociere cu legionarismul evidenţiază nişte mici discordanţe, deşi numerele amintite nu sunt departe de adevăr. În familia lui Corneliu Codreanu au fost într-adevăr patru fraţi, dar şi două surori. El a murit în anul 1938, nu 1934. Iar 51+2+34=87, dar regimul comunist a căzut în anul ’89. Aceste asocieri par totuşi forţate, însă nu e obligatoriu ca fiecare rând din profeţie să aibă corespondent în realitate. Unele fragmente pot fi oare şi „de umplutură”, ca să camufleze printre ele vedeniile autentice?)
Şi iată fiul omului ca dintr-un adânc somn sculându-se au dat către cer mulţumire. Şi iată văd pre dânsul călare pre cal alb, şi sabie ascuţită în mâna sa având, merge înainte cu mulţi bine orânduiţi. (Legionarii din închisori nu puteau să nu-l recunoască aici pe Căpitan în fruntea organizaţiei sale. Sabia poate fi privită şi ca un simbol al Arhanghelului Mihail, care însă nu e menţionat explicit. Din textul grec „χαι ιδού θεωρώ αυτών επί λευκών ίππων καφημένων και ξίφος κοπτερον εν τη χειρί κατεχοντα προπορεύεσται από πλείστων γεννεών καλώς διατεταγμένων και ιδού άνοίγεται διφυρων” se desprind şi alte nuanţe, care nu aveau cum să le fie cunoscute celor din închisori sau celor care se raportează doar la traducerea în română. Astfel, în original apare cuvântul „katechonta” prin care este denumit purtătorul săbiei, termen care are şi o semnificaţie apocaliptică, el referindu-se la acele personaje istorice care se opun lucrării antihristice. În plus, cei mulţi şi bine orânduiţi sunt amintiţi cu termenul „ghenneon”, adică „generaţie”, nuanţă care pare să fi scăpat traducerii în română. În mod întâmplător, el rimează cu termenul de „legheon”, pe care îl foloseşte Virgil Maxim. Probabil o pură coincidenţă, căci textul românesc nu face nicio aluzie la aşa ceva şi originalul grecesc cu siguranţă nu a circulat în închisori, cu excepţia posibilă a faptului că acea carte fantomatică şi de negăsit să fi fost bilingvă.)
Şi iată se deschide o uşă din două bucăţi şi iată îi urma turturica şi puii ei, şi numai cu o săltare au intrat la cele mai din lăuntru a grădinii şi iată cade înaintea sfintei Icoane cei râdicate şi mulţumeşte. (Aici legionarii aveau înaintea ochilor, fără îndoială, imaginea Căpitanului închindându-se icoanei Arhanghelului Mihail de la Văcăreşti.)
Am auzit mare glas schimbat, care zicea. Iată aşa se blagosloveşte omul carele se teme de Dumnezeu. Muerea ta ca o vie rodită va înflori înaintea casei tale. Fiii tăi ca nişte tinere odrasle de măslin împrejurul mesei tale. Tu fiul omului ai nădăjduit întru Dumnezeu şi nu te vei înşela, nici te vei ruşina în veac. Aşa să fie, şi aşa va fi. Amin. Necazul, tânguirea şi robirea aduc către tine fericite bătrâneţe, amin.(Un bine viitor, prevestit la modul general.)
Probabil că aceste câteva elemente, risipite într-un context mai larg, dar relativ opac, pe fondul localizării geografice destul de evidente a teritoriului ţării noastre, i-au făcut pe legionarii întemniţaţi să simtă că ei ar putea deţine, mai mult chiar, că ei înşişi ar putea fi chiar cheia decriptării ultimelor două capete ale profeţiilor lui Agatanghel.
În capul al X-lea, ultimul din scrierea lui Agatanghel, cu siguranţă că ei au identificat simboluri care descriu comunismul, dar şi înfrângerea sa finală şi triumful creştinismului. După cum se va vedea, spiritul acestei părţi finale a textului concordă cu descrierea lui Virgil Maxim, care se dovedeşte însă a fi mai mult o interpretare decât o reproducere fidelă.
Capul X
La crivăţ (nord) pe movilă înaltă, s-au arătat trei focuri. Şi iată am văzut că între dânsele bătea tare războiu spre prăpădirea unui turburător. (Aici nu avem o localizare geografică precisă. Poate fi vorba de întreg continentul european, situat la nordul bazinului mediteranean, iar conflictul ar putea fi Primul Război Mondial.) (…)
Şi iată un tânăr se apropia de inorog (simbol al binelui, al purităţii), vrând să-l răpească cu chitara, iar femeia cea goală au zis lui, acum nu încă nu este sfârşitul. Iată isgonit din cântarea cocoşului, te văd cu corabia plutind şi plutind te vei întoarce ticălos înapoi, cu mare grăbire te vei duce, şi ticălos vei fi, de ucidere, de morţi, de întâmplări rele vei fi pricinuitor, şi în zadar tragi nădejde. Prăznuirea sâmbetei este împotriva Dumnezeeştii pravile. Tu de prăznuirea sâmbetelor eşti desfrânat nici vei putea să iai ceea ce tu a lua, până nu te vei face răsvrătitor prăznuitorilor de sâmbete. (Aici aluzia destul de evidentă, cel puţin dacă aplicăm „cheia legionară” de decriptare, este la evreii comunişti din „cântarea cocoşului”, adică din răsărit, Rusia, care au fost izgnoniţi –Lenin şi ai săi au fugit în 1907 la Helsinki şi apoi la Geneva- de unde au revenit în 1917. Însă mijlocul de transport folosit nu a fost corabia, ci trenul, necunoscut însă atât la 1750, şi cu atât mai mult la 1279.)
De vei împlini 35 de ani ai vârstei, te vei întoarce către Mine mai în scurt nenorocit, tânărule. Aşa, aşa, împărăţia aflătoriului stăpânitor conteneşte despre răii urmaşi moştenitori. Împăratul Germaniei la moştenire se aşează, dar se întoarce la ale sale limanuri, şi împărăţia Ivernicească să isbăveşte. (Aici ar putea fi descrisă înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Moştenirea ar semnifica dominaţia continentală, care iniţial a aparţinut Germaniei, ea fiind însă nevoită să revină în graniţele sale iniţiale. Cei care au preluat această moştenire sunt tot răi. O posibilă aluzie la Hitler, care ar mai putea fi descris şi în alte locuri, după cum vom vedea ceva mai încolo. Împărăţia Ivernicească e un termen deocamdată neidentificabil precis, decât prin apartenenţa la tabăra aliată, ostilă Germaniei. El ar putea semnifica această întreagă alianţă.) (…)
Şi iată adunare îmbrăcată cu jalnice vestminte a vicleanului ocârmuitor a asfinţitului se cerceta, şi iată sabia ascuţită îngrozea pre cei ce primea prea sfântul marele nume al lui Iisus cu făţărnicie de bune cuvinte, având necredinţa ascunsă sub masca de faptă bună cei foarte stricaţi oraşani de pentapoli, linguşitori şi înşelători îndărătnici. (Pentapolis – alianţă din cinci oraşe, care, conform Wikipedia, poate însemna tot o aluzie la poporul evreu: „In the biblical Holy Land, Genesis 14 describes the region where five cities — Sodom, Gomorrah, Zoara, Admah and Zeboim — united to resist the invasion of Chedorlaomer, and of which four were shortly after destroyed.” Aici ar putea fi o descriere criptică a holocaustului nazist împotriva evreilor.)
Şi iată îmi zicea mie: Fiul omului, vezi aceşti jefuitori lupi, aceşti nesăţioşi când se vor pedepsi înaintea gelatului a sâmbetei, şi înaintea celui încununat în iad preste fire cerber. Şi apoi să ştii fiul omului, cum că această fără de sfinţenie şi satanicească adunare a iadului, până a nu se sfârşi deplin al patrulea veac, spre împlinirea celui de trei-zeci, de la începutul lor, ca nişte jertfe scârbite şi ca nişte dobitoace junghiate fără milostivire se vor omorî. (Virgil Maxim făcea şi el aluzie la lupii în piei de oaie, comuniştii, care vor fi în final pedepsiţi. Prin urmare, e limpede că în cheia deţinuţilor de la Aiud, acest fragment ar descrie comunismul, poate împreună cu sprijinitorii săi oculţi, şi înfrângerea lor finală.)
Şi împreună cu dânşii alt neam nou oare carele (oarecarele?) asemenea păgânesc va pierde pe pământ pomenirea, acea fără de sfinţenie diavolească şcoală, pare oamenilor a fi cu fapte bune, iată de ce ceea ce săvârşit se va prăpădi. („Prăpădi” e sinonim cu afanisi, care apare în textul din 1818. Aplicând cheia de lectură a întemniţaţilor de la Aiud, acest fragment pare a descrie perioada postcomunistă. E vorba de un neam nou, tot necreştin, însă cu aparenţă de fapte bune. Ar fi vorba de democraţiile laice, care se revendică de la principiile Revoluţiei Franceze. Agatanghel anunţă că şi această epocă va avea un sfârşit.)
Atuncea adunare strălucită a sfintei pronii va străluci în lume. Şi mai întru sfârşit a prăpădirii blestemaţilor nedrepţi şi răpitorilor lupi. Înălţaţi săraci numele Domnului şi Dumnezeului nostru. Cântaţi Împăratului celui mare al veacurilor slave. Veniţi, veniţi, o neamul pravoslavnic bucuraţi-vă în psaltire şi în chitară cu tobe şi cu glas de trâmbiţe, cu ţimbale bine răsunătoare, ascuţiţi ţimbalele voastre, întindeţi organele voastre, suflaţi în trâmbiţele voastre, şi în cimpoaiele voastre, întoarceţi spre glasuri alăutele voastre, proftacsiţi, dănţuiţi şi jocuri plăcute jucaţi cu bucurie înaintea Scaunului a marelui împărat Israil, carele hulele sâmbetitorilor cu multe sute de ani mai înainte au fost spurcat. Cântaţi şi voi aflătorii scârnavelor eresuri Domnului că este bun, că în veac este mila lui, amin. (Virgil Maxim vede aici, după izbăvirea de lupii cei răpitori, căderea comunismului şi a altor organizaţii oculte, o biruinţă finală a creştinismului, adică ceea cel el consideră a fi acea „acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor”.)
Fiul omului, iată sfârşitul vedeniei tale, care este îngerească descoperire păzită numai credincioşilor, acelora cari fără prihană au cinstit locaşul lui Dumnezeu. Mergi sluga lui Dumnezeu Agatanghele, şi scrie în table toate cu credinţă, şi le vădeşte toate celor urmaşi după tine, amin.
Şi iată mulţime mare de oaste din duhuri cereşti, ducea cu straşnice legături pre balaurul cel mare, şi l-au aruncat pre dânsul în tartarul cuptorului cel de foc, cântând pre pământ, şi în văzduh şi pre ape : sfinte Dumnezeule, lui numai i se cuvine, întreit sfânt Dumnezeu, slavă, putere şi împărăţie în vecii vecilor, amin. (Acesta este finalul profeţiilor lui Agathanghel, care consfinţeşte încă odată victoria asupra balaurului apocaliptic.)
Ce se poate spune însă despre celelalte părţi ale acestor profeţii? Importanţa lor nu este nici ea de neglijat, pentru că, de vreme ce deţinuţii politici din acea vreme s-au regăsit pe ei înşişi în profeţia lui Agatanghel, aveau nevoie şi de o confirmare privind autenticitatea altor enunţuri cuprinse în ea. Desigur, ei nu aveau cum să ştie că perfecta coincidenţă cu evenimentele anterioare lui 1740 se datorează practicării unei vaticinium ex eventu, dar ce putem spune despre evenimentele ulterioare acestui an, a căror predicţie s-a împlinit?
Chiar dacă datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, conţin profeţiile lui Agatanghel alte elemente care pot fi identificate cu evenimente istorice ulterioare?
Cu toate că autorul lui Agatanghel e cu certitudine arhimandritul Theoklitos Polyeidis, rămâne deschisă întrebarea privind scopul acestei scrieri. Cel imediat pare a fi cu siguranţă întărirea ideologică a taberei ortodoxe, greacă şi rusă, în lupta ei contra otomanilor. Profeţiile despre trecut par mai degrabă un ambalaj menit să confere o doză de credibilitate pentru mesajul adresat viitorului. Reprezintă acestea simple fantezii literare personale, sau redactarea şi punerea în circulaţie sub această formă a unei tradiţii orale athonite? Căci nu trebuie să uităm care este formaţia autorului, chiar dacă el a trăit vreme de decenii bune în Germania şi Rusia. Şi, chiar dacă ar fi vorba de o tradiţie orală athonită (ceea ce ar trebui dovedit cu alte documente, probabil foarte greu de găsit, dacă ele există, atunci doar în manuscrisele mănăstirilor din Muntele Athos) nici acest lucru nu implică numaidecât infailibilitatea lor. În acest moment, nu putem da un răspuns la întrebare.
Admiţând ipoteza că autorul real al lui Agatanghel ar fi dorit să transmită într-adevăr un mesaj profetic bazat pe asemenea surse, modul lui de operare nu prea putea fi altul decât cel pe care îl observăm. Adică miezul veritabil, care nu poate consta decât în anumite imagini şi elemente simbolice, nu are cum fi prezentat altfel decât împachetat sau camuflat fie printre elemente oricum valabile, ca acele „profeţii despre trecut” identificate fără dubiu, fie printre o serie de formulări obscure, aluzii vagi, locuri comune şi generalităţi fără conţinut real. Iar cei care au studiat cu atenţie textul, precum deţinuţii politici din România, au putut descoperi fără îndoială acele elemente simbolice care s-ar putea referi atât la ei, cât şi la alte evenimente sau personaje istorice ulterioare redactării documentului. Ceea ce i-ar conferi un anumit grad de credibilitate şi autenticitate. Desigur, această evaluare nu poate fi decât subiectivă şi nu poate fi cuantificată prin instrumente ale cercetării ştiinţifice. Aceasta nu poate spune decât că astfel de concordanţe reprezintă simple coincidenţe şi nimic mai mult. Rămâne de apreciat dacă numărul şi forţa descriptivă a simbolurilor decelabile printre multele platitudini nu denotă totuşi ceva mai mult decât un simplu rezultat al hazardului.
Dacă pornim la drum cu intenţia de a căuta printre rânduri acele imagini simbolice cu un conţinut mai substanţial, trebuie luat în considerare că acestea s-ar putea să se găsească răspândite, nu neapărat în acelaşi fragment coerent, şi că transcend contextul în care sunt prezentate. Ca exemplu edificator s-ar putea aduce referirile la jertfa pe cruce a lui Hristos din Psalmul 21, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” şi „Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” Contextul nu e altceva decât o rugăciune de pocăinţă a regelui David, iar pentru evrei acest psalm nu are niciun caracter mesianic. Şi totuşi, aceste versete s-au dovedit a avea şi o semnificaţie dincolo de cadrul strict în care apar. Doar practicând o asemenea abordare putem identifica şi în Agatanghel unele fragmente, risipite într-un context destul de vag şi de neinteligibil, cum sunt cele care par a se referi la România şi la legionari.
Să vedem prin urmare şi alte asemenea locuri care ar putea transmite un mesaj fie direct, fie sub o formă simbolică, cu menţiunea că localizarea geografică sau etnică este făcută întotdeauna în mod explicit.
Eliberarea Greciei de sub dominaţia otomană
„Şi precum se afla Israiltinescul norod, supus lui Navohodonosor, aşa va fi norodul acesta supus necredincioşilor Agareni până la vremea hotărâtă, şi va rămânea robit subt jug până la al patrulea sută deplin.” (p.7) Acest fragment urmează celui care descrie cucerirea Constantinopolului de către turci, iar în pasajul următor autorul întăreşte localizarea, spunând că plânge „prăpădirea Vizantiei”. Mesajul din acest fragment ar fi acela că robia grecilor va dura patru sute de ani. În realitate a durat ceva mai puţin. Între 1821-29 a avut loc războiul de eliberare, în 1829 s-a încheiat Tratatul de la Adrianopole iar în 1832 Tratatul de la Constantinopol care stabilea graniţele finale şi instaurarea monarhiei. Până aici nu spune nimic de revenirea Constantinopolului, despre care se prooroceşte mai târziu, în alt loc, că va fi cucerit de către ruşi.
Desigur, această viziune a eliberării Greciei poate fi considerată la o adică şi drept un soi de „self-fulfilling prophecy”, adică o profeţie care contribuie ea însăşi la împlinirea ei. Ea exprimă năzuinţe fireşti care, în cele din urmă, s-au împlinit printr-o luptă asiduă, pregătită mai întâi ideologic, la nivel militant. Iar combustibilul care a alimentat aceste năzuinţe a conţinut printre altele şi scrieri precum profeţiile lui Agatanghel. Care, în acest caz al grecilor, au contribuit ele însele la împlinirea lor. Aşa că aici am putea avea şi o explicaţie de altă natură a concordanţei cu realitatea ulterioară.
Apostazia apusului şi prigoana împotriva creştinismului
„O fudulă cetate! Adevărat te-ai văpsit în sânge de om. Împăraţii tăi varsă pârae de sânge prin mărturisirea celor drepţi şi credincioşi lui Hristos (…) Dară neblândeţele tale te-au făcut să te răzvrăteşti, şi acum eşti nelegiuită şi jefuitoare de cele sfinte, şi pentru că asupra dreptăţii ai hulit, Dumnezeu pre tine te-au părăsit. Dumnezu te leapădă şi diavolul te stăpâneşte. El este mândru şi mincinos, tu te-ai făcut prada lui. (…) Răsăritul se va smeri şi vei fi lui robită şi supusă. Răzvrătitorii tăi vor rade în capetele cele încununate acalcanului (scutului) tău. (gr. Estemmenas kefalas – capete încoronate, aspidas – scut, probabil în sens de protector, în versiunile româneşti e redat eronat „încunate” în loc de „încununate”. Expresia poate fi asociată cu uciderea regilor de către forţele anticreştine, care continuă şi în pasajul imediat următor.) Porfirile tale vor fi de dânşii rupte, coiful lepădat sub picioare, şi coroana ta acea de trei împărăţii (gr. tiara) va fi călcată de către caii aceşti nebuni. Stăpânirea ta va înceta şi ungerea cea leviticească vei vedea-o schimbată şi va vedea lumea schimbarea ta, ai ascuns adevărul cel vecinic, şi cu minciuni l-ai văpsit. (Referirea e la instaurarea în apus a unei stăpâniri anticreştine şi antimonarhice.)
Ai batjocorit sfinţenia Mea, pre care o am întemeiat la răsărit, te-ai prefăcut în cârciumă de pierzare şi peşteră tâlharilor. Ai pus la înnoire credinţa oamenilor şi ai prădat Biserica Mea. Piatră peste piatră pre zidurile tale nu va rămânea, şi vei fi pustiită ca sfânta cetate a lui David. Răsăritul va străluci asupra ta. Tu prin foc vei fi cercată şi vei ajunge piatră în capul unghiului.” (p.14-15)
Acest fragment poate fi asociat, fără îndoială, cu ieşirea violentă a apusului din paradigma creştină, prin ororile Revoluţiei Franceze. Continuarea prevestită, adică strălucirea simbolică, victoria spirituală a răsăritului credincios asupra apusului decadent nu e un eveniment istoric care să se fi întâmplat încă, dar se încadrează în paradigma ortodoxă a autorului, după care aceasta se va impune în final, într-un orizont de timp eshatologic.
În acelaşi timp, Agatanghel e critic şi la adresa răsăritului. În continuare putem citi: „Vai ticălosule răsărit, asemenea vei fi până la a opta sută, pentru că te văd tare silit şi vândut de către neprietenia cea latinească.” (p.15), adică o trădare a răsăritului de către un apus ostil, după care referirea în rândurile care urmează e iarăşi la acesta, la suferinţele prin care va trece, până se va smeri, „râmul cel răzvrătitoriu”.
Germania şi Hitler
„Şi iată vultur sbura spre a strica pre mâniosul leu Vandalicesc, pre tiranul Germaniei, pre groaza domnilor, pre nemilosul tigru, pre cel mândru luceafăr, pre duşmanul neamului omenesc. (Aluzie la Hitler, cum sugerau şi unele ziare greceşti din noiembrie 1939? Vulturul fiind aliaţii occidentali.)
Şi iată piatra cu trei unghiuri lepădată de către ziditori, s-au făcut în capul unghiului, birueşte, supune, sfarâmă, strică şi smereşte pe sălbaticul geotin (got) carele ca un obrasnic fugind îngrozit, depărtat de casa sa, şi scârbit înstrăinat aleargă, cere ajutor de la varvari, prădat de oblăduirele sale, picând din puteri ca un desnădăjduit, în primejdii şi în necasuri îşi dă viaţa cerând să se ridice, dară cu toate aceste meşteşugeşte vicleşuguri spre păgubirea celui nou şi strălucit oştean, sau comandir al oştilor. Şi măcar că el singur este pricina răutăţii însă nu este nevindecat. (Înfrângerea şi moartea lui Hitler, ale cărui decizii militare personale au fost de multe ori în răspărul sfaturilor generalilor săi.)
Să trage de către vicleşug cel nou biruitoriu cu bună înţelepciune, proroceşte adecă primeşte sfat mueresc a curvei care după cea fără de lege nuntă în cea legiuită se leagă şi o sue pe dânsa la scaun şi scapă de primejdii mai înainte de a se coace fără de vreme. Se scoală Leul să întoarce la patrie, dar vai cu durere lasă trupul fără suflet, care mai înainte mai îngrozise lumea. Şi iată aşa contenesc slavele nenorocitului Leu, amin.” (Posibilă aluzie vagă la nunta lui Hitler cu Eva Braun înaintea sinuciderii lor.) (p.18-19)
 |
„Am văzut pe acest Împărat la împlinirea a şaptelea sutei, după numărul al patruzecilea, făcând învoieli cu Gallia. Şi iată văd că împăratul se face silitor (siluitor) pravililor, ocărâtor tractaturilor şi călcând tocmelele, se face pe sine stăpân între cei ce stăpânea, se face răpitor averilor străine şi îndemnatoriu la averea altuia, şi apoi în cele mai ales hotărî ca un prea înalt stăpân şi ca un de sine-şi stăpân adevărat, isprăveşte voinţa Împărăţiei Germaniei. Ticălosului Bavar îi dă coroana. Să grăbesc Galii cu oştire de curând strânsă şi cu multă mânie intră la Germania, dar o ticăloşi ce poate să fie, unde vă duce pre voi înalta cugetare a întinde biruinţa… ”(p.25) Unii interpreţi au văzut şi aici o descriere a lui Hitler (după cum s-a scris în presa greacă din noiembrie 1939), ca fiind acel împărat care a pornit la cuceriri încălcând tratatele (Versailles, München). Acest element s-ar potrivi, dar contextul general e altul. Se referă la o perioadă viitoare raportată la scrierea profeţiilor, după 1740, la un conducător german neidentificabil, în care sunt amestecate trăsături ale lui Bismarck, căruia într-adevăr i-a fost declarat război de către Franţa în 1870, cu altele care ar aparţine mai degrabă lui Hitler. Acest fragment în sine nu este concludent, doar dacă se scot din contextul său anumite elemente convenabile.
|
Franţa şi Napoleon
„Vezi împărăţiile cele mari cum se scoală asupra dogmii romaniceşti a apusului. Ele pre dânsa vor huli-o, şi să vor face duşmani sălbatici, vor alcătui rele pravile şi legi nouă vor aşeza. (iluminismul anticreştin). Şi iată al treilea oareşcare stăpânitor de preste hotară s-au făcut Împărat şi să sue la cea întâi treaptă a norocului. (Napoleon) Şi iată cel nou stăpânitor de preste hotară împărat, se face în grabă supărător, a austriaceştii femei, şi iată mai în scurt acesta o păgubeşte şi o supune pre dânsa, pentru că lui i s-a dat să pedepsească pre stăpânirea Austriei, şi iată silea tractaturile şi cu călcarea tractatelor se sileşte cu tiranie să apuce averea altuia. Dar o Gali, unde mergeţi: Împăratul cel nou, vă duce pe voi la căsăpie, şi voi ca nişte nemilostive jertfe, şi lupi leşinaţi în cei mai înalţi munţi veţi lăsa viaţa şi se vor vedea părăsite lucrurile voastre. Socotiţi mai vârtos, o ticăloşilor Gali. Bavarul se face Chesar şi cu coroana de dafin a marelui Carol se încununează, dar vai tânguitoare pildă, la al treilea an sfârşeşte împreună cu viaţa şi împărăţia lui.” (p.21-22)
În acest fragment se pot găsi o serie de concordanţe cu persoana lui Napoleon, care a învins Austria, dar care în final şi-a dus ostaşii la moarte. Tot în perioada lui Napoleon a avut loc sfârşitul Sfântului Imperiu German. Există şi unele discordanţe: ultimul împărat, Franz II, care a domnit între 1792-1806, a rămas mai departe împărat austriac până la moartea sa în 1835. Nu era bavarez şi nu a murit după trei ani.
Dezmembrarea Imperiului Austriac
„O, Austrie, că din vremea strămoşilor tăi ai fost fericită, şi vei fi asemenea până la al şaptelea sută, dar vei vedea desbinarea noroadelor tale. Sporesc norocirile tale, dar la al patru-zeci-lea contenesc slavele tale. Văd slăbind mărimea ta desmădulărită sau desfăcută stăpânirea ta, ocărâte învoelile tale, şi lepădate poruncile tale, şi sfârşindu-se clironomia (moştenirea) ta, numai la o femee. (…) Lumina ta se va lepăda, făclia ta se va stinge, şi vei rămânea la întuneric.” (p.22)
Concluzie
Lecturând în paralel fragmentele din memoriile lui Virgil Maxim şi Octavian Voinea referitoare la circulaţia profeţiilor lui Agatanghel în temniţa Aiudului cu textul cunoscut al acestora (pe care îl cunoşteam de câţiva ani), putem afirma cu o mare doză de certitudine că sub ochii deţinuţilor legionari s-a aflat exact această versiune, iar nu alta, care probabil nu va fi găsită niciodată, deoarece se pare că nu există.
Ţinând cont că acea scriere a circulat în anii 1945-46 şi că Virgil Maxim şi-a scris cartea o jumătate de secol mai târziu, discrepanţele dintre detaliile pe care le dă el şi textul original devin explicabile. Mai întâi prin distanţa foarte mare de timp, iar mai apoi printr-o memorie care a reprodus mai degrabă ecoul textului care a rămas imprimat în ea, şi mai puţin litera sa fidelă.
Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, atunci „enigma” din jurul acestui episod din închisorile româneşti ar putea fi dezlegată. Prin mâinile deţinuţilor din Aiud a trecut o scriere (ulterior memorată şi transmisă mai departe pe cale orală) care datează de fapt de la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi care lasă deschisă întrebarea dacă e totuşi una profetică, izvorând dintr-o tradiţie athonită, sau un simplu manifest politico-religios. Ceea ce e indiscutabil e faptul că în acest text pot fi interpretate evenimente sau personaje istorice care au apărut după scrierea sa, după cum anumite imagini simbolice ar fi putut să declanşeze la deţinuţii legionari sentimentul că ei ar deţine, sau că ar fi ei înşişi „cheia” care ar putea descifra o anumită parte a profeţiei lui Agatanghel.