Eşecul de până acum al Rusiei în Ucraina: o analiză

/

Eroismul şi încăpăţânarea poporului ucrainean, care însă are în spate un puternic sprijin în armament modern, know-how şi informaţii din partea Occidentului, s-a dovedit un factor decisiv pentru eşuarea planurilor despotului de la Kremlin privind o victorie rapidă şi puţin costisitoare asupra ţării vecine. Ofensiva rusă din Ucraina s-a împotmolit şi momentan nu sunt semne că o parte sau alta va obţine prea curând o victorie decisivă. [a se vedea şi imaginea, sursa: militaryland.net]

În cel mai fericit caz, negocierile diplomatice vor reuşi să ajungă la un compromis şi la o arhitectură de securitate care să satisfacă ambele părţi beligerante. Dacă aceste negocieri vor eşua, totul devine posibil, inclusiv o escaladare greu de estimat în acest moment.

Cam aşa s-ar putea rezuma primele trei săptămâni ale războiului din Ucraina. Un conflict care de fapt se profila de multă vreme. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre noi am refuzat să credem că ar fi posibil la dimensiunile actuale.

Starea actuală de „pat” la nivel militar s-a conturat încă din primele zile de la începerea atacului rus. De atunci devenise deja evident că preţul acestei decizii avea să fie unul imens pentru Rusia: izolare internaţională drastică la nivel economic, deteriorare masivă a imaginii şi chiar o demonizare tot mai accentuată, pe fondul unei prelungite tragedii a populaţiei civile din oraşele atacate. Pe lângă toate acestea, intervin şi propriile pierderi substanţiale pe plan militar.

Prin urmare, încercând să găsim un răspuns la întrebările: „de ce”? şi „de ce acum”?, după primele zile bănuiala ne-ar fi dus iniţial  înspre existenţa unui factor ocult,  care s-ar fi revelat eventual ulterior. Nişte linii roşii care ar fi fost depăşite prin manevre diplomatice de culise şi care l-ar fi obligat pe Vladimir Putin să reacţioneze violent. Mai întâi prin masarea demonstrativă de trupe la graniţa ucraineană, care în cele din urmă au declanşat atacul. Admiţând această ipoteză, ar fi trebuit să se petreacă ceva de o gravitate extremă, care să-l fi pus pe Putin în situaţia de a nu avea de ales, el fiind gata să accepte orice preţ pentru decizia sa de a trece la atac în mod neîntârziat.

Totuşi, existenţa concretă a unui motiv decisiv de acest gen pare tot mai improbabilă. Propaganda rusă nu evocă decât generalităţi care în sine nu justifică urgenţa imperioasă a unui atac: artificialitatea statului ucrainean, corupţia acestuia, „nazismul”, sau o posibilă trambulină pentru o ofensivă NATO împotriva Rusiei. Totuşi, Ucraina nu era nici în pragul admiterii în NATO, nici în pragul înarmării nucleare, deşi într-un orizont mai îndepărtat s-ar fi putut întrevedea şi aceste perspective. Încât explicaţia cea mai plauzibilă care se conturează odată cu trecerea timpului este alta.

Conflictul din Ucraina datează de fapt din 2014, odată cu alungarea preşedintelui pro-rus şi înscrierea Ucrainei pe o traiectorie pro-occidentală. Primele consecinţe au fost anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea şi declanşarea mişcărilor separatiste din Donbas, care au reuşit să controleze o parte importantă a acestor teritorii din estul ţării. Conflictul din regiune a intrat de atunci încoace într-o stare de blocaj permanent, care evident că nu era una satisfăcătoare nici pentru tabăra ucraineană, nici pentru cea rusă.

Foarte probabil că din acel moment încoace, ambele ţări s-au pregătit pentru un conflict de amploare între ele. Ţelul Ucrainei fiind acela de a-şi redobândi teritoriile pierdute în 2014, iar cel al Rusiei de a-şi extinde influenţa asupra întregii Ucraine şi de a-i stopa evoluţia pro-occidentală, în special primirea acesteia în NATO –  o viziune de coşmar în concepţia rusă.

Iată prin urmare răspunsul cel mai evident la întrebarea „de ce?”. Dar să vedem şi „de ce acum?”.

Cert este că din 2014 încoace, dar mai cu seamă în ultimii ani, cooperarea Ucrainei cu NATO, de fapt în special cu SUA, s-a adâncit tot mai mult. Iar efectele ei se văd şi acum, când armata ucraineană s-a dovedit capabilă să facă faţă cu succes atacului rus. Traiectoria politică a Ucrainei în toată această perioadă a fost una parcursă pas cu pas, dar în mod constant într-o direcţie centrifugă faţă de Rusia. Odată cu trecerea timpului, această divergenţă s-ar fi accentuat din ce în ce mai mult, în paralel cu consolidarea puterii militare ucrainiene.

Plecând de la premisa că Vladimir Putin nu este totuşi un idiot sau paranoic, ci doar un autocrat obsedat de putere şi îmbibat de crezul într-o misiune istorică, trebuie admis că în spatele hotărârii sale de a declanşa acest atac chiar acum au stat totuşi nişte raţionamente, chiar dacă realitatea le-a dovedit inadecvarea.

Vorbeam mai devreme de preţul imens pe care se dovedeşte a-l lua în calcul Rusia lui Putin pentru acest atac asupra Ucrainei. Deşi socoteala din târg s-a dovedit a fi complet diferită de cea de acasă, probabil calculul iniţial a fost acela că o amânare a atacului ar fi dus la costuri şi mai mari, în faţa unei Ucraine şi mai bine pregătită la nivel militar. Estimările iniţiale vor fi fost acelea că, într-adevăr, pentru readucerea Ucrainei în sfera de influenţă rusă, ar fi suficient un „Blitzkrieg” de câteva zile, cu pierderi minime, atât în propriile rânduri, cât şi în rândurile populaţiei civile. Cel puţin aşteptările privind populaţia rusofonă erau că aceasta ar fi simpatizat cu armatele „eliberatoare”, iar indignarea pe plan internaţional nu ar fi fost probabil atât de drastică. La Kiev ar fi urmat instalarea unui regim-marionetă, iar Ucraina ar fi revenit complet în sfera de influenţă a Rusiei.

Numai că atât agresorul rus, cât şi opinia publică internaţională au fost suprinşi de rezistenţa curajoasă a poporului ucrainean, manifestată încă din prima zi, începând de la preşedintele Zelenski, continuând cu armata şi sfârşind cu majoritatea covârşitoare a populaţiei. Trebuie însă spus că această rezistenţă se bazează pe un substanţial suport occidental, în special american, care exista de la bun început şi care a devenit tot mai vizibil cu fiecare zi de conflict.

În primele zile de după atac ne-a surprins pe toţi curajul şi demnitatea preşedintelui Zelenski, care a catalizat mai apoi moralul unui întreg popor. În primul rând prin hotărârea acestuia de a nu părăsi capitala Kiev, ceea ce ar fi constituit un semnal fatal în această privinţă, iar disoluţia rezistenţei naţionale ar fi fost inevitabilă. Se pare însă că apărarea atât a capitalei, cât şi cea personală a preşedintelui Ucrainei, a fost una foarte bine pusă la punct, pregătită din toate punctele de vedere pentru un atac rusesc. Se poate observa fără putinţă de tăgadă o amprentă extrem de profesionistă în toată organizarea defensivei, la nivelul informaţiilor, al dotării armatei sau al campaniei de PR dusă de preşedintele ucrainean. Iar tocmai încrederea în forţele proprii, dar mai ales în cele externe care-l susţin, a constituit baza morală a unei rezistenţe pe care Rusia a estimat-o complet greşit. Sau care, din punctul de vedere al acesteia, dovedeşte că Ucraina a fost mai pregătită decât s-ar fi crezut. Încât, în aceste condiţii, pentru a fi avut succesul scontat, agresiunea rusă ar fi trebuit să se producă încă de acum câţiva ani, când Ucraina ar fi fost în mod cert mai slabă decât acum. Aceasta în ipoteza în care, desigur, Rusia ar fi fost la rândul ei pregătită la acea vreme să facă un astfel de pas.

Prin urmare, la întrebarea „de ce acum?”, nu putem da un răspuns edificator, altul decât acela că Putin a considerat că acesta ar fi momentul potrivit pentru a-i asigura un succes decisiv, rapid, într-un conflict a cărui amânare nu ar fi făcut decât să crească preţul unei eventuale victorii. Nu întâmplător acest atac e desemnat de naraţiunea Kremlinului drept o „operaţiune militară specială”, ceea ce sugerează din start credinţa că o presiune masivă pusă de la bun început pe Ucraina ar fi dus la o cedare rapidă. Calcul care s-a dovedit a fi de fapt profund greşit, căci preţul a ajuns deja unul imens, fără să se întrevadă o victorie majoră pentru Rusia. Da, teoretic e posibil ca Rusia să facă una cu pământul toate marile oraşe ucrainiene folosind bombe şi rachete pe scară largă, iar nu tocând totul în ritm de paşi mărunţi, ca până acum. Dar nu cred că aceasta e o opţiune care va fi luată în considerare, pentru că o asemenea „victorie” ar reprezenta un dezastru propagandistic, inclusiv pe plan intern.

[Actualizare 18.03: Din interviul acordat de Mircea Geoană în calitate de secretar general adjunct al NATO: „Armata ucraineană are astăzi succes în plan militar, producând pierderi masive forţelor şi echipamentelor Federaţiei Ruse, şi pentru că se luptă eroic ca naţiune pentru libertatea lor, împotriva tiraniei şi pentru suveranitatea acestei ţări. Dar şi pentru că NATO din 2014, după ocuparea ilegală a Crimeei, am transformat şi am ajutat armata ucraineană să devină o armată de tip occidental, de tip NATO, şi nu de tip post-sovietic. Şi în mare parte, succesul armatei ucrainiene este datorat şi antrenamentului şi modului în care i-am ajutat să se transforme într-o armată mult mai capabilă, mult mai performantă decât ceea ce vedem că este armata Federaţiei Ruse.”

Declaraţia lui Mircea Geoană confirmă pe deplin analiza de mai sus, atât privind insuccesul militar al Rusiei, cât şi decizia lui Putin de a trece la atac până nu e prea târziu pentru el – deşi se pare că deja ar putea fi. Desigur, în varianta cealaltă, în care Ucraina nu ar fi fost înarmată de occidentali, oare ce ar fi făcut Putin? Nu cumva tot acelaşi lucru? Ar fi lăsat el oare să-i scape o pradă atât de facilă? Evident că nu … Aşa că până la urmă asistăm la rezultatul inevitabil al unei escaladări fatale. Ucraina a fost practic obligată să se înarmeze pentru a se putea apăra şi poate chiar ca să-şi recâştige teritoriile pierdute în 2014. Pe de altă parte, Putin nu avea cum să accepte o asemenea evoluţie. Încât nu prea se întrevede cum ar fi putut fi evitat acest război, în condiţiile în care Ucraina s-a fixat pe traiectoria desprinderii de Rusia. Asistăm practic la războiul de independenţă al unei ţări.]

Dacă tot vorbim de calcule greşite, să aruncăm o privire şi de partea celalată a gardului. Oare expertiza occidentală nu a fost în stare să anticipeze din timp acest atac al Rusiei? Nu e vorba de informaţiile locale legate de iminenţa atacului, cu câteva zile înainte de declanşarea sa, ci de aprecierile la nivel politic privind deznodământul acestui traseu pro-occidental al Ucrainei? Greu de crezut că nu a fost luat în calcul ca eventualitate, încât întrebarea mai corectă ar fi aceea dacă, la nivelul anumitor cercuri înalte, această consecinţă nu a fost cumva una asumată în mod deliberat?

Nu avem elemente pentru a răspunde în acest moment definitiv la o asemenea întrebare, dar se poate face o paralelă cu România anului 1989. Vreme la care ţara noastră era condusă de un tiran profund rupt de realitate, răsturnat în final de revolta legitimă şi de eroismul unui popor care s-a ridicat înfruntând moartea pentru a-şi câştiga libertatea. Aşa s-au văzut atunci lucrurile din România. Dar, la nivel geopolitic, căderea lui Ceauşescu a fost decisă mai întâi în altă parte. Altfel probabil că revolta populară ar fi fost înăbuşită în sânge, iar regimul ar fi supravieţuit.

Prin urmare, să fie vorba şi în cazul Ucrainei de un prilej pe care Occidentul ar dori să-l folosească pentru eliminarea lui Putin? Scenariul fiind acela al transformării Ucrainei într-un nou Afganistan, în care ursul rusesc să fie atras într-o capcană unde în final să-şi rupă dinţii? Iar o înfrângere dezonorantă să ducă la un cutremur pe plan intern, încât Putin să fie nevoit să cedeze puterea, sau chiar să fie eliminat?

Cert este că acest scenariu este deocamdată ipotetic. În afara unor raţionamente plauzibile că o asemenea oportunitate a fost sigur luată în calcul, deocamdată nu există în mod public dovezi palpabile că Occidentul a urmărit drept ţel unic înlăturarea despotului de la Kremlin prin folosirea Ucrainei pe post de momeală într-un „proxy-war” provocat cu bună ştiinţă, chiar dacă alegerea momentului declanşării ostilităţilor a fost decizia exclusivă a lui Putin. Totuşi, un asemenea scenariu nu poate fi ignorat.

În acest moment, în care la nivel militar asistăm deocamdată la un blocaj, e greu de anticipat care va fi evoluţia ulterioară a războiului ruso-ucrainean, căci se deschid o mulţine de direcţii posibile. O posibilă implicare a NATO în acest conflict (care deocamdată evită în mod ferm ispita de a se lăsa atrasă în el) ar putea avea consecinţe incalculabile prin gravitatea lor. Şi care, paradoxal, ar da pe deasupra şi apă la moară propagandei ruse. Aceasta va spune că a anticipat dintotdeauna că NATO nu este altceva decât un agresor la adresa Rusiei, care s-a folosit în acest sens de Ucraina ca de o trambulină. Rachetele ruseşti ar ajunge să cadă pe teritoriu NATO, inclusiv în România, la orizont apărând chiar spectrul sinistru al unui război nuclear. Dar, chiar presupunând că principiul descurajării va funcţiona şi că armele folosite vor fi doar cele convenţionale, efectul implicării NATO ar fi acela că ruşii se vor mobiliza pentru apărarea propriei ţări, aşa cum au făcut-o la rândul lor ucrainienii. Moralul lor de luptă nu ar mai fi unul şubred, cum au dovedit recent numeroase unităţi ruse trimise în Ucraina, ci ei vor lupta cu determinarea celui care e gata să moară pentru ţară, neam şi conducător.

Cred că niciun om cu capul pe umeri, din România sau din altă ţară membră NATO nu-şi poate dori o asemenea amplificare a conflictului din Ucraina. Putem doar spera ca el să se încheie cât mai curând şi că niciunul din factorii de putere din culise nu are interesul ascuns al unei escaladări la nivelul unui nou război mondial. Aceasta e speranţa pe care o putem manifesta în acest moment.

Deşi s-a comportat cu demnitate iar sacrificiile făcute îi îndreptăţesc libertatea naţională, lecţia pentru Ucraina va fi aceea că nu va putea face parte din NATO. Iar pentru Rusia se desprinde una mult mai drastică, anume că atacând şi distrugând o ţară întreagă nu a reuşit decât să şi-o îndepărteze pentru totdeauna, emanciparea Ucrainei de sub sfera de influenţă a Rusiei părând a căpăta contururi definitive.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Comemorarea eroilor Ionel Moța și Vasile Marin - Majadahonda 2022

Default thumbnail
Subiectul următor

Un Nürnberg pentru bolşevici

Cele mai recente din