Sfinţii închisorilor: o evocare

-În memoria mutării la ceruri: 70 de ani Valeriu Gafencu şi 25 de ani Virgil Maxim -

Închisorile comuniste, ca locuri de suferinţă şi de prigoană anticreştină, au constituit un cadru specific în ceea ce priveşte raportarea omului la Dumnezeu. Pentru acei întemniţaţi care s-au distins prin comportamentul şi trăirea lor exemplară s-a încetăţenit denumirea de „mărturisitori“, adică „martiri“, asemenea cu creştinii Bisericii prigonite din primele secole. Împrejurările în care i-a adus destinul au făcut ca modul în care aceşti oameni au căutat să se apropie de Dumnezeu să fie unul de o autenticitate aparte, într-o sinteză sui generis a marilor etape ale Bisericii creştine. Pentru a o explica, e nevoie de un scurt ocol introductiv.

Astfel, după perioada de început, a mărturisirii ardente, în răspărul păgânismului oficial al Imperiului Roman, odată cu încreştinarea (cel puţin exterioară) a acestuia, calea cea mai importantă către Dumnezeu devenise cea a monahismului. Iar ca o culme a acesteia a apărut isihasmul filocalic. Aceasta deoarece condiţiile din lume, cu numeroasele griji care duc la risipirea lăuntrică, au reprezentat dintotdeauna o piedică pe calea desăvârşirii creştine.

Iată de ce mistica de acest gen, practicată după o tradiţie milenară în mănăstiri sau în solitudine, având drept reper primordial tradiţia din Sf. Munte Athos, e una reticentă la creştinismul cu caracter social, al faptelor de caritate. Această tensiune dintre implicarea în lume în numele principiilor creştine şi parcursul lăuntric către Dumnezeu prin sfinţirea sufletului, care e considerat drept adevărata cale, e pusă în evidenţă şi de monahul athonit Teoclit Dionisiatul în cartea sa „Dialoguri la Athos – între cer şi pământ“. Între viaţa activă şi cea contemplativă, accentul e pus în mod hotărât pe aceasta din urmă, ca reprezentând chintesenţa vieţii creştine, în vreme ce faptele exterioare joacă un rol secundar, ocazional. Teoclit exagerează chiar, probabil în mod voit, spunând printr-unul din personajele fictive ale dialogurilor sale că exemplele izolate de filantropie la marii părinţi nu ar exprima spiritul monahal şi nu pot constitui un model. Faptele sociale ar fi făcute în primul rând în scopul propriei noastre mântuiri şi nu atât pentru îngrijirea nevoilor aproapelui. Acest „egocentrism“ nu ar reprezenta decât întruchiparea poruncii de a te mântui (mai întâi) pe tine însuţi şi nu să-l mântuieşti pe aproapele tău. Dacă te ocupi de alţii, te risipeşti şi nu mai ai timp pentru tine. Desigur, monahul nu subestimează iubirea activă a aproapelui, dar consideră că desăvârşirea poate veni numai pe calea iubirii lăuntrice. Însă numai cine se curăţeşte de patimi mai întâi pe sine, poate deveni mai apoi predicator, filantrop sau îndrumător pentru alţii.

Această reducere a creştinismului la expresia sa filocalică poate părea o viziune îngustă, inaccesibilă majorităţii credincioşilor, mai ales dacă ţinem cont de toate dimensiunile care au existat în cadrul tradiţiei şi istoriei Bisericii. Cum spuneam mai devreme, acest punct de vedere pare o exagerare voită, tocmai cu scopul de a-i pune în evidenţă marginalizarea în care se găsea în epoca redactării sale (anii 50 ai secolului trecut), când Biserica risca să se reducă la o instituţie cu o activitate exclusiv socială, fără profunzime mistică. Adică avem aici un răspuns la o exagerare de sens contrar, căci o inversare a priorităţilor în Biserică ar risca să ducă în cele din urmă la secularism.

Desigur, personajul dialogurilor lui Teoclit care e adeptul acestei orientări e conştient că tradiţia Bisericii include şi alte dimensiuni, care însă nu ar mai fi realizabile în condiţiile risipirii din lumea de azi. Într-adevăr, marii sfinţi din trecut, ca Sf.Ap. Pavel sau Sf. Vasile cel Mare erau mistici, răpiţi de Dumnezeu, dar se ocupau totodată şi de probleme lumeşti.

„Dar poate îmi veţi spune: întemeietorul misticii creştine n-a fost oare apostolul Pavel ca unul care era unit efectiv cu Hristos? Cum apostolul neamurilor, cu multiplele lui griji apostolice, care se aprindea pentru scandalurile recent apărute ale creştinilor, care se simţea neputincios pentru slăbiciunile lui şi avea grija atâtor Biserici, a putut totuşi să trăiască şi mistic? Vă voi răspunde: nu numai marele Pavel, dar şi ucenicul rezemat de pieptul Domnului, Ioan, a fost un mistic. Dar ei erau puternici şi aveau harul deplin, în virtutea vredniciei lor apostolice. Şi Sfântul Vasile cel Mare a fost un mistic, însă era o personalitate puternică, curăţit de patimi, răpit de Dumnezeu şi purtător de Duh, putând să intre în contact cu lumea, dar lumea să nu-l atingă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru dumnezeiescul Hrisostom, pentru Grigorie Teologul, pentru Grigorie, luminătorul nyssenilor, şi pentru ceilalţi Părinţi care au trăit mistic în cadrele sociale ale misiunii lor. Dar creştinii cei mulţi şi anonimi, plinătatea Bisericii, iar nu dascălii şi harismaticii rânduiţi spre zidirea ei, pot oare aprinde în inima lor foc pentru Hristos şi să păzească flacăra iubirii lor de furtunile societăţii şi de îngheţurile grijilor zilnice lipsite de substanţă? (…) Deci dacă monahul din mănăstire, care trăieşte într-un loc pustiu, a cărui viaţă este orânduită anume spre o viaţă sfântă, nu e în stare, din cauza împrăştierilor inevitabile, să urce treptele sfinte ale unirii mistice cu Dumnezeu, cum va putea să se ridice atunci la o astfel de trăire mistică a sufletului creştinul care trăieşte în lume, care se învârte chiar în mijlocul zgomotelor ei, mai ales în epoca unei viteze ameţitoare?“( Teoclit Dionisiatul – „Dialoguri la Athos – între cer şi pământ“)

Preocupările pământeşti sunt prin urmare mai degrabă o piedică în calea catre Dumnezeu. Ele generează acea împrăştiere,  „grija de multe“ la care se referă Sf. Efrem Sirul. Dar „sfinţii închisorilor“, numiţi aşa de tradiţia românească (deocamdată una neoficială, manifestată mai cu seamă la nivelul unei evlavii populare) nu au trăit propriu-zis într-o astfel de lume. Încât în cazul lor poate fi vorba de o singularizare care reuşeşte să sintetizeze toate faţetele tradiţiei creştine: atât cea martirică / mărturisitoare, cât şi cea a misticii isihaste. Ei s-au aflat într-o stare excepţională, de luptă duhovnicească necontenită în faţa unei ameninţări a duhului satanic, cum a fost la acea vreme în închisorile comuniste. O suferinţă exterioară permanentă care absoarbe întreaga fiinţă, o chestiune de viaţă şi de moarte, atât fizică dar mai ales sufletească. Ei erau izolaţi de lumea de afară şi de grijile ei adesea mărunte. Dar recluziunea lor a generat o altă stare existenţială, în care pe plan exterior omul nu mai este liber şi e nevoit astfel să-şi găsească libertatea interioară, dacă nu vrea să moară sufleteşte, riscul morţii fizice fiind oricum prezent în permanenţă.

În aceste condiţii, gesturile filantropice au cu totul alte semnificaţii decât cele făcute în condiţii normale, mai degrabă cu scopul propriei mântuiri. Ele devin acum jertfă. Cuvintele evanghelice ale Mântuitorului îşi recapătă în contextul temniţelor semnificaţia lor autentică: a-ţi da haina ta unui înfrigurat, bucata ta de pâine unui flămând, cu preţul lipsirii tale de aceste bunuri elementare. Sau a dărui medicamentul tău unui muribund pentru a-i salva viaţa, cu preţul vieţii tale. Aşadar nu filantropie sau dăruire din prisosul personal, ci jertfă în cel mai autentic înţeles al cuvântului. Iar de astfel de gesturi e plin acel „Pateric“ al închisorilor comuniste, în special dacă ne referim la cele petrecute în sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna, unde figurile luminoase de sfinţi ale martirilor Valeriu Gafencu sau Gherasim Iscu au rămas în memoria supravieţuitorilor şi în conştiinţa Bisericii noastre.

Dar, tot la Târgu Ocna, în acele condiţii vitrege, s-a înfiripat şi o atmosferă de trăire mistică de factură filocalică, completând astfel creştinismul faptei jertfelnice cu cel al rugăciunii isihaste, după cum mărturiseşte Ioan Ianolide, prietenul şi cel mai fidel tălmăcitor al lui Valeriu Gafencu.

„Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi.“ (Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos“)

Dar nu numai atât. Ceea ce putem numi „duhul sfinţilor închisorilor“ reuşeşte să sintetizeze toate dimensiunile tradiţiei creştine. Fără a-i considera la acelaşi nivel cu marii sfinţi ai perioadei apostolice sau cu marii profeţi, ei ne arată că duhul acelora poate totuşi găsi forme de manifestare şi în zilele noastre, atunci când condiţiile o permit, sau mai degrabă o impun. Harul lui Dumnezeu se poate manifesta sub diferite forme, cadrul filocalic fiind doar una din ele, după cum remarcă şi Ioan Ianolide, care se pronunţă în acelaşi timp şi pentru virtuţile apostolice sau profetice. Pe care dealtfel nici Teoclit Dionisiatul nu le-a ignorat, însă el nu vedea în zilele noastre cum şi unde ar putea apărea ceva similar, într-o lume mai degrabă indiferentă, decât explicit ostilă faţă de Dumnezeu.

Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi toţi ceilalţi au trăit însă într-o asemenea din urmă lume, sau lume din urmă, dacă privim din perspectivă apocaliptică. Încât, fără a o elimina, ci dimpotrivă, aşezând-o la temelia trăirii şi concepţiei lor, ei completează dimensiunea filocalică cu celelalte dimensiuni sub care s-a manifestat în trecut tradiţia creştină: cea a făptuirii active, cea martirică şi cea profetică.

*

Situată pe un loc de înaltă trărire mistică şi de martiraj, mica biserică din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna adună în fiecare an, de aniversarea naşterii la ceruri a lui Valeriu Gafencu, în interiorul şi în jurul ei, sute de români veniţi pentru a se închina cu evlavie în memoria tuturor acestor mărturisitori ai temniţelor comuniste. De la an la an sunt parcă tot mai mulţi, iar credinţa în autenticitatea gestului lor de cinstire e tot mai apăsată.

Dacă mulţi dintre aceşti mărturisitori nu ar fi fost legionari, cu siguranţă că până azi am fi avut deja o serie de canonizări din rândurile lor. Aşa însă, Biserica oficială încă manifestă la nivel înalt o prudenţă circumspectă, sau girează doar acele evocări care încearcă să sugereze că oameni de genul lui Valeriu Gafencu (pe care nu-i putem numi nici „candidaţi la sfinţenie“, căci sfânt ori eşti, ori nu , nici „candidaţi la canonizare“ căci deocamdată în comisiile sinodale nu se discută concret asemenea dosare de canonizare, poate mai degrabă „candidaţi virtuali la canonizare“, datorită cinstirii lor la nivelul credincioşilor şi a clerului de rang inferior, dar cu binecuvântarea ierarhului locului) s-ar fi desprins de trecutul lor „legionar“, declarând că nu mai fac politică şi că se dedică exclusiv desăvârşirii creştine. Lucru în sine adevărat, dintr-o anumită perspectivă. Numai că o asemenea abordare nu îi poate face să-şi schimbe optica pe adversarii neîmpăcaţi ai unei asemenea posibile canonizări, despre care ştim cu toţii foarte bine cine sunt, încât nu mai trebuie numiţi aici.

Afirmaţia de mai sus se cade însă nuanţată. Legionarismul nu a fost o orientare exclusiv politică şi nicidecum o ideologie orizontală, ci mai ales o stare de spirit catalizată în jurul fondatorului mişcării, care a inclus şi o dimensiune morală, eroică şi chiar mistică. E drept, într-un anumit context istoric, produs în special de violenţele autorităţilor, s-a practicat de către unii şi violenţa de răspuns ca metodă de luptă politică. Această atitudine, care ţine de eroismul jertfelnic şi nu de sfinţenie, s-a prelungit până în deceniile următoare sub forma rezistenţei armate anticomuniste. Dar tot în cadrul legionarismului s-a format în paralel şi un alt curent, pe linia interbelică a unui Victor Gârcineanu sau a „Însemnărilor de la Jilava“ ale lui Corneliu Codreanu, care promovau o atitudine pur creştină, nonviolentă. Această direcţie a fost urmată şi de grupul „misticilor“ de la Aiud, închişi de regimul Antonescu după 1941, din care făceau parte printre alţii Traian Trifan, Pr. Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide sau Virgil Maxim. Ei s-au delimitat într-adevăr de metodele violente ale luptei politice, poate şi pentru că erau conştienţi că vremurile de atunci şi cele care vor urma impuneau o altă abordare, în care lupta principală avea să fie mai degrabă una în duh decât pe plan material. Iar reperul cel mai sigur ar fi aici calea evanghelică, pe care dacă o urmezi, nu te poţi rătăci niciodată.

Din acest grup, practic singurul reprezentant de seamă care a apucat în primii ani de libertate după 1990 să-şi aştearnă pe hârtie concepţia pe larg, aşa cum a dorit, fără nicio constrângere, a fost Virgil Maxim. Cartea sa „Imn pentru crucea purtată“ redă traseul duhovnicesc al legionarilor şi fraţilor de cruce din „lavra Aiudului“, care au devenit mai apoi luminători spirituali ai camarazilor de detenţie din închisorile comuniste prin care au trecut. Mărturisirea lui Virgil Maxim e una explicit legionară, dar sublimată în întregime la o atitudine spiritualizată, care nu se abate cu nicio iotă de la principiile Bisericii.

S-ar putea obiecta că l-am ignorat pe părintele Arsenie Papacioc, care după prima eliberare s-a dedicat exclusiv vieţii monahale, direcţie pe care a păstrat-o şi după 1990. Numai că tot el spunea despre Virgil Maxim: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviințat” [Mărturie dată de părintele Arsenie, monahului Moise în ianuarie 2005]. (din „Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor“)

Iată de ce, fie că după eliberare s-au manifestat explicit ca legionari, fie că nu, aceşti „mistici“ din grupul de la Aiud, din care au făcut parte şi Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, s-au exprimat în permanenţă în acelaşi duh, pe aceeaşi lungime de undă. Biografiile lor, traseul lor spre desăvârşirea creştină şi concepţia lor despre lume şi viaţă reprezintă un întreg unitar, cu diferenţe specifice care ţin de personalitatea fiecăruia în parte. Însă între ei nu există disensiuni.

Încât, cu timpul şi după voia lui Dumnezeu, la momentul potrivit se vor lămuri toate necunoscutele şi se vor risipi toate îndoielile în privinţa lor.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Victor Puiu Gârcineanu

Subiectul următor

Decemvirii (18)

Cele mai recente din