Victor Puiu Gârcineanu

Intelectual cu valenţe mistice, veritabil precursor al generaţiei „sfinţilor închisorilor” din deceniile următoare, viaţa în ceruri a lui Victor Gârcineanu a început în data de 22 septembrie 1939 prin jertfa sa pentru Hristos, Neam şi Legiune din lagărul de la Vaslui, alături de alte zeci de camarazi, victime ale furiei oarbe a unui regim tiranic, care a secerat sute de vieţi ale elitei tineretului legionar. N.R.

Un răgaz mai înalt va îngădui odată aşezarea într-o lumină cuprinzătoare a unuia dintre cei mai adânci deschizători de drumuri pe care i-a cunoscut Mişcarea Legionară. Astăzi publicaţiile de dinaintea ultimei prigoane stau răvăşite de confiscări şi, în lipsa lor, vom încerca să evocăm, mai mult decât să definim, personalitatea lui Victor Gârcineanu, unul din sufletele de elită, în care trăirea spiritualităţii creştine a culminat în realizări sublime pe plan omenesc şi sufletesc.

Latura creştină a Mişcării Legionare a avut în Gârcineanu un interpret de pătrunzătoare viziune. Ca om a fost unul din puţinii aleşi să se încumete pe urcuşul greu care îl înalţă pe muritor de la condiţia de pământean la cea de sfânt. Ne dăm bine seama de greutatea cuvântului. Victor Gârcineanu  a adâncit, actualizând în fiinţa lui umană, procesul mistic de desăvârşire, în stare să ridice pe om mai aproape de divinitate. O lumină interioară i-a revelat sensul Dumnezeirii şi el mereu a tins spre ea.

Sub două aspecte, de cugetător şi interpret al spiritualităţii legionare, şi de mistic ostenitor să urce treptele creştine ale desăvârşirii interioare, ni se prezintă trăsăturile esenţiale ale personalităţii lui Victor Gârcineanu, şi ele îl aşează între figurile cele mai sublime ale martirologiului legionar.

Puiu Gârcineanu a păşit în publicitatea românească într-un fel din care nu s-ar fi putut bănui evoluţia lui ulterioară. Un roman publicat în fragedă tinereţe, „La hanul lui Tărîţă”, a pus în evidenţă un mare talent literar. Începutul acesta a rămas fără urmare. Curând, Puiu Gârcineanu apuca o cale mai gravă. Structura lui sufletească şi un îndemn din adânc îl făcea să considere literatura drept un joc frivol, în timp ce neamul românesc se afla în plină dramă. Romancierul de o clipă se detaşă simplu de orice năzuinţă personală după un nume în literatura românească. Era un sacrificiu pe care nu avea să-l regrete niciodată.

Cinci ani mai târziu mărturisea prietenilor la ce distanţă sufletească se găseşte de începutul său literar. Se simţea la un veac de suflet departe de întâia lui creaţie artistică.

Pentru un cititor atent însă, anumite însuşiri sufleteşti se vădesc şi în acel roman părăsit. Un mare dor de intuiţie unit cu o pătrunzătoare inteligenţă analitică. Spiritul ales al lui Puiu Gârcineanu arăta de la început îmbinarea armonică a acestor două însuşiri, rareori întrunite la un om, şi rareori cu atâta perfecţie.

Drama românească avea să-l aducă pe tânărul romancier în făgaşul ei, iar el avea să-i aducă în dar marea sa putere de simţire şi judecată. Părea un copil firav, cu o frunte larg boltită deasupra unor ochi arzători şi a unui oval delicat, dezminţit de o bărbie energică. Lucid, arzător, impetuos în convingere şi reţinut în expresie, minte ordonată şi clar văzătoare, pe lângă o simţire mereu în elan, Puiu Gârcineanu avea marele dar al simplităţii. Era deschis, natural, fraged sufleteşte, având în deplinătate puterea de a se bucura fără răgaz şi de a suferi fără zgomot.

Toată această zestre morală, intelectuală şi sufletească, Puiu Gârcineanu o dăruia Legiunii cu neprecupeţire. Intrat pe linia ei de luptă şi trăire, el nu-şi mai aparţinea. El n-a mai avut nevoie de un efort de identificare sau adaptare, de vreme ce chiar aportul însuşirilor lui însemna o îmbogăţire spirituală a Legiunii.

De la început, Puiu Gârcineanu a văzut în Legiune mai puţin mişcarea politică şi mai ales realitatea spirituală. Pe aceasta avea s-o adâncească prin propria lui tărie, pe linia înaltă consfinţită apoi prin jertfa lui Moţa,

În broşura sa „Din lumea legionară”, Gârcineanu afirmă categoric: „Mişcarea Legionară nu este o mişcare politică, ci o revoluţie spirituală: o mişcare care a transformat viaţa românească nu în manifestările ei, ci în viaţa ei”. Şi în alt pasaj lămureşte amplificând: „Mişcarea Legionară este înainte de toate o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc care nu se întâlnesc în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă”.

Pentru neamul românesc nu există spiritualitate în afară de credinţa creştină. Mişcarea legionară, este mişcare spirituală numai întrucât reînvie în trăire credinţa străbună. Pătruns de acest adevăr, Puiu Gârcineanu îl afirmă şi îl lămureşte celor mulţi, cu puterea lui obişnuită de a da enunţărilor un caracter axiomatic, şi constată că „legionarismul este în primul rând credinţă în Dumnezeu”.

Dar Mişcarea Legionară, ca fenomen religios, putea fi răstălmăcită. Au existat şi există multe mişcări sociale cu caracter mistic. Minţile mărginite şi sufletele sterpe erau obişnuite să facă din misticism un cap de acuzare. Condamnau şi atitudinea religioasă în sine, dar mai spuneau că este imitaţie. Gârcineanu le-a răspuns, şi constatând fenomenul mistic în mişcările sociale, explică ceea ce deosebeşte Mişcarea Legionară de ele şi o aşează pe alt plan.

„Ori de câte ori sentimentele care conduc o colectivitate iau o intensitate mare în întinderea lor, ele tind să cugete o notă religioasă. Dar aceasta este numai o formă şi nu fondul religios al mişcării, fiindcă acest misticism, această quasi religiozitate se rezolvă de cele mai multe ori în obiective omeneşti, nu transcendente. Religiozitatea adevărată există numai acolo unde există un obiect al ei transcendent, unde există la capătul ei Dumnezeu”.

Pe când unele mişcări naţionale luptă pentru un stat mai puternic, pentru o viaţă mai bună, Legiunea, trecând mai departe, năzuieşte să înalţe colectivitatea spre trăirea acelui adevăr spiritual pe care îl exprimă lapidar cuvintele Căpitanului: „Ţinta neamurilor nu este viaţa, ci învierea”. Învierea înseamnă adoptarea căilor binelui statornicite de Iisus, prin care se ajunge la mântuire, pentru om ca şi pentru neamuri.

Legiunea nu exprima, prin exponenţii ei, idei directoare sau principii, ci trăiri, realităţi sufleteşti. Fără trufie, dar cu legitimă recunoaştere a semnificaţiei înalte ce o avea mişcarea, Puiu Gârcineanu spunea: „Prin legionarism neamul românesc a realizat acest fenomen unic în istoria modernă a Europei: o mişcare politică structurată religios. Singura mişcare politică, care îşi are temeliile în teologia creştină. Aici stă unicitatea inegalabilă a Mişcării Legionare”.

Prin aceeaşi prismă, Gârcineanu stabileşte ceea ce este esenţial în structura morală a Căpitanului, ca şef spiritual al Mişcării Legionare: „Personalitatea acestui om este reprezentativ românească prin aceea că e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai că el crede, dar crede că politica e supusă şi ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia românească a lui Ştefan cel Mare”.

Victor Gârcineanu nu s-a oprit la considerarea Mişcării Legionare numai în ce priveşte aportul ei pe planul istoric românesc. Viziunea lui este mult mai largă. Stabilind ceea ce deosebeşte legionarismul de alte mişcări cu caracter mistic, ele arată totodată ceea ce în legionarism e nou şi mai bun în raport cu ele. Vorbind despre identitatea structurală dintre fascism, hitlerism şi comunism, el constată: „toate trei sunt mişcări mistice cu obiective omeneşti. Abia legionarismul se înalţă până la Dumnezeu”.

Pornind de la această constatare a superiorităţii spirituale a legionarismului, Victor Gârcineanu vedea deschizându-se larg orizontul misiunii sfinte a Legiunii nu numai pe plan naţional, ci pe plan universal. Gârcineanu avea convingerea nezdruncinată că Legiunea, după ce va fi transfigurat neamul românesc, este chemată, împreună cu acesta, să readucă lumii şi neamurilor cuvântul lui Dumnezeu.

„Legionarismul este în primul rând credinţă în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul tradiţiei noastre creştine”.

„Ei bine, faptul acesta e hotărâtor pentru poziţia românească în perspectivele istoriei care se deschid. Pentru că pe acest drum, al căutării colective a lui Dumnezeu, vor trebui să vie după noi toate neamurile. Aici se zvârcolesc toate neamurile să ajungă, dar nu pot încă să ajungă. Spuneam altădată că lumea se întoarce, fără voia ei aparentă, împinsă de năzuinţe organice, din nou spre Dumnezeu. Spuneam că acesta e un mare proces sufletesc al cărui mers e fatal în istorie. Ei bine, pe drumul acesta al reîntoarcerii oamenilor către Dumnezeu, neamurile ne vor găsi pe noi ca învăţători”.

Ne amintim emoţia ce am încercat-o, ca în faţa unei revelaţii, la citirea articolului lui Puiu Gârcineanu despre prezenţa lui Iisus în neamul românesc, publicat într-un număr de Paşti al revistei „Vestitorii”. Străbătea din el convingător sentimentul începuturilor de ev, când Gârcineanu mărturisea cu accente de inspirat, că trăirea creştină în Legiune pune temeliile unei noi civilizaţii în omenire, pentru o mie de ani de acum înainte. Mărturia lui Gârcineanu ne ajută să ne apropiem cu înţelegerea de cele cuprinse în Testamentul lui Moţa.

Gârcineanu a depăşit prin trăirea sa creştină nivelul comunităţii. Nu a fost adică un om al turmei credincioase, sau numai un interpret al adevărului tuturor, ci un realizator, un mergător înainte şi pilduitor al înălţării omului spre divin.

Aici trebuie să părăsim documentarea spre a lăsa cuvânt amintirii.

În preajma jertfei eroice şi sfinte a lui Moţa şi Marin, în care toţi am văzut dovada supremă a dragostei pentru Iisus, trăirea creştină în Legiune înflorise în multe conştiinţe. Se risipiseră nedumeririle, calea era netezită. Cine avea destule puteri sufleteşti, putea încerca s-o urmeze. Cuvântul „sfinţenie” îşi împrospătase înţelesul şi se apropiase de priceperea unora dintre legionari. Sfinţii au fost la început oameni ca şi noi. Prin harul ceresc şi prin puterea lor spirituală au trecut apoi dincolo de omenesc. În câteva suflete de elită a mijit într-o zi chemarea de sus, pe care au primit-o cu umilinţă şi simplitate, în mare tăcere.

Pe Victor Gârcineanu l-am cunoscut în lagărul de la Ciuc. Am vorbit cu el despre cele expuse de Alexis Carrel în „L’homme, cet inconnu”. Carrel arăta că întâlnise, retraşi din lume, oameni care practicând treptele misticii încercau să se apropie, însufleţiţi de o mare putere de credinţă, de pragul cuvioşiei. Treptele de trecut pentru ca omul să-şi depăşească fiinţa pământească fuseseră de mult arătate de Cuviosul Ioan Scărarul. Sfânt devenea un om care fusese în stare să le urce. Bunătatea şi lepădarea de sine erau dintre primele „scări”.

Aceste lucruri le convorbeam, iar timiditatea mea de laic, slab şi neputincios în faţa minunii, întâlnea în Victor Gârcineanu un învăţător care ascundea sub simplitate ştiinţa lucrurilor pline de taină. El niciodată nu s-a destăinuit, despre încercarea cea mai mare n-a vorbit niciodată, căci i s-ar fi părut orgoliu şi trufia era la antipodul lui. Cunoaşterea adâncă a căilor spre înalt era un secret. Îl puteai bănui, dar numai atât. Cine ar fi cutezat să-l întrebe: Cu tine ce faci?  – Ar fi fost o profanare, un sacrilegiu.

Alexandru Cantacuzino adusese cu sine în lagăr câteva cărţi de căpătâi. Era şi o carte de filozofie ortodoxă a lui Berdiaev, în care se expuneau, destul de confuz şi, după critica lui Victor Gârcineanu, uneori greşit, căile ce duc spre divinitate. Un capitol despre dragoste ca mijloc de sublimare, în care găseam lucruri atât de noi, a provocat una din acele rare convorbiri în care Gârcineanu, ieşind din rezervă, ne „învăţa”. El nu discuta, ci predica. Înflăcărat de cunoaşterea adevărului ce ne depăşea ne vorbea cu puterea celui ce poseda certitudinea absolută a ştiinţei ultime.

Puiu Gârcineanu ne spunea: „Iadul şi raiul nu sunt undeva în univers, ci sunt în noi. Iad înseamnă dizarmonie, dezechilibru; ceea ce prefăcut, fals, mincinos, ceea ce e iad. Ceea ce e armonie, integritate, echilibru, adevăr, aceea e rai. Omul singur îşi clădeşte raiul sau iadul, după cum urmează calea armoniei şi adevărului sau a dezechilibrului şi minciunii. Răsplata raiului este sentimentul sublim al armoniei interioare, pedeapsa iadului este sentimentul de revoltă, de ură al celui ce stăruie în minciună şi păcat. Raiul sau iadul nu ni se deschid după moarte, ci încă din viaţă. Stă în puterea noastră de a ni le dobândi. Acela care prin trudă lungă îşi dobândeşte armonia divină în suflet, a câştigat raiul pentru eternitate. Iar cine iese din viaţă ca un element al dizarmoniei şi al păcatului, a pierdut prilejul de a se integra armonic în eternitate şi duce cu sine iadul din care n-a vrut să iasă. Nouă oamenilor ne este dat să dobândim raiul cu puterile noastre sufleteşti. Să alungăm din noi păcatul, minciuna, tot ce tulbură şi înjoseşte. Numai acum în viaţă o putem face. Celor mulţi nu le pasă, şi ei nu ştiu ce pierd…”

Felul lui de a fi de atunci abia astăzi ne lămureşte. Străduinţa lui interioară se ascundea după camaraderia simplă şi francă ce o manifesta. Nimic solemn sau grav, nici măcar absorbire sau îngândurare. Certitudinea îi dăduse libertate interioară. Efortul spiritual nu se desemna în afară. De aceea taina lui era greu de surprins. Totuşi simplitatea lui adăpostea un suflet mare mistic. Cei de rând cred numai că rugăciunea poate aduce puteri de sus în noi. Gârcineanu ştia. Noi credeam numai în minuni, el le şi înţelegea. Noi stăteam uluiţi pe ţărmul omenesc, el umbla acum pe faţa apelor, departe. Contemplarea, interiorizarea, rugăciunea, ne cereau eforturi grele, căci ne împiedicam de lutul omenesc care atârna opac peste spiritul nostru. Puiu Gârcineanu pătrundea simplu în lumea spiritului, precum simplu revenea între noi. – Era între noi cineva care ştia pe de rost religiile şi mitologiile şi putea vorbi despre mistică şi religie cu o documentare uluitoare. Dar Puiu Gârcineanu era în ele, nu în jurul lor. El ştie adevărul pentru că trăia înlăuntrul lui.

Cine-şi va putea reaminti un cuvânt, o frază aruncată ici-acolo, şi care lumina ca o linie de foc? Acum târziu începem a înţelege că am avut între noi un suflet înzestrat cu puteri mari, care începuse să urce drumul spre înalt. El putea ceea cea pentru noi era cu neputinţă. Pentru noi jertfa era cutremurare, pentru el încoronare.

Un martor ne spune că aflând martiriul Căpitanului, Victor Gârcineanu a îngenuncheat în tăcere, într-o reculegere adâncă, din care s-a ridicat spunând: „Căpitanul a învins!”. Ceea ce în ordine omenească era deznodământ, în ordine divină era împlinire şi desăvârşire. Puiu Gârcineanu cugeta şi trăia în ordinea divină.

Ce drum a mai străbătut el până la 22 septembrie 1939? Până unde a ajuns? Nu a venit şi pentru el împlinirea la capătul drumului spre înalt?

Aici cuvintele noastre pământene nu mai ajung, ca să poată spune iubirea şi veneraţia pentru cel pornit atât de departe şi atât de sus.

Plecăm fruntea şi rămânem înfioraţi în faţa tainei lui mari. Slăbiciunea noastră omenească îngăduie ca o lacrimă să se prelingă pe obraz. Puiu Gârcineanu ne priveşte de sus şi ne iartă.

Barbu Sluşanschi – „Însemnări sociologice”, Anul IV. – Nr. 4, 15 octombrie 1940

 

 

Default thumbnail
Subiectul precedent

Un Nürnberg pentru bolşevici

Default thumbnail
Subiectul următor

Sfinţii închisorilor: o evocare

Cele mai recente din

Default thumbnail

Aiud 2023

Cinstite fete bisericești, onorați oaspeți, dragi camarazi,   Înainte de a vă

Decemvirii (26)

DECEMVIRII SE PREDEAU AUTORITATILOR DECEMVIRII PARASESC SPITALUL Impuscaturile au provocat panica si