Războiul din Ucraina, în care deocamdată balanţa victoriei nu se înclină decisiv în nicio parte, seamănă cu un cazan în fierbere, în care presiunea creşte încet, dar sigur. Cert este că perspectivele nu sunt de bun augur. La capătul tunelului nu numai că în acest moment nu se întrevede lumina izbăvitoare, dar în spatele cortinei groase de întuneric prin care orbecăie o lume întreagă poate fi anticipat chiar scenariul ultim, al unei apocalipse nucleare mistuitoare.
Considerațiile care vor urma nu țin de preferințe personale. Acestea din urmă ar fi, pe scurt: Ucraina merită tot respectul pentru modul în care își apără țara, fapt irealizabil însă fără o alianță cu una din superputerile lumii. Tot astfel și România a fost nevoită la 1877, 1916 sau 1941 să se alieze cu unele din marile puteri ale vremii pentru a-și împlini idealurile naționale, aflate în opoziție cu interesele altor mari puteri. De asemenea, vorbim și de un inamic istoric comun. Vecinătatea Rusiei s-a dovedit a fi o primejdie constantă pentru toate țările mici și mijlocii aflate în proximitate, ele fiind adesea victime ale agresiunilor ursului de la răsărit. La fel și acum, atacul Rusiei a generat în rândul populației civile din Ucraina o veritabilă tragedie umanitară, care merită toată empatia noastră.
Pe de altă parte, nu pot subscrie la toate dedesubturile acestui război, pe care de fapt nici nu le cunoaștem cu exactitate, multe putând fi doar bănuite. Căci adevărata sa miză, cea a reaşezării raporturilor de putere la nivel mondial, este una care depăşeşte cu mult trasarea unor granițe în jurul unor teritorii din vecinătatea Rusiei. O dispută care s-ar putea rezolva eventual și prin negocieri bilaterale între părțile aflate în conflict teritorial. Numai că puterea de decizie nu aparține Ucrainei, ci a celor care o sprijină, mai precis SUA. Negocierile ruso-ucrainiene din Turcia de acum câteva săptămâni păreau a duce la rezultate încurajatoare, dar au fost aruncate în aer de două elemente: masacrul de la Bucha și scufundarea navei amiral a Rusiei din Marea Neagră, crucișătorul Moskva. Victimele civile de la Bucha au fost instrumentalizate masiv din capul locului, fără a se cunoaște încă detaliile și implicit adevărul celor întâmplate, care nu pot fi stabilite decât printr-o anchetă corectă și minuțioasă: care este gradul exact de responsabilitate al Rusiei, în ce măsură avem eventuale victime accidentale și dacă nu cumva a avut loc și o „înscenare”. Dar nu cum susține Rusia, pe care nu o consider deloc inocentă (comportamentul brutal al militarilor ruși e arhicunoscut de-a lungul istoriei) ci în sensul că o realitate oricum cruntă a fost „cosmetizată” suplimentar, pentru a fi diabolizată și exploatată mediatic la maximum. Nu cred că în cele două cazuri puterea de decizie a aparținut efectiv Ucrainei (cel puțin localizarea navei amiral ruse nu s-ar fi putut face fără tehnică occidentală). Dar, firește, ambele evenimente i-au servit și interesele proprii.
S-a mers prin urmare în mod voit în direcția unei escaladări. Ceea ce ridică îngrijorarea firească: până unde se va ajunge? Este spectrul unui eventual război nuclear un preț acceptabil dacă una din părți ar considera că numai astfel și-ar putea atinge obiectivele propuse? Cred că pentru toți oamenii de bună credință răspunsul ar trebui să fie NU!
Dar una e ceea ce am dori noi să se întâmple, și cred că cei mai mulți ne dorim încheierea grabnică a acestui conflict cu un potențial incalculabil, și alta e să fim realiști. Războiul acesta, ca oricare altul, își are logica lui intrinsecă. Ea e determinată de interesele și obiectivele tuturor părților implicate. În acest moment ele sunt absolut contradictorii și nu poate fi imaginată o ieșire din impas printr-un compromis acceptabil pentru toată lumea. Finalul nu poate veni decât atunci când una din tabere va putea afirma că și-a atins obiectivele propuse (care pe parcurs ar mai putea fi eventual ajustate). Am încercat să introduc aici și o nuanță diplomatică mai optimistă: aceea a posibilității atingerii declarative a propriilor țeluri. Adică a împachetării a unei realități oricum tragice într-un discurs victorios.
Invadată de Rusia în urmă cu mai bine de două luni, Ucraina reușește în continuare să reziste cu succes atacurilor repetate la care e supusă. Datorită unei apărări tenace, cu puternic sprijin occidental în tehnică militară, know-how și informații, armata ucraineană a reușit să provoace retragerea trupelor ruse de pe frontul din nordul țării. Centrul de greutate al atacurilor rusești s-a mutat acum în zona estică, în Donbas, în vreme ce partea sudică a Ucrainei e în mare măsură tot sub controlul armatei ruse. Care, de pe pozițiile deja cucerite, încearcă să lărgească cât mai mult zona ocupată.
Recentele provocări și explozii din Transnistria sunt semne care indică și opțiunea de extindere a conflictului în această regiune și chiar asupra Republicii Moldova. Teritorii pe care Rusia le consideră în continuare ca aparținând sferei sale de influență, iar destabilizarea lor ar putea servi scopurilor expansiunii ruse de-a lungul unui coridor întins pe litoralul Mării Negre.
În tot acest timp, țările occidentale, în special SUA, continuă să livreze Ucrainei armament din greu. Fapt care anunță în primul rând prelungirea nedefinită a conflictului în care deocamdată niciuna din părți nu pare capabilă pe termen scurt de o victorie decisivă.
Dar care sunt perspectivele pe termen mai lung? Din păcate, ținând cont de obiectivele strategice ale tuturor părților implicate: pe de-o parte Ucraina și SUA, la a cărei remorcă sunt atașate celelalte țări din NATO, și Rusia pe de altă parte, în acest moment practic nu se întrevede decât orizontul plumburiu al unor perspective dintre cele mai sumbre, care merg până la escaladarea conflictului la nivelul unui al treilea război mondial.
Există însă şi o geană firavă de lumină, dar încă nu putem şti dacă un asemenea scenariu nu e mai mult decât o dorinţă iluzorie sau un simplu joc teoretic. Așa cum merg acum lucrurile, pentru împlinirea acestei variante, care îşi are logica ei şi pe care o voi descrie ceva mai încolo, e nevoie de o echilibristică excepțională şi de un simț al măsurii, dublat eventual de un miracol sau de o răsturnare surprinzătoare de situație, dincolo de orice calcule raționale. Nu trebuie să ne pierdem însă nicio clipă speranța și credința într-o soluție dirijată de sus, cu discreţie şi înţelepciune proniatoare. Căci, dacă o lăsăm complet la o parte, perspectivele acestui conflict din Ucraina nu sunt deloc optimiste.
Ce se poate întâmpla așadar în cazul în care actualul echilibru de forțe de pe front s-ar rupe într-un mod dramatic în favoarea uneia din părți?
Să vedem mai întâi care ar fi scenariul în cazul în care Rusia și-ar atinge obiectivele mai „moderate” pe care le are în acest moment (cele inițiale au fost mai ambițioase, incluzând ocuparea Kievului și schimbarea regimului politic din Ucraina, dar ele au eșuat în mod evident). În contextul actual, Rusia s-ar mulțumi cu ocuparea întregului Donbas și a litoralului ucrainean al Mării Negre, făcând și joncțiunea cu Transnistria. Iar pe baza acestui status quo ar putea iniția o încetare a focului, chiar dacă anexarea acestor teritorii nu va fi recunoscută de Ucraina și de comunitatea internațională. Intenția ar fi, cu alte cuvinte, de a repeta la o scară mai mare scenariul privind Crimeea din 2014: politica faptului împlinit şi păstrarea prăzii obţinute.
Aceasta pare cea mai realistă opțiune a Rusiei, dar ea este inacceptabilă pentru adversarii ei. Tandemul Ucraina-SUA este determinat să lupte până la capăt. Mai ales știindu-se sprijinită masiv de americani, Ucraina va tinde la restabilirea granițelor de dinainte de 2014, adică la alungarea trupelor ruse de pe întreg teritoriul țării. Iar obiectivul strategic al SUA, care duce în mod evident un război proxy împotriva Rusiei prin intermediul Ucrainei, este „să vadă Rusia slăbită până la punctul în care să nu mai poată face lucrurile pe care le-a făcut în Ucraina”, după cum a declarat recent secretarul american al apărării, Lloyd Austin.
Prin urmare, chiar dacă la un moment dat s-ar încheia un armistițiu care să consfințească de facto situația de pe front, el nu ar putea avea decât un caracter temporar. Deznodământul conflictului va fi doar amânat, iar nu eludat. Viitoarea escaladare ar fi programată, exact cum s-a întâmplat cu conflictul din estul Ucrainei începând din 2014 şi până la începutul acestui an. Pentru a-i putea expulza pe ocupanții ruși din hotarele sale, Ucraina va fi înarmată și mai substanțial, în primul rând de către SUA, de data aceasta și cu arme ofensive. Dar nici Rusia nu va asista pasivă la o asemenea evoluţie. Atunci când s-ar depăşi ceea ce ea consideră linia roșie, ar putea lovi din nou „preventiv”, așa cum a făcut-o în februarie. Dar, și dacă de data aceasta nu o va mai face şi ar miza doar pe o ripostă în apărarea teritoriului cucerit, într-o asemenea situație e evident că un posibil armistițiu nu ar putea însemna decât un răgaz temporar. El ar dura doar până când una din părți se va putea considera suficient de puternică, și mai ales îndreptățită, ca să-l încalce. Iar pretexte se pot fabrica cu uşurinţă.
Așadar, cea mai pragmatică variantă pe care Rusia o are la îndemână în acest moment nu este una capabilă să genereze stabilitate și ea nu va aduce cu sine sfârșitul conflictului. Ar fi cel mult un compromis încheiat de nevoie între două părţi beligerante epuizate de război, menit să le ofere un respiro pentru refacerea forţelor. E drept că Rusia s-ar putea declara mulţumită cu cele obţinute, dar ea va şti totodată că adversarii ei nu vor accepta acest status quo pentru multă vreme. Încât vom asista la o cursă frenetică a înarmărilor şi apoi la reizbucnirea conflictului cu o virulenţă sporită.
Ce s-ar întâmpla însă în varianta, care acum pare totuși improbabilă cu actualele forțe implicate, în care Rusia învinge decisiv și apoi amenință din nou sau chiar cucerește capitala Ucrainei? Mai mult ca sigur că în acest caz SUA s-ar implica direct în conflict, și implicit întreaga alianță NATO. E drept că statutul acesteia e unul pur defensiv. Numai că, dacă Rusia va lovi trupe americane, se va pune în funcțiune mecanismul de solidaritate al alianței. Vom avea prin urmare un război la scară mondială.
Chiar dacă acest scenariu bazat pe o ipotetică victorie rusă nu e în momentul de față unul foarte verosimil, un conflict Rusia-NATO poate fi declanșat și în alte circumstanțe. Anume dacă balanța războiului ar începe să se încline tot mai evident în favoarea Ucrainei, fapt posibil numai printr-un sprijin sporit în armament, know-how și informații venit din partea vestului. Rusia ar putea considera depăşite nişte linii roşii şi ar putea declara război ţărilor care se manifestă cu ostilitate. Iată de ce strategia aceasta, care e practicată în mod constant și în momentul de față, e una cât se poate de riscantă, cu posibile consecințe nefaste. Nu se poate spune „nedorite”, căci în mod evident ele sunt luate în calcul.
Dar nici reducerea acestui sprijin nu poate fi o opțiune. În primul rând pentru că astfel s-ar facilita o victorie a Rusiei, ceea ce ar atrage după sine obligativitatea unei intervenții directe a SUA, de care am amintit deja mai devreme. Şi care de fapt ar fi doar o ultima ratio, din moment ce speranța e pusă deocamdată în victoria Ucrainei, fără participarea directă a NATO. În plus, reducerea sprijinului militar acordat Ucrainei nu este o opțiune pentru SUA și pentru că ar contraveni strategiei asumate, aceea de a slăbi Rusia până la o aduce în incapacitate de a mai ataca țările vecine.
Iată de ce apelul semnat de numeroşi intelectuali şi artişti germani, care solicită stoparea trimiterii de arme grele în Ucraina, deşi mânat de bune intenţii şi de o legitimă îngrijorare, nu e o opţiune realistă. Efectul măsurii solicitate ar pune Ucraina într-o situaţie de inferioritate care ar conduce fie la o victorie a Rusiei, fie la varianta unui status quo pe care am descris-o mai sus şi care nu poate avea decât un caracter temporar. Semnatarii văd posibilă pacea doar în urma „unui compromis acceptabil pentru ambele părţi”, care în acest moment nu e realizabil. Oricum am lua-o, el ar însemna practic acceptarea silită a unei capitulări în faţa Rusiei.
S-ar putea imagina totuși o cale de mijloc: ajutoarele militare pentru Ucraina să fie dozate potrivit, până la limita la care Rusia încă nu se va considera efectiv în război contra NATO, ceea ce presupune că se va perpetua starea de blocaj reciproc, în care niciuna din părți nu învinge decisiv. Cu speranța că în acest război de uzură Rusia va colapsa în cele din urmă economic și politic şi se va vedea silită să se retragă. Adică Ucraina să devină ceea ce a însemnat Afganistanul pentru URSS și apoi chiar pentru SUA, sau ce a fost Vietnamul pentru SUA.
Dacă e să apară acea soluție miraculoasă, menită să evite un al treilea război mondial, atunci ea ar putea veni numai din această direcție. Dar ea nu se va putea materializa pe termen scurt și va solicita un preț imens calculat în vieți omenești și în orașe făcute una cu pământul pârjolit de exploziile bombelor și rachetelor. În plus, va fi nevoie şi de un preț economic substanțial plătit mai ales de țările europene, datorită embargoului pe resursele naturale rusești, sau a posibilelor acțiuni destabilizatoare ale Rusiei, gen tăierea gazului sau atacuri cibernetice, la care asistăm deja de pe acum şi care s-ar putea amplifica odată cu trecerea timpului.
Ar exista însă și argumente care pledează împotriva comparației cu Afganistanul sau Vietnamul. Teritoriile ucrainiene aflate actualmente sub controlul trupelor ruse au o importantă populație de etnie rusă (adesea majoritară) și ele sunt conexate terestru cu teritoriul Rusiei, incluzând aici de facto și Crimeea, în ciuda nerecunoașterii internaționale. Iar o politică dură de „dezucrainizare” și „denazificare” poate duce la alungarea sau eliminarea din aceste teritorii a celor care s-ar opune dominației ruse. Prin urmare, susținerea, atât logistică, dar și etnico-politică a acestor regiuni, poate fi realizată de către Rusia mult mai bine decât în teritorii cu populaţie străină, majoritar ostilă, aflate la mii de kilometri depărtare. Opoziția internă poate fi eliminată mai ușor, iar noile granițe care le delimitează vor coincide practic cu linia frontului, care poate fi apărată. Şi care ar putea fi străpunsă doar în cazul unei escaladări masive, dar atunci ne-am situa deja în alt scenariu, nu în cel al imploziei Rusiei pe plan politic și economic datorită uzurii constante suferită în Ucraina.
Totuşi, în ciuda faptului că paralela cu scenariul Afganistan sau Vietnam nu este una perfectă, această variantă a unui război de uzură, posibil îndelungat şi costisitor, atât pentru părţile direct implicate, cât şi pentru cele aflate doar în război economic cu Rusia, pare a fi singura capabilă să evite escaladarea la nivelul unui război mondial. Presiunea din cazanul ucrainean nu trebuie sporită până la nivelul unei explozii necontrolate şi trebuie sperat că în cele din urmă această atitudine va da roade.
Dacă o asemenea tactică împotriva Rusiei nu va funcționa, sau dacă nu se va merge pe aplicarea ei, datorită altor priorităţi obscure, alternativa nu va fi decât o escaladare a conflictului. Ar urma inevitabil ofensivă puternică, îndelung pregătită logistic și tactic, pentru atingerea aceluiaşi scop al tandemului americano-ucrainean, acela de a recuceri teritoriile ucrainiene ocupate din 2014 încoace şi de a slăbi puterea militară a Rusiei într-un mod semnificativ.
Între timp însă, la nivelul declarațiilor escaladarea s-a și produs deja, agitându-se de către Rusia spectrul unui posibil război nuclear. La care nici americanii nu s-au lăsat mai prejos, experții lor declarând că în acest caz Rusia și-ar semna singură certificatul de deces. Totuși, în acest moment amenințarea cu opțiunea nucleară pare a ține mai degrabă de o retorică a descurajării care a funcționat de mai bine de 70 de ani. Așa că de ce nu ar funcționa în continuare? Până la un punct se poate spera asta.
Dar, în cazul în care Rusia s-ar afla în pragul unei înfrângeri catastrofale, amenințată teritorial, politic („deputinizare”) precum și cu posibila „demilitarizare”, pusă adică în faţa unei grave „ameninţări existenţiale”, ea nu va mai avea nimic de pierdut și ar putea recurge la arma atomică. Fără să îi mai pese de consecințe, de vreme ce soarta Rusiei ar fi oricum pecetluită, fie și pe cale convențională. Atunci pe ruși nu i-ar mai interesa nimic – după ei potopul. Dacă vor cădea în abis, vor trage după ei întreaga lume, producând un dezastru planetar. Nu ne putem imagina ca un eventual al treilea război mondial să aibă un deznodământ similar celui de-al doilea, cu înfrângerea fără drept de apel şi ocuparea teritoriului uneia din taberele beligerante. Lumea ar exploda mai înainte de a se ajunge până aici.
Prin urmare, întreaga putere de decizie privind nivelul la care acest război poate escalada nu aparține Rusiei. Asta presupunând că ea se comportă rațional și nu va recurge la arme nucleare tactice asupra unui teritoriu pe care ar dori să-l controleze și care e locuit de numeroși etnici ruși. Singurul nivel la care ar mai putea escalada Rusia ar fi cel al decretării mobilizării generale şi redenumirea oficială a „operațiunii speciale” drept ceea ce este de fapt, adică un „război” împotriva Ucrainei.
Puterea de decizie nu aparține nici Ucrainei. Aceasta nu face decât să lupte pentru interesul său național, aflat actualmente în convergență cu alte interese la nivel global. Dar o poate face exact în măsura posibilităților și a ajutoarelor militare cu care este dotată de aliații occidentali. E vorba în primul rând de SUA și cei care o folosesc pe post de jandarm mondial ca instrument de dominație la nivel global. Aici, în acest pol de putere, se află toate pârghiile de comandă prin care se poate regla presiunea din cazanul ucrainean cu precizie, până la nivelul dorit. Va fi aceasta sporită până la explozie? Cei care au interesul și capacitatea să o facă, vor activa oare la un moment dat în mod deliberat acel buton de la cazanul ucrainean care ar putea sili Rusia să recurgă drept ultimă opțiune la butonul nuclear? Nu putem ști, dar e o perspectivă cumplit de îngrijorătoare și totodată de reală.
Însă, până a atinge acest punct fără de întoarcere, cursul evenimentelor ar putea suferi ramificații neașteptate în prezent. Deocamdată China stă deoparte, urmărindu-și propriul interes. Dar acesta nu constă în înfrângerea decisivă a Rusiei, căci dușmanul principal al Chinei este SUA și implicit NATO, după cum reiese și din declarații oficiale recente. Astfel, la un moment considerat oportun, China ar putea începe să se implice în conflict de partea Rusiei, mai întâi prin sprijin material, iar mai apoi și prin lovirea intereselor americane în altă parte. Cum ar fi de pildă atacarea Taiwanului, ceea ce ar reduce din presiunea americană asupra Rusiei. Așadar, până să se recurgă la bomba atomică, războiul din Ucraina s-ar putea extinde la o conflagrație la scara întregii lumi. Un scenariu posibil şi demn de luat în calcul în cazul în care Rusia ar fi pe cale să sufere o înfrângere majoră, dar imposibil de analizat aici şi acum, căci el conţine deocamdată prea multe necunoscute. Cert e că nici în acest caz nu ne putem aştepta la nimic bun.
La orizontul perceptibil în acest moment nu se întrevede aşadar o aplanare rapidă a conflictului din Ucraina. Va trebui să ne obişnuim cu ideea că el va mai dura, sperând că presiunea din cazanul ucrainean nu va trece dincolo de pragul unei explozii la scară planetară. Încât, după multă suferinţă, moarte şi nenumărate distrugeri, el se va rezolva în cele din urmă. Mă tem însă că rezolvarea ar putea fi conform interesului celor care se află în control la butoanele acestui război şi mai puţin în cel al ţărilor europene, care au fost obligate, vrând-nevrând, să joace acest joc periculos.
