Biruinţa Învierii

Sărbătoarea Învierii Domnului e aceeaşi, neschimbată, de două milenii încoace, indiferent de vitregia sau strălucirea vremurilor în strânsoarea cărora e prinsă umanitatea.

Oare cum ar fi putut arăta Învierea din Constantinopolul anului 1453, cu turcii asaltând porţile cetăţii pe care peste puţin timp aveau s-o cucerească, trecând-o prin foc şi sabie?

În schimb, ştim mai bine cum a arătat sărbătoarea Învierii din închisorile comuniste. Ne-o povestesc mărturiile celor care au ieşit vii de acolo. Uneori ea era percepută de departe, vestită de dangătul unor clopote care răsunau parcă de pe un alt tărâm. La cei întemniţaţi, până şi această părtăşie redusă la manifestările ei sonore era capabilă să declanşeze mecanisme trepidante de înviere sufletească. Alteori Învierea s-a prăznuit în hrubele galeriilor de mină, la adâncimi şi întunecimi de iad. Dar nu ştim noi oare că şi Hristos a coborât mai întâi la iad, pentru a le aduce celor prinşi acolo vestea cea bună?

Tot aşa, El a fost mereu alături de cei care L-au mărturisit, indiferent de loc sau de timp.

Da, prăbuşirilor şi dezastrelor istorice le-a urmat întotdeauna o nouă înviere, chiar dacă aceasta nu a însemnat neapărat restaurarea stării anterioare. Întotdeauna a existat însă o ieşire, o cărare către un nou luminiş.

Acum doi ani Învierea a avut loc în altarele unor biserici goale de credincioşi, sub semnul unei cenzuri absurde impusă în numele unei ideologii sanitare aşezată mai presus decât acele valori care sunt eterne.

Acum un an şurubul a mai fost slăbit întrucâtva, dar atmosfera sufocantă a restricţiilor de tot felul şi la tot pasul a continuat să apese pe sufletele celor care au încercat să se bucure de această sărbătoare primordială şi întemeietoare a Creştinătăţii. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră,” ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola I. către Corinteni.

Anul acesta, un alt cataclism încearcă ceea ce cele dinainte nu au reuşit: să întunece bucuria Învierii, de data aceasta printr-un război fratricid. Două popoare ortodoxe au ajuns să fie învrăjbite şi să consimtă la aţâţarea focului stârnit între ele de forţe care de fapt sunt ostile lui Hristos şi Bisericii Sale din care, din păcate o parte a căzut pradă ispitei de a prefera o stăpânire de ordin lumesc înaintea Împărăţiei care nu e din lumea aceasta.

Toate vitregiile ultimilor ani nu vor avea în cele din urmă nicio consistenţă pe plan metafizic, căci Învierea de acum două mii de ani a lui Hristos e prefigurarea venirii Sale cu slavă de la sfârşitul veacurilor.

De care, după cum se vede, ne apropiem cu paşi tot mai repezi.

Dar ceea ce ne umple sufletele de o speranţă pe care nimic nu o poate întuneca este credinţa neclintită că într-un final Hristos şi cei care mărturisesc Învierea Lui din morţi vor alcătui tabăra biruitoare.

Hristos a înviat!

Subiectul precedent

Decemvirii (19)

Default thumbnail
Subiectul următor

Pe urmele lui Sterie Ciumetti (1)

Cele mai recente din