Conciliul ecumenic

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

(fragment)

Conciliul Ecumenic (Vatican II) se va ocupa aşadar de două probleme care interesează lumea creştină: refacerea unităţii creştine şi apărarea Bisericii contra asaltului combinat al forţelor materialiste şi atee.

În ce priveşte calea cea mai bună de urmat pentru a face să înceteze “scandalul” dezbinării, există o metodă experimentată de veacuri şi care n-a dat decât rezultate foarte precare: a dezbate pricinile îndepărtate ale dezbinării şi a vedea cine a avut şi cine n-a avut dreptate. Cum arată experienţa, pe această cale se pot obţine convertiri individuale, dar nu se rezolvă problema în mare. Sistemul nu i se pare convenabil nici Sf. Părinte, căci iată ce spune el: “Nu vom face un proces istoric, nu căutăm să vedem cine a avut dreptate şi cine s-a aflat în greşeală. Răspunderile sunt împărţite. Vom spune numai să ne unim. Să terminăm dezbinările”. Dacă intrepretăm just gândul Sf. Părinte, el crede că trebuie să se creeze mai degrabă un climat propice unirii, să se provoace o mare mişcare a sufletelor care să îmbrăţişeze toată lumea creştină şi care, într-un elan irezistibil, să topească barierele care despart o biserică de alta.

Să presupunem însă că Biserica Catolică, printr-un efort gigantic, ar convinge Biserica Ortodoxă să adere în bloc la scaunul Sf. Petru, cu toată masa popoarelor din răsărit. Cum s-ar putea pune în aplicare acest acord? Majoritatea popoarelor ortodoxe trăiesc dincolo de cortina de fier, sub dominaţia tiranilor de la Moscova. Faptul că aceste popoare se află prizoniere pe teritorii controlate de bolşevici complică problema unirii până la disperare, făcând-o practic inaccesibilă. Comuniştii n-ar accepta reunificarea decât dacă pe Scaunul Sf. Petru s-ar urca un Papă bolşevic, un agent al internaţionalei comuniste, ceea ce nicio minte de creştin nu poate să conceapă. Trupul creştinătăţii a fost rupt în două de la instaurarea ateismului comunist în Europa răsăriteană şi comunicaţia dintre cele două părţi aproape că nu se mai face. Nu numai că ortodocşii sunt privaţi de orice mijloc de a-şi exprima dorinţa lor să se alipească de fraţii lor din Occident, dar înşişi catolicii din aceste regiuni sunt supuşi la o prigoană crâncenă pentru fidelitatea pe care o arată faţă de Sf. Scaun. Drama e aceeaşi pentru unii ca şi pentru ceilalţi. Catolicii şi ortodocşii s-au nivelat în suferinţă.

Iată cum, deci, pornind de la ideea pură a unirii, după care însetează toată creştinătatea, ne izbim de acelaşi pericol comunist, care constituie un obstacol chiar mult mai greu de înlăturat decât obstacolul tradiţional al neînţelegerilor dintre creştini.

Întrebarea fundamentală ce se pune în aceste momente este de a preciza ce este mai urgent, mai necesar, mai vital pentru destinul creştinătăţii întregi? A pune accentul, a stărui în unirea religioasă a creştinilor sau a stărui mai mult în unirea lor cu scopul de a-şi apăra patrimoniul comun contra pericolului comunist? Pentru teologi, răspunsul este clar şi invariabil: unirea religioasă are întâietate. Nu putem corupe acest scop sublim, substituindu-l cu idealuri politice oricât de profitabilă ar fi mai târziu împlinirea lor pentru Biserică. În definitiv, afirmă teologii, comunismul nu-i decât pedeapsa lui Dumnezeu pentru dezbinarea creştinilor. Făcându-se unirea, încetând dezbinarea, va avea Dumnezeu grijă să ne scape şi de comunişti.

Nimeni nu pune la îndoială valabilitatea acestui principiu: între religios şi politic, creştinul şi mai ales Biserica organizată nu poate să oscileze. Religiosul are întâietate. Noua ni se pare însă că se face o greşeală la modul cum se evaluează lupta contra comunismului. Ea este trecută în categoria “politicului”, când în realitate este tot de esenţă religioasă. Într-adevăr, care este scopul final al comunismului? Ruperea legăturilor dintre om şi Dumnezeu, degradarea omului la nivelul dobitoacelor şi al universului material. Dar pentru a-şi atinge acest scop trebuie în prealabil distrus instrumentul care asistă pe om în lupta aspră ce trebuie să o poarte în cursul vieţii lui pământeşti pentru desăvârşirea lui spirituală: Biserica întemeiată de Mântuitor. Comunismul nu este un fenomen politic normal. În spatele lui nu stă o naţiune oarecare, cu ambiţii imperialiste, ci o grupare care s-a pus în slujba lui Satan. Imperiul sovietic este o breşă luciferică în istorie, o întocmire politică de tip satanic pe pământ. Împăratul ocult al bolşevismului este Lucifer în persoană. El este arhistrategul oştilor comuniste. El le inspiră planurile şi le aţâţă setea de distrugere. Dacă biruie comunismul nu vor mai exista nici catolici, nici protestanţi, nici ortodocşi. Toţi vor fi prigoniţi, torturaţi şi ucişi.

Cum răspund creştinii la aceste provocări, la aceste uneltiri ale puterilor întunericului? Oare vor lăsa să se ruineze opera Răstignirii şi Învierii? Dacă nu se tăgăduieşte niciunei naţiuni dreptul de a se apăra când este victima unei agresiuni, conform doctrinei creştine (Pius XII), atunci cu atât mai imperativă este datoria popoarelor creştine să sară în ajutorul Bisericii când agresiunea vizează direct existenţa ei.

Dorinţa de pace şi frăţietate a creştinilor nu poate să meargă atât de departe încât să tolereze ca însăşi instrumentul Mântuirii, Biserica, să fie îngenuncheată, batjocorită şi târâtă în noroi şi nimicită. Aceasta nu se mai cheamă dragoste creştină, ci laşitate şi trădare a lui Christos. Pace şi frăţietate până la anumite limite îngăduite de sfinţenia întocmirii divine. Nu ne putem îmbrăţişa cu diavolul afară de cazul că diavolul capitulează fără condiţii în faţa lui Dumnezeu şi Îi recunoaşte Atotputernicia. Dar aceasta nu suntem noi în măsură să o apreciem. Creştinii au o singură datorie: să rămână credincioşi lui Christos şi să-şi pună, dacă e nevoie, şi viaţa pentru El, după cum şi El şi-a pus-o pentru mântuirea noastră a tuturor. Când însă diavolul îşi trimite recruţii lui de pe pământ să distrugă aşezământul lui Christos, când nu mai este vorba de o simplă dispută de idei, ci de o ameninţare reală, noi credem că Biserica nu mai poate predica pacea şi frăţietatea. Agresiunea luciferică, executată de uneltele lui de pe pământ, trebuie respinsă cu orice risc, chiar dacă ar veni prăpădul lumii. A nu sări cu arma în mână în întâmpinarea bestiei apocaliptice, a lăsa ca altarele să fie spurcate şi dărâmate, ca preoţii să fie înjunghiaţi ca vitele la abator, invocând o prea comodă dorinţă de pace, nu ni se pare a fi o faptă plăcută lui Dumnezeu. În istoria Bisericii au existat numeroase exemple de înalţi ierarhi care au exhortat mulţimile să încingă sabia pentru a respinge un inamic mult mai puţin periculos decât comunismul. Între ei străluceşte Papa de prea fericită memorie Urban al II-lea, care a dat semnalul Cruciadelor.

Dacă rectificăm perspectiva din care privim lupta contra comunismului, recunoscându-i caracterul religios, atunci dificultăţile se concentrează exclusiv pe chestiunea de a şti ce este mai urgent de înfăptuit din punct de vedere al intereselor Bisericii creştine în momentul de faţă. E în afară de orice îndoială că refacerea unităţii religioase a creştinătăţii, oricâtă grabă şi zel s-ar depune din toate părţile, constituie un proces de lungă durată, complicat astăzi şi de faptul că în calea acestei acţiuni întâlnim, în afară de obstacolul tradiţional, neînţelegerea dintre creştini, altul mult mai grav: existenţa cortinei de fier. Dar în timp ce Bisericile s-ar angaja în tratative laborioase pentru a pregăti reunirea lor într-un singur corp mistic, comunismul îşi va continua ofensiva, va păşi din succes în succes şi nu este exclus ca în câţiva ani, purtat de acest avânt irezistibil, să cuprindă întreg pământul. Victoria lui finală este o chestiune de câţiva ani dacă creştinii, uniţi într-un efort solidar, nu-i vor stăvili iureşul sălbatic, şi atunci toate bisericile vor suferi aceeaşi soartă şi unirea se va face vrând-nevrând … în catacombe. Biserica tăcerii se va generaliza şi creştinii nu vor mai avea altceva de făcut decât să aştepte mila cerului şi teribila judecată ce se va abate asupra lor.

Cea mai gravă problemă ce se pune astăzi creştinilor, mult mai sfâşietoare chiar decât fărâmiţarea lor continuă, este invazia lui Antichrist în istorie. Judecând după viteza istorică a evenimentelor, această problemă are prioritate. Orice amânare este fatală. Acceptă creştinii asasinarea Bisericii fără să schiţeze măcar un gest de apărare? Se refugiază exclusiv în rugăciune, aşteptând un miracol, o intervenţie divină, sau se hotărăsc să iasă cu vitejie în întâmpinarea duşmanului? Vor dezerta din luptă şi pământul cucerit de Christos cu preţul sângelui său scump îl vor lăsa în stăpânirea lui Antichrist?

Sau vor urma şi ei exemplul îngerilor din cer, care, fiind puşi într-o situaţie analoagă, n-au aşteptat intervenţia divină, ci s-au luat la luptă cu îngerii răi, alungându-i din rai? Ce preferă creştinii de astăzi? Moartea prin asfixie, prin reducerea progresivă a spaţiului vital al Bisericii, unei ieşiri eroice? Preferă să se convertească în martiri ai neputinţei decât să dea ochi pe câmpul de luptă cu oştile întunericului? “Nu există scuză pentru acel care înfruntă acest inamic cu braţele încrucişate, cu capul plecat şi genunchii tremurând” strigă Papa Pius al XII-lea (citat după Scorţescu).

Şi cine ştie dacă mâine, dintr-o luptă comună şi după o victorie comună, nu va ieşi şi o Biserică comună? Căci de ce suferă în fond umanitatea creştină? De înstrăinare. Creştinii s-au înstrăinat unii de alţii dintr-o mulţime de pricini istorice. Nu se mai recunosc că fac parte din acelaşi univers spiritual, că au un destin comun, că sunt fiii aceluiaşi Tată.

Ce prilej minunat se oferă acum pentru a ne regăsi împreună în casa Domnului. Toţi creştinii din toate Bisericile angajându-se într-o luptă comună, topindu-se într-un bloc de voinţe, de generozităţi, de elanuri, de sacrificii, vărsându-şi sângele împreună pentru apărarea împărăţiei lui Christos, de a-I face bucuria să vadă că nu este părăsit şi că Biserica Lui nu este lăsată pradă hoardelor însetate de sânge.

Unirea Bisericilor nu se poate realiza din perspectiva trecutului. E o chestiune de viitor. Numai mărşăluind cot la cot în serviciul unui ideal egal de preţios tuturor, numai în focul unei întreprinderi comune se vor lămuri neînţelegerile existente de veacuri. Numai când îşi vor putea arăta unii altora rănile ce le-au primit pentru Christos, creştinii se vor întoarce iarăşi cu dragoste unii faţă de alţii. Unirea nu poate veni decât după un act de ispăşire a erorilor din trecut şi acest act e reprezentat de suma sacrificiilor ce trebuie să le facă toţi creştinii pentru a scăpa de pacostea bolşevică, apărută pe pământ din cauza delăsării tuturor. Creştinii se vor uni când vor simţi că au ceva mare de făcut împreună, o mare întreprindere, o mare operă, o cruciadă împotriva bolşevismului.

După biruinţă, după ce vor fi azvârlit puterile răului în hăurile de unde s-au plămădit, supravieţuitorii se vor întoarce de pe câmpurile de bătaie cu o altă mentalitate, cu un alt spirit, purificat de orice meschinărie şi din acest uriaş capital de sacrificii se va reconstitui unitatea originară a Bisericii, împlinind dorinţa Mântuitorului.

Popoarele răsăritene nu-şi pot întoarce faţa spre Occident, dacă Occidentul nu se învredniceşte să-şi arunce privirile spre ele, dacă nu le vede suferinţa şi nu le întinde o mână de ajutor. Pe drept cuvânt, după atâtea decepţii, creştinii din Răsărit, care au dat dovadă de nenumărate probe de statornicie în credinţa lor, se vor întreba dacă mai există creştini în Occident, dacă cei ce se împodobesc cu acest nume glorios nu poartă un mort în suflete. Căci altminteri nu se explică pasivitatea creştinilor în faţa insolenţei comuniştilor care îşi proclamă triumful apropiat şi în faţa martiriului fără precedent în istoria lumii a popoarelor creştine din răsărit.

Horia Sima, Sentinela, Decembrie 1960

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Ucraina: un cazan sub presiune cu buton nuclear

Subiectul următor

Decemvirii (19)

Cele mai recente din

Default thumbnail

Biruinţa Învierii

Sărbătoarea Învierii Domnului e aceeaşi, neschimbată, de două milenii încoace, indiferent de

Decemvirii (19)

CONGRESUL STUDENŢESC DE LA TÂRGUL MUREŞ (II) Mihai Stelescu pe lista canaliilor

Decemvirii (18)

CONGRESUL STUDENȚESC DE LA TÂRGUL MUREȘ (I) Constituirea echipelor de pedeapsă Între