Ziua eroilor
Sfârşitul Primului Război Mondial a adus cu sine întregirea hotarelor ţării, unirea celor de un neam şi o limbă între graniţele aceluiaşi teritoriu. Anii care au urmat au fost marcaţi de o puternică efervescenţă naţională. Idealul României Mari fusese atins, noul ideal era afirmarea României ca stat suveran şi independent. Memoria celor căzuţi în încleştarea în care fusese angajat întregul neam românesc era încă vie. În fiecare sat sau oraş au fost destui aceia care nu s-au mai întors din lupta dusă pentru apărarea fiinţei noastre naţionale.
În mai 1920 s-a decretat ca ziua Înălţării Domnului să devină totodată şi sărbătoare naţională, comemorându-se drept „Ziua Eroilor”.
În anul 1923 s-a inaugurat Mormântul Ostaşului Necunoscut din Parcul Carol, unde sunt depuse oseminte adunate de pe câmpurile de jertfă de la Mărăşeşti, locul unde ţărâna românească a fost apărată printr-o rezistenţă eroică, presărată cu legendare minuni de vitejie. Epitaful încrustat pe acest mormânt este: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919”.
Erau vremuri când memoria jertfelor recente ale neamului era încă vie. Eroii erau cinstiţi aşa cum se cuvine, iar pilda lor a devenit imbold şi hrană pentru o nouă generaţie de români hotărâţi să păşească pe calea destinului naţional. Aceştia aveau să fie eroii de mai târziu, cei care la rândul lor au apărat fiinţa neamului în faţa urgiei comuniste. Jertfele celor din urmă sunt pildă şi hrană sufletească pentru jertfele celor ce vor veni. Asistăm la un lanţ neîntrerupt, la o flacără nestinsă a conştiinţei naţionale, asemeni unei torţe vii, care se transmite din generaţie în generaţie. De aceea, când ne gândim azi la „Ziua Eroilor”, trebuie să cuprindem în gândul nostru mult mai mult decât momentul – fără îndoială, de o importanţă crucială – al reîntregirii ţării datorită jertfei ostaşilor plecaţi pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial.
Nu după multă vreme, în anul 1940, ţara avea să fie din nou ciuntită. Iar unele din rănile de atunci sângerează încă şi acum. Au fost şi atunci eroi care au plătit cu viaţa lor. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, însemnând pentru noi nefasta ocupaţie bolşevică, a însemnat totodată şi redefinirea noţiunii de „ erou”.
Dacă înainte era vorba de ostaşii Armatei Naţionale, de atunci încoace ea îi cuprinde pe toţi aceia care au apărat fiinţa neamului în faţa agresiunii comuniste, dusă pe multiple planuri: politic, cultural, moral şi spiritual. Toţi cei care au rezistat, fie cu arma, fie cu cuvântul, în temniţe, în lagăre sau în deportare, toţi aceştia sunt pomeniţi de Biserica noastră la Sfânta Liturghie. Sunt pomeniţi la modul atotcuprinzător, fără nume aparte. Dar tocmai numele lor sunt repere pe care neamul nostru ar trebui să se sprijine în viitor. Lanţul acela neîntrerupt trebuie să plece de la ei, pentru a da un rost generaţiilor viitoare. Fără ei nu mai avem identitate. Nu ne putem opri numai la anul 1920. Pentru a da numai câteva nume, să-i pomenim pe Valeriu Gafencu şi Ion Gavrilă Ogoranu, aceste simboluri ale luptei româneşti, ca reprezentanţi ai acestei noi generaţii de eroi şi martiri. Mergând mai departe, trebuie să ne cinstim toţi eroii neamului, cei căzuţi în lupta anticomunistă, cei jertfiţi în închisori, cei ucişi în decembrie 1989.
Flacăra vie a jertfei lor să ne lumineze şi să ne călăuzească conştiinţele!
Permanenţe (Gelu Gheorghiu)
„Permanenţe”, An XV, nr. 5, mai 2012
Dos. nr. 1730/956
Şedinţa din 25 aprilie 1957
Depoziţia martorului Gheorghe I. Gheorghiu
Am fost condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară şi sunt deţinut. Am stat în camera 3 subsol în penitenciarul Piteşti cu Iosif V. Iosif şi ştiu că era într-un hal de nedescris, grav maltratat a încercat chiar să se sinucidă. Era acuzat că mergând la Jilava ar fi povestit acolo deţinuţilor despre ce păţise el şi de aceea era rău maltratat.
Cu ocazia demascării se ponegrea în continuare mişcarea legionară.
În penitenciarul Gherla am stat cu Iosif V. Iosif şi ştiu că era mereu ameninţat de Ţurcanu. Nu putea duce nicio activitate că era mereu terorizat şi se văita că nu mai ştia ce să mai facă.
Dimitriu Ionel era unul din criminalii care a condus acea acţiune de demascare şi reeducare. Demascarea avea loc în faţa comandantului penitenciarului de la Gherla şi în faţa lui Ţurcanu.
Nu ştiu ca Iosif V. Iosif să fi sabotat munca la Gherla.
N-am văzut pe nimeni din inculpaţii din faţă să fi luat parte la bătăi în penitenciarul Gherla sau Piteşti. Nu s-a înregistrat niciun act de sabotaj la atelierul de tâmplărie mecanică la penitenciarul Gherla, eu am fost şeful atelierului ca tehnician dintre deţinuţi.
Menţionez că Oprişan a fost adus în camera 2 subsol de la izolare şi forţat să facă demascarea că mişcarea legionară este vârful cel mai ascuţit al burgheziei. A fost atunci maltratat.
Eu însumi am încercat să mă sinucid că nu mai puteam suporta acele maltratări la care am fost supus în penitenciar.
Gheorghiu. I. Gheorghe
Preşedinte
Maior de Justiţie
Branovici Ion
Secretar
Petrescu Joiţeanu T.
Document preluat din „Vică Negulescu. Monografie” de Gheorghe Jijie, editura Vicovia, 2009