Dubla măsură sau ipocrizia propagandei corecte politic

În vremuri normale, în rândurile alăturate ar fi conţinut tot ce era de spus pe marginea actului de cenzură la care au fost supuse (a câta oară?) unele sau altele din versurile străbătute de har ale lui Radu Gyr. Dar vremurile de acum numai normale nu sunt. De câteva luni Rusia a pornit un război împotriva Ucrainei, care de mai bine de un secol încearcă să se emancipeze de sub tutela marelui frate vitreg de la răsărit. Unul din pretextele invocate la Kremlin e cel al „denazificării” acestei ţări.

Într-un asemenea context, dacă ne gândim bine, există şi o altă interpretare a  gestului de cenzură la adresa poeziei lui Radu Gyr. Acesta a fost comis în tandem de presa menită să susţină propagandistic ideologia corectitudinii politice de tip occidental (există şi una de tip rusesc, chiar dacă în parte diferită), alături de Ministerul Apărării. Prin acest gest de „denazificare” – da, e termenul care se potriveşte ca o mănuşă – s-a luat o măsură la nivel strategic, menită să protejeze siguranţa naţională a României. Dacă, Doamne fereşte, versuri de genul celor ale lui Radu Gyr ar ajunge să fie promovate oficial în armata României? Nu şi-ar îndrepta atunci oare Putin tunurile şi rachetele şi împotriva noastră, într-o nouă „operaţiune specială”, menită să conducă la „denazificarea” României?

Noroc că experţii noştri în securitate au sesizat pericolul şi au luat-o înaintea lui Putin, „denazificând” ei înşişi cu zel tot ceea ce l-ar putea deranja pe marele vecin de la răsărit. Căci, să nu uităm: Tribunalele Poporului din anii 1945-1946 au fost instituite tot sub acelaşi pretext al „denazificării”, sub tutela aceleiaşi armate care acum operează la modul special în Ucraina, sub acelaşi stindard al secerii şi ciocanului. Diferenţele sunt minore. Există ce-i drept un factor care face diferenţa între perioada de atunci şi cea de acum, dar amănuntele ar constitui aici o divagaţie inutilă.

Aşadar, aceeaşi presă şi aceleaşi instituţii politice care condamnă cu vehemenţă o agresiune care invocă „denazificarea”, o iau profilactic înainte, probabil ca nu cumva să-i ofere lui Putin pretexte pe tavă. Dar nu numai atât, căci putem observa o dublă măsură şi o ipocrizie frapantă. Dacă armata României e obligată să se scuture şi să se delimiteze până şi de nişte versuri în fond benigne, conţinând doar imagini poetice, armata Ucrainei, care s-a pregătit de ani de zile pentru înfruntarea de acum, a făcut-o şi la nivelul mentalităţii, al moralului şi al recursului la tradiţie. Fapt pe care ideologii noştri de carton îl trec cu vederea cu nonşalanţă. Naţionalismul ucrainean, care se manifestă în mod evident ca pilon de rezistenţă identitară, e cauţionat moral şi ferit de orice critică, spre deosebire de cel autohnon. Observaţie valabilă în general, pentru majoritatea ţărilor aparţinând blocului occidental (poate cu excepţia celor care au graniţă nemijlocită cu Rusia).

Oare ce ar fi scris aceşti ideologi, care acum tac chitic în păpuşoi, dacă la manifestările oficiale ale Armatei Române … s-ar fi defilat pe un imn legionar? Probabil că ar fi reuşit să reacţioneze, prin indignare şi furie maximă, doar aceia care nu ar fi făcut mai întâi un atac de apoplexie …

Ei bine, spre deosebire de noi şi de alte ţări corecte politic, în Ucraina se cultivă încă, la modul oficial chiar, memoria naţionalismului interbelic. Pe portalul youtube poate fi găsit „Marşul noii armate”, un imn al naţionaliştilor ucrainieini interbelici, cu un text şi cu un aranjament orchestral adaptat vremurilor actuale. Atât în videoclipul oficial, realizat în colaborare cu ansamblul artistic al armatei (deci nu interpretat de o  formaţie a studenţilor militari) cât şi în interpretarea sa în cadrul paradei militare din 2018, într-un un videoclip subtitrat în engleză, care îmbină imagini de la această defilare cu secvenţe marţiale, arătând o armată gata de luptă.

Iar mesajul textului actualizat e unul cu adevărat „hard-core”. E practic la antipodul poeziei „soft” a lui Radu Gyr care a stat ca un ghimpe insuportabil  în ochii cenzorilor de azi. Cântecul ucrainean e unul care emană forţă, determinare, spirit marţial, care promovează explicit ura şi doreşte moartea duşmanilor, năzuind la Ucraina Mare, „de la San la Caucaz” (varianta lor a sintagmei „de la Nistru pân’ la Tisa”).

În asemenea condiţii, e oare de mirare că atitudinea actuală a Ucrainei, simbolizată la modul perfect prin acest cântec preluat din tradiţia naţionalistă interbelică, în principiu contestată, considerată „fascistă”, a provocat furia şi reacţia cunoscută a lui Putin?

Numai că propaganda pro-occidentală şi antiputinistă e pusă într-o dilemă şi e obligată să tacă. Pentru că altminteri ar da implicit dreptate naraţiunii lui Putin conform căreia Ucraina trebuie „denazificată”. Ca atare, naţionalismul ucrainean, care se manifestă în mod evident, la toate nivelurile, cu o forţă pe care ţi-o dă numai lupta pentru supravieţuire, e fie trecut cu vederea, fie cosmetizat prin eufemisme, fie chiar legitimat de această propagandă pentru care naţionalismul în general e de fapt unul din principalii adversari. Încât discursul ipocrit practicat este acela care cauţionează naţionalismul ţării vecine, dar continuă să îl condamne pe cel autohton.

Evident, o discuţie firească ar fi aceea care, dincolo de legitimitatea intrinsecă a naţionalismului în sine, sau a celui ucrainean în mod special, mai ales în contextul actual, ar ridica problema hotarelor legitime ale acestui naţionalism. Oare chiar până la Caucaz? Oare chiar până pe Insula Şerpilor, pe care au recâştigat-o cu mândrie după ce i-au alungat pe ocupanţii ei efemeri? Oare chiar peste Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei? Cu alte cuvinte, are dreptul un naţionalism să profite de abuzurile trecute ale unui imperialism condamnabil, în fond acelaşi de sub care încearcă să se emancipeze acum, pe seama aspiraţiilor legitime ale unei naţiuni învecinate?

Sunt întrebări la care acum, în plin război, nu poate fi dat un răspuns definitiv. Dar nici un context nu poate împiedica punerea lor, care e la fel de legitimă pentru români precum este lupta ucrainienilor pentru fiinţa lor naţională. Cei care se plâng în faţa comunităţii internaţionale că sunt oprimaţi, nu au dreptul moral de a-i oprima la rândul lor pe alţii. E un fapt cert, iar atunci când războiul se va încheia, poate că va veni momentul când se va putea discuta fără patimă pe seama lui.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Decemvirii (20)

Default thumbnail
Subiectul următor

Frumuseţe subversivă şi ghilotina cenzurii : „Ne vom întoarce într-o zi”

Cele mai recente din

Decemvirii (20)

Ionel Moța justifică și întărește deciziile de la Târgu Mureș Luna aprilie

Default thumbnail

Garda noastră

Mulţi duşmani, în neputinţa lor, au aruncat împotriva noastră fel de fel