Naţionalismul apare atunci când conştiinţa unei identităţi colective şi instinctul ei de conservare respiră o năzuinţă de libertate. La o privire atentă, toate mişcările naţionaliste, indiferent de evoluţiile sau eventualele derapaje viitoare, au avut drept impuls iniţial reacţia faţă de o stare de oprimare. Fie ea din partea unui alt neam, a unui imperiu, a unei alianţe internaţionale sau a unei ideologii universaliste demolatoare de tradiţii, cum ar fi comunismul alături de aliaţii săi, care în fond urmăresc aceleaşi ţeluri, dar cu alte mijloace.
Nu e aşadar deloc surprinzător faptul că naţionalismul românesc manifestat după împlinirea idealurilor de independenţă şi unitate naţională, s-a afirmat la originile sale tot ca o reacţie la curente cu caracter dizolvant. Ele ameninţau fibra unui neam care abia ce îşi cucerise locul cuvenit pe harta popoarelor emancipate de sub tarele istoriei veacurilor trecute. Tineretul universitar din primii ani ai României Mari, care se considera mandatarul unei conştiinţe colective, a reacţionat cu hotărâre şi cu un instinct sigur într-un context în care temeiurile societăţii tradiţionale erau ameninţate de ceea ce reprezenta „progresismul” de acum un secol: un cleşte ale cărui braţe erau ameninţarea comunistă pe de-o parte, şi ideile cosmopolite picurate în mod constant în cultura şi politica românească pe de alta. Iar capacul era pus de starea economică pe care o deplângea şi Eminescu la vremea sa. O combinaţie letală, care pe termen lung ar fi dus (şi de fapt se poate spune că aşa s-a întâmplat, dar numai datorită rolului decisiv al regimului de teroare comunistă) la destrămarea treptată a ţesăturii organice menite să asigure coeziunea unei naţiuni tinere şi dornice de afirmare.
Corneliu Codreanu face în cartea sa „Pentru legionari” o sinteză a acestei atitudini din primii ani ai luptei naţionaliste a tineretului român de acum un veac:
„Am pornit din porunca inimii, dintr-un instinct de apărare pe care îl are cel din urmă vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personală, ci din acela de apărare a neamului din care făceam parte. De aceea, tot timpul, aveam senzația că în spatele nostru stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morți pentru țară, cu tot viitorul lui. Că neamul luptă și vorbește prin noi, că mulțimea vrăjmașă, oricât de mare, în fața acestei entități istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omenești pe care le vom împrăștia și le vom învinge. Pentru aceasta au căzut cu toții, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.”
Dar toate aceste manifestări exterioare, revolte, înfruntări, agitaţii, acţiuni şi reacţiuni la mişcările taberei antinaţionale, chiar hrănite de conştiinţa faptului că generaţia tânără nu acţiona la modul izolat, ca un grup de disperaţi, ci era legitimată de însăşi fiinţa neamului din care făceau parte, s-au dovedit a nu fi suficiente. Toate aceste tulburări, adesea în marginea ordinii publice sau dincolo de ea, erau considerate ca fiind legitimate moral de interesul superior al neamului. Erau privite ca un semnal de alarmă la adresa unei aşezări politice şi sociale care ignora acest interes, atunci când nu acţiona de-a dreptul împotriva lui.
Naţionalismul românesc nu putea însă rămâne cantonat numai în această atitudine protestatară. Iată de ce acum 95 de ani, după toate tribulaţiile anilor anteriori, liderul generaţiei tineretului naţionalist de atunci, Corneliu Codreanu, a purces la un nou început. Pe 24 iunie 1927, de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, lua fiinţă „Legiunea Arhanghelul Mihail”, care fără îndoială reprezintă cea mai semnificativă întruchipare a naţionalismului românesc din secolul trecut. La această apreciere subscriu deopotrivă prieteni şi duşmani, dacă e să judecăm după impactul pe care l-a avut de la înfiinţarea ei încoace, dar şi după adversităţile de care a avut parte.
În epoca fondatorului ei, Legiunea a devenit o amplă mişcare de mase, a cărei evoluţie înspre cucerirea întregii ţări a putut fi oprită temporar numai prin dizolvarea ei de către regele Carol al II-lea, prin întemniţarea şi apoi asasinarea lui Corneliu Codreanu. A fost poate punctul culminant al unei triste spirale a violenţei care a cuprins societatea românească a acelor ani, şi care a mai continuat o vreme, cu replici şi contrareplici ale tuturor părţilor implicate. Nimeni nu-şi mai doreşte repetarea unor asemenea tragedii şi orori. Numai că, într-un veritabil stat de drept, în care autorităţile acţionează doar în litera legii, iar nu prin abuzuri sistematice, justiţia paralelă, haiducia, devine inutilă. Ecoul ei în rândurile populaţiei e mai degrabă unul negativ. În perioada interbelică însă, Legiunea a căpătat avânt în ciuda unor gesturi justiţiare care azi pot fi greu înţelese în afara contextului istoric. Secretul acestei ascensiuni e explicat numai parţial de ticăloşia unui aparat de stat care nu se identifica cu aspiraţiile populare. El trebuie căutat mai degrabă în specificul aparte, în starea de spirit a mişcării înfiinţate pe 24 iunie 1927.
În mod paradoxal, Legiunea Arhanghelul Mihail nu şi-a asumat un program explicit, pe care să-l facă cunoscut întregii ţări pentru a convinge prin intermediul unor rânduri aşternute pe hârtie. Fondatorul ei considera că puterea de atracţie constă în altceva: în acea autenticitate capabilă să zămislească o veritabilă mistică naţională.
Mişcarea lui Corneliu Codreanu a pornit de la o stare de spirit şi de la câteva principii simple, universale, de natură moral-spirituală iar nu de doctrină teoretică. În locul unor programe stufoase, care fixează intenţiile până la ultima virgulă, s-a pus accentul pe om, pe modelarea caracterului şi formarea personalităţii. În centrul preocupărilor era pusă educarea românilor într-un spirit al cinstei, sincerităţii, onoarei, demnităţii, de refuz al mişeliei, corupţiei şi decadenţei. Materia era subordonată spiritului. Raţiunea era pusă în slujba lui Dumnezeu. Dragostea era privită ca liantul dintre autoritate şi libertate.
Nimic abstract aşadar, ci câteva linii directoare limpezi, în care românii se regăseau şi pentru care găseau modele vii. Fără acest eşafodaj moral şi spiritual, nu ar fi fost posibile nici rezistenţa anticomunistă, nici atitudinea demnă, exemplară, pe care mulţi au avut-o în închisori. Iar fără această temelie sufletească, nici cei care ulterior au fost numiţi „sfinţi ai închisorilor” nu ar fi reuşit să ajungă la altitudinea duhovnicească pe care au atins-o.
Repetăm, e vorba de principii morale cu caracter universal, pe care nimeni nu poate pune monopol teoretic. Nici măcar legionarii, care le-au descoperit şi ei, ulterior atitudinii iniţiale de revoltă împotriva unor stări de lucruri nefaste. Dar, dacă urmărim o evoluţie la scara timpului, trecând prin epocile interbelică, comunistă şi postcomunistă, mulţi din românii formaţi la această şcoală legionară (incluzând-o aici şi pe cea a Frăţiilor de Cruce), şi pe care am avut privilegiul să-i cunoaştem, au fost nişte oameni exemplari din toate punctele de vedere, dar mai ales prin modul în care s-au raportat la suferinţă şi la prigoana la care au fost supuse persoanele şi idealul lor.
Aceşti oameni fac parte din acea coloană vertebrală care a susţinut şi susţine fibra morală a neamului românesc de-a lungul veacurilor.