Un discurs perfid şi ameninţător

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Consilierul principal al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger, a suprins şi neliniştit întreaga lume cu discursul ce l-a pronunţat în ziua de 23 Aprilie 1973, în hotelul Waldorf-Astoria din New York, cu prilejul dejunului ce-l oferă anual Associated Press. E un discurs care nu mai lasă niciun dubiu asupra intenţiilor de a pregăti şi Europei Occidentale o soartă asemănătoare Europei Orientale, printr-o politică progresivă de abandon şi concesiuni faţă de Rusia comunistă.

După ce a aranjat „pacea“ în Indochina, care nu-i decât o recunoaştere a înfrângerii militare americane şi o ruşinoasă capitulare în faţa unui inamic mult inferior, Kissinger îşi îndreaptă privirile spre Europa pentru a realiza aceeaşi operaţie sinistră.

Cum am arătat în comentarii anterioare, Kissinger nu reprezintă America şi interesele poporului american. El este un înalt membru al înaltelor foruri de filiaţie comunistă care controlează politica americană. Obiectivul lui este ca să subordoneze politica americană, cu uriaşul ei potenţial belic şi economic, intereselor comunismului mondial.

Războiul din Vietnam a fost în aşa fel condus încât să nu fie câştigat, iar până la urmă americanii să se retragă înfrânţi şi umiliţi. În Europa n-a existat un război propriu-zis, ci numai un război rece. Dar tot un război. Acest război se pregăteşte Kissinger să-l lichideze tot după calapodul vietnamez, adică recunoaşterea înfrângerii şi retragerea trupelor americane peste ocean.

Discursul rostit de Kissinger la Waldorf-Astoria este primul semnal al tragediei ce sa va abate asupra Europei în anii următori. E ca un fel de uvertură a unei simfonii roşii. Din conţinutul lui ne dăm seama încotro se tinde şi ce se urmăreşte în final.

Consilierul preşedintelui Nixon a afirmat că Tratatul Atlanticului încheiat în 1949 şi-a trăit traiul şi că a sosit momentul să se încheie o nouă Carte a Atlanticului, care să aşeze relaţiile dintre Statele Unite şi Europa pe noi baze.

De ce e necesară această reajustare a relaţiilor dintre Statele Unite şi Europa? Pentru că Europa nu mai e actualmente “beneficiara debilă a ajutorului american”, ca odinioară, când i s-a oferit Planul Marshall, ci o Europă “recuperată, puternică şi competitivă”.

Înainte de a continua cu analiza acestui discurs, ne îngăduim să arătăm că premisa de la care pleacă Herny Kissinger e falsă. E adevărat că Europa actuală nu mai e o Europă devastată de război, cum era în 1947, când i s-a oferit planul Marshall. E o Europă economiceşte recuperată şi puternică. Dar atât. Din punct de vedere militar şi politic e slabă, tot atât de slabă ca şi în 1947. Fără asistenţa militară a Statelor Unite nu se poate menţine; din punct de vedere politic, e şi mai vulnerabilă. N-avem decât să facem un examen sumar al situaţiei politice din ţările Europei occidentale ca să recunoaştem acest adevăr. Aproape toate ţările europene sunt cariate de virusul comunist. Atât sus la putere, cât şi jos la bază, influenţa comunistă e în creştere alarmantă. Şi atunci unde e acea Europă “puternică”, a cărei camaraderie o reclamă Kissinger, pentru a aşeza Alianţa Atlantică pe noi baze?

Nu există Europa, ci o serie de state care abia se mai menţin sub presiunea mişcărilor comuniste vizibile şi invizibile.

Baza discursului e falsă deci. Să vedem acum ce condiţii pune Kissinger ca să se semneze o nouă Chartă a Atlanticului, care să reflecte noile realităţi.

Mai întâi, spune el, America nu va retrage trupele din Europa, dar, în schimb, Europa trebuie să mărească ajutorul la susţinerea trupelor americane pe continent. Aparent, cererea lui  Kissinger pare justă, dar judecată mai profund chestiunea se prezintă sub alt aspect. În definitiv, cine a creat actuala situaţie din Europa, care obligă pe americani să-şi menţină trupa pe continent? Ei înşişi, prin concesiunile ce le-au făcut bolşevicilor la Teheran, Yalta şi Potsdam. Fiind ei responsabili de actuala situaţie, de împărţirea Europei în sfere de influenţe, asupra lor trebuie să cadă şi greutatea sarcinii de a apăra restul Europei. Nu e just aşadar să ceară de la ţările europene să le plătească costul de staţionare al trupelor lor în Europa, când ei au adus pe ruşi pe Elba şi la porţile Vienei.

Apoi, mai e ceva. Armatele americane din Europa nu apără numai popoarele europene, ci apără însăşi existenţa Statelor Unite. Dacă Europa Apuseană cade sub dominaţia Rusiei, atunci şi zilele Americii sunt numărate. Ea va pieri sufocată, cum prevede planul Lenin.

Kissinger mai cere Europei să facă “concesiuni comerciale”. America nu se opune unităţii politice şi economice a Europei, dar dat fiind că această unitate ar putea prejudicia Statelor Unite, reclamă în schimb o mai mare comprehesiune a problemelor economice ale Americii. Nu ştim în ce măsură “Piaţa comună”, care reprezintă o unitate economică închisă, poate face concesiuni comerciale suficient de largi ca să echilibreze pierderile economice americane pe piaţa mondială. “Piaţa comună” are un caracter protecţionist şi dacă se fac concesiunile cerute de Statele Unite, îşi pierde caracterul propriu şi atunci nu mai e piaţă comună. Dilema e greu de soluţionat.

A treia condiţie pentru lansarea neo-atlantismului pe care o pune Kissinger –şi cea mai gravă – este ca ţările europene să se subordoneze noii strategii mondiale a Statelor Unite, în politică şi diplomaţie. Nixon a fost la Peking, a fost la Moscova, a răsturnat toate raporturile diplomatice existente în Asia şi Europa. Se arată mai interesat în a câştiga amiciţia ruşilor decât să menajeze interesele europenilor. Pentru el, Europa a devenit o provincie, o regiune a lumii. Ceea ce interesează acum, este o politică globală, cu cinci parteneri: America, Europa, Rusia, China şi Japonia. Europa ar intra într-un complex mai vast în care ar precumpăni relaţiile dintre Statele Unite şi Moscova. Europa ar cădea pe plan secundar. Nu ar mai fi partenerul principal al Statelor Unite ca până acum. Ei bine, Europa trebuie să accepte acest rol minor, devenind o axă a bipolarităţii Washington-Moscova. Neo-atlantismul ar însemna aşadar o lichidare a Alianţei Atlantice şi o restructurare a relaţiilor mondiale pe baza axei americano-sovietice.

Aceste cereri, expuse de consilierul Kissinger, formează un tot, un junktim, un pachet de cereri, cum se zice. Dacă Europa vrea să obţină prelungirea garanţiilor americane de securitate, atunci trebuie să satisfacă aceste trei cereri. E vorba de toate în bloc. Dacă una din ele nu e satisfăcută, atunci întreaga construcţie riscă să se prăbuşească şi America să abandoneze Europa, lăsând-o faţă în faţă cu Rusia. Dacă nu acceptă aceste condiţii e rău; dacă le acceptă, mai câştigă o prelungire, dar finalul va fi acelaşi, adică o Europă controlată de Moscova.

Ce e discursul lui Kissinger? Un anunţ al noii alianţe Washington-Moscova care va domina de aici înainte politica mondială. O revenire totală la linia de la Teheran, după câteva decenii de aparentă duşmănie. În formă embrionară, noua alianţă a început să existe din ziua de 23 Aprilie 1973. Guvernul comunist invizibil de la Washington îşi dă arama pe faţă şi strânge rândurile cu guvernul comunist vizibil de la Moscova.

Horia Sima, Ţara şi exilul, an IX, 1972-73

 

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Garda noastră

Subiectul următor

Decemvirii (20)

Cele mai recente din

Decemvirii (20)

Ionel Moța justifică și întărește deciziile de la Târgu Mureș Luna aprilie

Default thumbnail

Garda noastră

Mulţi duşmani, în neputinţa lor, au aruncat împotriva noastră fel de fel