Au trecut două decenii

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Mă aflam la München când am auzit pe undele văzduhului ştirea cutremurătoare despre prinderea legionarilor plecaţi în ţară, procesul lor şi apoi executarea …

Eram bucuroşi până la această dată fatidică că echipele noastre au izbutit să se strecoare prin reţeaua densă a Securităţii, că erau intacte şi lucrau. De patru ani operau în ţară, socotind de la cel dintâi descălecător, Ion Tolan. Ca să pomenim numai una din isprăvile lor, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului, ţinut în August 1953, s-a răspândit un manifest printre participanţi, în care era înfierat regimul criminal şi era dezvăluită marea minciună care îi stătea la bază.

“România reală”, începea manifestul, “care luptă în munţi şi suferă în închisori, vă spune: Bine aţi venit!”

Gheorghiu-Dej, tiranul de pe atunci, spumega de mânie, neştiind de unde să prindă pe făptuitori, care avuseseră îndrăzneala să împrăştie manifestul în sălile de mese, în camere de hotel şi corturi, în autobus şi chiar în stadion în timpul manifestaţiilor.

Atunci şi-a înteţit Securitatea paza până la isterie, dându-şi seama că are de-a face cu o puternică organizaţie şi nu cu actele unor indivizi singuratici. Prestigiul lui Ceauşescu era în joc, şeful secret al Securităţii şi autorul direct al persecuţiilor contra legionarilor.

Au căzut vitejii noştri camarazi, în scurt timp după această mobilizare generală a aparatului poliţienesc. Nu ştim exact de unde a pornit firul descoperirii lor. Sunt mai multe versiuni. Dar într-o zi trebuia să se întâmple. Aceasta e soarta tuturor acelora care nu se predau tiraniei, ci luptă cum pot şi în condiţiile în care pot contra poterelor duşmane.

Grupul de legionari descoperit era format din elemente din lumea liberă, mărit cu camarazi din ţară. Reţeaua legionară creată de ei se extinsese mult. S-au făcut sute de arestări. Principalii responsabili, în număr de 13, au fost condamnaţi la moarte. Ceilalţi la închisoare grea. Alte persoane au dispărut fără urmă, ucise sau deportate.

Procesul din Octombrie 1953 a reamintit poporului existenţa unei organizaţii care n-a pactat cu inamicul, care n-a încetat lupta contra ocupantului şi care n-a putut fi nimicită, cu toate hecatombele de tineri din închisori, de la Canal sau din munţi. În zadar a încercat regimul să se folosească de acest proces pentru a zdrobi sub povara acuzaţiilor însăşi Legiunea. Efectele n-au fost cele scontate de canonada propagandei comuniste. În timp ce poporul suferea în lanţuri, biciuit şi chinuit până la sânge, în timp ce toate închisorile gemeau de deţinuţi, în timp ce ocupanţii bolşevici storceau ţara de orice vlagă, nimeni nu era dispus să de crezare acuzaţiilor procurorului.

Aceşti « trădători », aceşti « spioni », aceşti « agenţi ai imperialismului », erau în realitate cei mai buni fii ai neamului, luptători neînfricaţi pentru libertate şi dreptate. Când au fost executaţi, milioane de suflete româneşti plângeau pe trupurile lor ciuruite de gloanţe.

Situaţia internaţională era încordată între anii 1950-1953. Curentul anticomunist devenise nota dominantă a politicii americane. Este era lui Mc Carthy, cu răsunătoarele lui campanii contra administraţiei rooseveltiene, infiltrată de agenţii Moscovei. Mişcarea Legionară nu putea rămâne în marginea acestor evenimente cruciale. Trebuia să meargă cineva în ţară pentru a pregăti poporul să se alăture armatelor occidentale, în eventualitatea unui conflict cu Rusia. Nu făceam decât să continuăm linia Dobrinei. Criticii superficiali ai acestor intreprinderi ar fi bine să se întrebe ce-ar fi făcut Căpitanul în împrejurări asemănătoare? Ar fi refuzat să dea ultima bătălie contra cotropirii bolşevice a ţării, în timp ce totul se prăbuşea ca în Germania? S-ar fi ţinut departe de marea mişcare anticomunistă mondială, al cărui centru se afla în această perioadă în Statele Unite?

Evident că orice luptă sfârşeşte cu sacrificii. Nu s-a inventat niciun sistem de luptă ca să culegi numai lauri, fără să accepţi tributul corespunzător de sânge şi viaţă. Dar faptul în sine rămâne, dincolo de orice dureri omeneşti. Momentul de înfrăţire dintre exil şi ţară, creat prin jertfa acestor camarazi, nu poate fi şters din istorie.

În exil am înfăptuit multe lucruri frumoase şi mai ales am dus această luptă de uzură cu timpul şi mediul ostil. Dar ce sunt toate aceste eforturi în comparaţie cu expediţia acestor viteji? Noi sacrificam ceva, poate mult, dar ei sacrificau totul, şi în primul rând tinereţea, care abia le atinsese frunţile, cu căldura ei îmbietoare. Ei au fost “Sfântă Tinereţe Legionară” şi nu nişte calculatori reci a destinului lor. Ei au cutezat să se înfrunte cu hidoasa apariţie a Leviatanului bolşevic, pentru a feri sufletul fraged al copiilor de veninul unei doctrine fără Dumnezeu şi pentru a oferi neamului nostru umilit şi batjocorit, înjugat ca vitele la muncă, recompensa unui gest eroic. Pentru ca fiecare să spună: “n-a pierit sămânţa vitejilor din neamul nostru”.

Căpeteniile acestor echipe, Tănase, Golea, Samoilă, trecuseră prin toate examenele ce se cer unui legionar. Şi-au pus de multe ori viaţa în primejdie. După atâţia ani de încercări, aveau şi ei dreptul la o existenţă mai liniştită, servind altora ca îndrumători. Dar îndată ce-au aflat că s-a deschis o nouă oportunitate pentru eliberarea neamului nostru, au lăsat totul, au întors spatele Occidentului şi au revenit în imperiul groazei, pentru a răspândi vestea cea bună în popor şi pentru a încuraja masele obidite anunţându-le o apropiată schimbare a soartei lor.

Nu numai că aceste speranţe nu s-au îndeplinit, dar nici ei nu s-au mai întors. E greu să ne închipuim ce-au pătimit aceşti oameni, ce eforturi supraomeneşti au făcut ca să se ascundă zi de zi de aparatul omniprezent al Securităţii. Cu atât mai greu e să ni-i închipuim faţă în faţă cu profesionalii crimei, cu acele bestii care au ucis înainte mii şi mii de oameni, în anchetele şi torturile ce le-au suferit. Numai Bunul Dumnezeu ştie ce s-a petrecut cu ei. Moartea a fost pentru ei o izbăvire …

Pe eroi să nu-i plângem. Să nu le facem această nedreptate. Ei şi-au luat rămas bun de la viaţă, de când au plecat, ştiind că « dincolo » nu e cruţare. Mai de plâns suntem noi, cei care ne târâm în acest exil prelungit, suspendaţi în vidul politic din Occident.

Horia Sima, Ţara şi exilul, an IX, 1972-73

Default thumbnail
Subiectul precedent

Carol abdică, Antonescu se ridică

Default thumbnail
Subiectul următor

Pe urmele lui Sterie Ciumetti (2)

Cele mai recente din