Duminică, 20 Octombrie a.c., D-l Ion I. Moţa a ţinut o conferinţă la Teatrul Comunal din Brăila, în beneficiul unei construcţiuni şcolare. D-sa. a tratat problema Statului Naţional.
Acceptând definiţia care vede în naţiune un popor ridicat la starea de conştiinţă a naţionalităţii sale, trebuie totuşi să constatăm că problemele ridicate de legea naţionalităţii nu sunt caracteristice numai vremurilor moderne, nici nu s-au ivit abia în veacul al 19-lea. De exemplu, în Ardeal, cu mult înaintea veacului al 19-lea multe reguli sociale erau determinate de criteriul naţionalităţii etnice în virtutea căruia se îndreptăţea populaţia românească, nu pentru că în organizarea feudală ea ar fi fost clasată într-o anumită categorie, ci pentru că ea era românească. Ungurii, saşii, secuii aveau, în virtutea naţionalităţii lor, privilegii.
Deşi problema naţională e veche, ea poate totuşi constitui un subiect actual pentru o conferinţă, deoarece ea e veşnic nouă, însoţeşte pretutindeni viaţa în noile ei forme şi manifestări.
Problema unui Stat naţional nu este o modă trecătoare a veacului de acum, depinzând de capriciul gustului actual al lumii şi care ar putea dispărea mâine, înlocuită de un alt gust, de o altă modă. Această problemă, odată popoarele ajunse la conştiinţa naţionalităţii lor, se impune omenirii ca un cadru din care ea nu poate ieşi, deoarece rădăcina problemei este într-o lege naturală, legea naţionalităţii. Nu depinde de voinţa noastră de a accepta sau a repudia o lege naturală. Ea ni se supune, bună sau rea, cu puterea impecabilă a oricărei legi a naturii. Şi îşi face cu atât mai aparentă forţa sa, cu cât se crează contraste, adică situaţiuni care încalcă această lege şi care provoacă imediata ei reacţiune şi biruinţă. După cum legea gravităţii poate trece neobservată, cât timp e respectată, dar îşi demonstrează forţa îndată ce e nesocotită, tot astfel legea naţionalităţii se evidenţiază atunci când e încălcată.
Deşi azi… conştiinţa publică românească nu are mare nevoie a i se demonstra existenţa acestei legi, de a i se dovedi că naţiunile există şi nu se poate concepe o viaţă a omenirii în afara formelor naţionale, totuşi se poate viza venirea unor vremuri în care, dispărând naţiunile, să existe un singur neam românesc, şi că, mai ales, e absurd a susţine că azi ar exista o comunitate românească în care se dizolvă naţionalitatea etnică a diverselor minorităţi din ţară, comunitate în care, aşadar, nu poate exista o problemă minoritară – totuşi vom expune o nouă dovadă a existenţei legii naţionalităţii ca supremă lege determinând viaţa oamenilor. Dovada aceasta, cum spuneam, o găsim mai uşor în situaţiunile care înfrâng legea.
O astfel de situaţiune şi dovadă ne-o oferă astăzi din nou evenimetele atât de palpitant actuale în legătură cu Liga Naţiunilor ca supra-Stat, care să impună o disciplină mondială unitară tuturor popoarelor lumii, înglobate într-o unitate supranaţională – porneşte de la nesocotirea legii naţionalităţii, porneşte de la admiterea existenţei unei unităţi vitale politico-sociale a omenirii, alta decât naţiunea. Iar o asemenea unitate supranaţională nu există. Omenirea nu e decât o alăturare de naţiuni cu organisme proprii. Omenirea nu e un organism universal independent, cu un spirit propriu al său, cu finalităţi altele decât finalităţile naţionale, susceptibilă de o organizare juridică şi politică după reguli proprii mondial-omeneşti.
Conferenţiarul face o detailată analiză a organizării tehnice a Societăţii Naţiunilor, conchizând că, aşa cum se dovedeşte cu ocazia diverselor conflicte internaţionale pe care vrea să le reglementeze autoritar Soc. Naţiunilor, în toată fiinţa Ligii nu pulsează nimic altceva decât interesele naţionale proprii ale fiecărui membru care urmăreşte nu împlinirea idealului Soc. Naţiunilor, ci realizarea, prin această Societate, a intereselor naţionale, chiar atunci când ele sunt contrare pactului. Liga Naţiunilor nu e, în fapt, decât o alianţă a unor state menită a realiza, sub masca realităţii, propriile lor interese naţionale. Juridiceşte şi ca instituţie de supra-stat, stăpânită de un nou spirit, spiritul mondial al Genevei, ea a dat un faliment complet. Anglia, cu atitudinea ştiută în conflictul Italo-Abisinian, nu de dragul Pactului Ligii, ci pentru apărarea intereselor naţionale engleze. Ea n-a intervenit în războiul sud-american sau în cel asiatic, nici cu ocazia războiului ruso-polon, deoarece interesele britanice nu-i cereau intervenţia, deşi Pactul ar fi obligat-o să intervină. Franţa are atitudinea filo-italiană nu din adversitate contra Pactului, care ar cere imediata sancţionare a Italiei, ci pentru că obligaţiile luate de Franţa în acest pact n-au nicio importanţă în faţa intereselor naţionale franceze care cer menţinerea prieteniei italiene contra Germaniei. Iată, aşadar, cum o instituţie creată pentru a se suprapune naţiunilor nu izbuteşte decât să ne dovedească încă o dată, prin falimentul ei, atotputernicia legii naţionalităţii.
Ne conformăm, oare, noi, românii, acestei legi a naţionalităţii care se vădeşte astfel a fi axa pe care se sprijineşte viaţa oamenilor?
Statul românesc actual, deşi Constituţia îl numeşte naţional, este şi el o negaţie a legii naţionalităţii. Mai ales din două puncte de vedere: ignorează etnicitatea şi în rândul al doilea, prin organizarea democratică, descompune organismul naţional şi buna rânduială a vieţii colectivităţii naţionale. Ambele aceste neajunsuri dezastruoase ale statului democratic îşi au originea în erorile filosofiei politice a revoluţiei franceze, în conceptul de cetăţean etniceşte incolor care înglobează în aceeaşi categorie juridico-politică pe toţi cetăţenii ţării, indiferent de naţionalitate, şi în rândul al doilea, în eroarea egalitarismului absolut luat ca bază de constituire a ocârmuirii unui stat.
Fără a putea da aci detaliile acestei expuneri, însemnăm concluziile conferenţiarului; în România de azi, cu respectarea Constituţiei actuale întemeiată pe conceptul-cetăţean, nu se poate concepe o politică de românizare a oraşelor. Nu există, juridiceşte, o putinţă de a se recunoaşte în statul actual, o problemă jidovească. Căci jidanii, ungurii şi ceilalţi străini sunt, juridiceşte, Români. Nu se poate instaura numerus clausus, nu se pot lua măsuri care, în virtutea discriminării între români şi străini, să constituie o acţiune de apărarea a noastră contra invaziei jidoveşti. Va rămâne ca o pată grav compromiţătoare pentru Dreptul public actual această absurditate a unei structuri juridice care neagă cele mai esenţiale şi vitale probleme ale colectivităţii: juridiceşte, azi nu există o problemă jidovească, deşi un neam întreg stă pe pragul prăpastiei din cauza nesoluţionării acestei probleme juridiceşte „Ica” poate să colonizeze liberă Basarabia cu jidani, cu sprijinul guvernului, aşa cum o face, cât timp aceşti jidani sunt cetăţeni români. Ba chiar „Ica”, această organizaţie mondială de colonizare jidovească merită recunoştinţa naţională a statului actual, întărind o parte a populaţiei „româneşti”, juridiceşte româneşti.
În cea de-a doua problemă, Statul democratic, negând diferenţierea, ierarhia, natura disciplinată şi neegalitară a unui organism naţional şi punând tot temeiul organizării pe votul egal, implică demagogia şi ridicarea la conducere a celor care captează massele cu mijloacele binecunoscute şi singurele eficiente până acum şi astfel, dezorganizează structura organică a naţiunii, dizolvă ierarhia şi disciplina, lasă liberă ofensiva străinilor şi duce la ruina colectivităţii româneşti, atât materială, cât şi spirituală.
Ce este de făcut?
Trebuie să revenim la o organizare de stat care să respecte legea naţionalităţii, atât în ceea ce priveşte diferenţierea populaţiunii după criteriul etnicităţii (neîngăduind străinilor drepturi dincolo de limita unde încalcă drepturile naţiunii băştinaşe româneşti), cât şi în privinţa reorganizării Statului pe bază de ierarhie, disciplină şi colaborare echilibrată între diferitele categorii naţionale.
Statul de mâine, Statul Legionar, trebuie să fie un Stat-catedrală: în locul egalitarismului democratic, care duce la anarhie şi lupte între categorii, la nedreptăţi sociale şi disoluţie, acest stat nou, având la bază despărţirea românilor de străini în categorii periodice diferite, trebuie să fie o unitate de echilibru şi colaborare între toate categoriile sociale şi naţionale româneşti, o armonie de sprijin reciproc într-o singură unitate, aşa cum o catedrală e o suprapunere de cupole şi de elemente separate aduse la o stare de sprijin reciproc, constituind marele echilibru de forţe disparate, marea unitate înălţată spre cer, spre Dumnezeu, spre marile finalităţii ale vieţii.
Dar spre a ajunge aci, trebuie învins cuceritorul străin de astăzi, unit cu politicianul interesat care sunt stăpâni pe uriaşa forţă tehnică a Statului şi sunt gata să reprime cu nepăsare şi cruzime, orice încercare de învoire.
Un singur lucru ne poate scoate din acest greu impas: atitudinea sufletească, renaşterea virtuţilor eroice de sacrificiu pentru ideal. O oaste gata de moarte poate fi ucisă, dar nu biruită. Căci moartea unei oşti de viteji care cad într-o luptă sfântă pentru neam şi dreptate, o asemenea moarte însemnează asigurarea cea mai bună a victoriei. Căci niciodată o forţă adversă, oricât de organizată tehniceşte, n-a putut rezista atunci când apără o nedreptate, în faţa puterii enorme a sacrificiului celor înfrânţi în lupta pentru ideal şi adevăr.
România Creştină, I, 18, 1935