Etichete false: „etnofiletismul”

În ultimii ani, în cercurile teologilor ortodocși „progresiști” se folosește tot mai mult termenul de „etnofiletism” cu scopul de a delegitima din perspectivă teologică orice fel de naționalism. În ciuda tradiției interbelice pe linia unor Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, simbioza dintre naționalism și Ortodoxia autentică este considerată de aceștia imposibilă. Orice tentativă de a reconcilia în chip firesc cei doi termeni este denaturată prin considerarea ei drept „erezie”, căreia i se atribuie și o etichetă: cea de „etnofiletism”.

Trimiterea e la Sinodul de la Constantinopol din 1872, care a condamnat sub acest nume schisma Bisericii Bulgare, în tentativa ei de a se elibera de sub tutela Patriarhiei Ecumenice și de a pretinde ca poporul să fie păstorit de ierarhi din acelaşi neam. S-a argumentat atunci că neamul nu poate fi pus deasupra Bisericii lui Hristos, dar mai degrabă cu gândul implicit de a se continua dominația ierarhiei constantinopolitane de etnie greacă asupra altor neamuri de pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin. Între timp lucrurile au evoluat. Schisma bulgară s-a vindecat, dar totodată tot mai multe biserici naționale și-au dobândit autocefalia, își țin slujbele în limba proprie și își aleg ierarhii din rândurile neamului respectiv. Cu alte cuvinte, ceea ce la 1872 era condamnat drept „etnofiletism”, a devenit ulterior normă în ceea ce privește organizarea bisericilor ortodoxe.

În zilele noastre, termenul e folosit cu alte conotații. Anume, pentru a înfiera la modul principial orice tentativă de legitimare teologică a naționalismului. Evident că pot exista derapaje, prin întoarcerea naționalismului împotriva lui Hristos, sau prin instrumentalizarea abuzivă a religiei de către unele ideologii naționaliste. Dar remediul nu constă aici în separarea artificială a celor doi termeni, ci în găsirea raportului firesc dintre ei.

Astfel, în contextul invaziei ruse din Ucraina, un grup de teologi de la o serie de universități occidentale a redactat un manifest în care se condamnă erezia „etnofiletistă” care ar sta la baza conceptului de „Russki mir”, menit să conceptualizeze unitatea culturală a teritoriilor fostului imperiu sovietic, și anume ca parte a marii culturi ruse, care transcende granițele acestei țări și care își afirmă identitatea bazată pe Ortodoxie în opoziţie cu decadența occidentală. Această concepție este considerată ca fiind cea care a pus bazele doctrinare ale războiului declanșat de Rusia împotriva unei Ucraine care încearcă să se desprindă cultural, religios, politic și economic de această „lume rusă”, luându-și reperele din Occident.

Personal cred că această interpretare în cheie teologico-dogmatică  a conflictului din Ucraina este neavenită. Aceasta pentru că, în primul rând, Biserica Rusă a fost mereu, de-a lungul multor secole, o anexă a statului și i-a legitimat politicile imperialiste. Prin urmare, poziția actuală a Patriarhului Kirill se încadrează într-o lungă tradiție. (Trebuie totuși spus că există și o disidență la nivel înalt, căci Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, numărul doi în ierarhia rusă și fost responsabil cu relațiile externe a fost „degradat” la postul de simplu episcop pe care îl avusese înaintea acestei funcții importante). În al doilea rând, dacă tot se aplică eticheta etnofiletistă, atunci ar trebui ca aceasta să se facă într-un mod nediscriminatoriu. Cum altfel ar putea fi considerată autocefalia pe care Biserica Ucraineană și-a proclamat-o unilateral acum trei decenii, nefiind însă recunoscută de comunitatea bisericilor ortodoxe? Recunoașterea venind foarte recent (2019) și tot unilateral, din partea Patriarhiei Ecumenice și mai apoi doar Bisericii Greciei. Celelalte biserici ortodoxe autocefale fie au condamnat acest fapt, fie s-au abținut, fiecare în funcție de apropierea sau depărtarea de Biserica Rusă, care a întrerupt astfel comuniunea cu Constantinopolul.

Prin urmare, dacă în cadrul conflictului din Ucraina e vorba să se aplice eticheta de „etnofiletism”, atunci ar trebui ca ea să cuprindă toate părțile implicate. Mai corect ar fi de fapt să se renunțe cu totul la ea și să se privească războiul ruso-ucrainean drept o ciocnire între două înțelegeri diferite ale naționalismului: una imperială și dominatoare, și alta care vrea să-și cucerească libertatea față de prima (deși la scară mai mică, în raportul cu minoritățile etnice din Ucraina, și aceasta moștenește trăsăturile de caracter ale fratelui mai mare).

Și atunci, de unde această obsesie pentru o etichetă relativ nouă, căreia îi sunt atribuite sensuri străine de cele inițiale?

E posibil ca părintele Mihai-Andrei Aldea să fi intuit foarte bine cum stau lucrurile, atunci când scria într-un text din 2017: „Confuzia între naţionalism şi filetism este o mare victorie masonică împotriva Bisericii. Este un internaţionalism şi o nivelare cu pseudo-justificare creştină. Este un mijloc de a lovi în firescul Împărăţiei lui Dumnezeu, în care toate neamurile aduc partea lor, spre a o înlocui cu Împărăţia Iadului, în care toţi sunt reduşi la acelaşi întuneric.”

Cei cărora această poziție li se pare poate prea polemică, se pot informa în detaliu asupra a ce este și ce nu este „etnofiletismul” în articolul „Biserica Ortodoxă între desconsiderarea identității naționale și etnofiletism” al Pr. Răzvan Perșa. Motivația acestei analize este dată de faptul că Sinodul din Creta din anul 2016, condamna în enciclica sa finală etnofiletismul drept „erezie ecleziologică”, fără argumente adiacente de ordin canonic sau dogmatic, deși condamnarea sa inițială din 1872 îl cataloga doar drept „schismă”.

După ce prezintă în detaliu istoria filetismului bulgar din jurul anului 1872, autorul face observația că prin „filetism” se poate înțelege o exagerare într-un sens sau în altul:  „Filetismul nu reprezintă doar impunerea unei organizări canonice bazate pe diferența de neam, limbă și cultură și excluderea altor membri ai Bisericii pe baza acestei diferențieri rasiale și naționale, ci reprezintă și desconsiderarea elementelor de identitate națională, culturală sau lingvistică, care duce, în cele din urmă, la impunerea acestui exclusivism. Prin urmare, ideea supranaționalismului, universalismului, a unei presupuse sobornicități concepute în numele elenismului bizantin bazat totuși pe elementul grecității sau, pe de cealaltă parte, în numele slavismului, structurat pe identitatea rusă, poate fi o altă valență a filetismului. În acest sens filetismul poate fi conceput sub două forme: filetism etnic sau național și filetism civilizațional, cultural sau imperial.”

Prin urmare, extremele filetismului comportă în fapt două dimensiuni: nu doar exagerarea principiului etnic, dar și exagerarea ideii de cultură, civilizație, sau imperiu, în detrimentul particularităților etnice sau naționale.

Calea de mijloc, cea adevărată, pe care trebuie să o urmeze Biserica, este cea a concilierii tuturor acestor elemente într-un echilibru firesc. Dar ea nu poate consta în niciun caz în folosirea „etnofiletismului” drept etichetă polemică, fără acoperire în realitate.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Pe urmele lui Sterie Ciumetti (2)

Default thumbnail
Subiectul următor

Conferinţa D-lui Ion I. Moţa la Brăila - „Statul Naţional”

Cele mai recente din

Decemvirii (28)

Presa oficială și clasa politică la moartea lui Stelescu  Vestea morții lui