Pe 10 septembrie s-au aniversat 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu, „crăişorul munţilor“, lider al luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania în anii 1848-49. Posteritatea avea să-l păstreze în memoria ei drept un erou naţional de prim rang, care a ştiut să urmeze fără abatere acea linie a neamului prin care acesta îşi apără fiinţa şi se afirmă în istorie, înfruntând frământările epocii.
La acea vreme taberele aflate în conflict erau multiple şi cu interese divergente, formând un veritabil triunghi. Pe de-o parte naţionalismul exclusivist maghiar, care urmărea alipirea Transilvaniei la o Ungarie Mare şi care nu era dispus să facă concesii esenţiale altor etnii, în special românilor. Aceştia s-au văzut astfel nevoiţi să devină aliaţi de conjunctură cu autoritatea imperială de la Viena în lupta acesteia contra ridicării maghiare. Dar interesul regimului habsburgic nu era nici întărirea necondiţionată a elementului românesc, ci revenirea tuturor sub autoritatea sa, ca atare sprijinul pentru cauza românească s-a limitat la un minim de armament şi la multe promisiuni neonorate.
Istoria framântărilor româneşti pentru împlinirea idealului naţional a fost tratată în detaliu în tomuri întregi de factură academică. Totuşi, un caracter aparte îl au scrierile pline de însufleţire ale unor istorici români născuţi în Transilvania secolului XIX, precum Nicolae Densuşianu despre răscola lui Horia, Cloşca şi Crişan, sau Silviu Dragomir care a publicat o lucrare despre Avram Iancu în 1924, cu ocazia centenarului naşterii sale. Asemenea scrieri, fără a face concesii criteriilor ştiinţei istorice, depăşesc uscăciunea academică şi tentativele facile de demitizare şi fac să transpară printre rândurile lor un ideal vibrant al românismului autentic. Pe de altă parte, ele respiră un duh complet diferit decât cel al propagandei ulterioară a regimului ceauşist, care a încercat să instrumentalizeze lupta istorică a românilor în numele propriilor interese. Iată de ce asemenea scrieri clasice merită citite şi astăzi, dacă dorim să fim părtaşi la un spirit naţional autentic, cât mai puţin falsificat de interpretări tendenţioase sau impure.
În cele ce urmează vom prezenta o serie de fragmente din cartea „Avram Iancu“ de Silviu Dragomir, publicată în 1924. Deşi se referă la naţionalismul românilor din secolul care a precedat-o, putem remarca pe alocuri o serie de elemente cu un caracter de deja vu, mai ales dacă ne gândim la traiectoria naţionalismului românesc de factură legionară, care avea să se afirme în anii următori publicării scrierii în cauză.
În primul rând e vorba de figura liderului în jurul căruia a gravitat întreaga mişcare de ridicare naţională. Avram Iancu era un tânăr avocat harismatic, cu priză la mase, bun organizator şi strateg, om de acţiune, al faptei hotărâte, al atitudinii radicale, fără compromisuri, în slujba cauzei româneşti. Evident, curentul naţionalist românesc se manifesta prin mult mai multe personaje, intelectuali, politicieni, clerici, şi prin mult mai multe nuanţe şi atitudini. Dar nu întâmplător istoria l-a consemnat în special pe Avram Iancu drept simbol al luptei naţionale româneşti de la acea vreme.
Dincolo de o personalitate exponenţială, cu temperament de luptător – însă în cadrele onoarei, căci altminteri nu ar fi putut întruchipa acel rol de catalizator al mulţimilor – în mişcarea naţionalistă transilvană de la mijlocul secolului al XIX-lea apar o serie de motive, tipare si paralele care aveau să prefigureze spiritul naţionalist din secolul următor. În primul rând putem constata caracterul esenţialmente etnic, iar nu civic, al crezului românesc profesat. Apoi acţiunea unor tineri impetuoşi şi radicali, nedispuşi la compromisuri, faţă cu atitudinea mai prudentă a generaţiilor mature. Răspunsul cu represalii la violenţele adverse, incusiv drept răzbunare pentru uciderea fără judecată a unor prizonieri şi azvârlirea lor într-o groapă comună plină cu var (similar cu Tâncăbeşti/Jilava) a caracterizat şi naţionalismul din secolul următor. La fel ca pedepsirea trădătorului Ioan Dragoş, care încerca să-i convingă pe luptătorii lui Iancu să depună armele, amăgindu-i cu un presupus armistiţiu cu oastea maghiară, pentru a putea fi apoi atacaţi prin surprindere şi măcelăriţi. În fine, cartea lui Silviu Dragomir abordează şi valorizarea memoriei lui Avram Iancu inclusiv tentativele negative, de compromitere a ei. Aceste coincidenţe nu sunt fortuite, ci mai degrabă un semn că naţionalismul românesc a avut o evoluţie organică, într-o continuitate firească peste decenii şi secole. Că în fond avem de-a face cu unul şi acelaşi ideal naţional, cu generaţii de români care s-au hrănit cu simbolurile şi moştenirea lăsate de strămoşii lor.
Dacă stăm şi ne gândim bine, citind rândurile care urmează, vom constata că asemănările cu destinul generaţiei naţionaliste interbelice sunt numeroase. Mai puţin cea privind valorizarea memoriei, în special dacă ne gândim la receptarea oficială, care a fost silită să dea curs interpretărilor negative, de care dealtfel nici posteritatea lui Avram Iancu nu a fost scutită.
În continuare redăm câteva fragmente din cartea lui Silviu Dragomir, care pot fi considerate drept relevante pentru afirmaţiile făcute mai devreme.
*
Personalitatea de lider naţional a lui Avram Iancu
Bătrânii cu pletele albe, cari s’au stins nu de mult, ştiau încă să povestească nepoţilor atâtea amintiri duioase despre zilele de avânt, pe cari le-au petrecut în loagăr, sub vraja personalităţii cuceritoare a Craiului Munţilor.
(…)
Ceeace apare limpede şi din această mărturie, e faptul, că adevăratul căpitan al oastei româneşti, adunată din toate părţile Ardealului, era Avram Iancu. Cred că în această expediţie, dela Cricău până Ia Turda, obţinu el titlul de Craiul Munţilor dela poporul, care îI iubea atât de mult. Tovărăşia unui bun ofiţer, cum era căpitanul Gratze, excelent şi sincer camarad, i-a fost lui Iancu, fără îndoială, de mare folos.
Radicalismul generaţiei tinerilor naţionalişti români
Înţelepciunea bătrânilor, cari, crescuţi în spiritul îngust dinaintea anului 1848, căutau numai mijloace „legale”, se împăcă deocamdată cu avântul tinerimei, care nu se sfia a recomanda şi mijloace mai violente pentru câştigarea unor drepturi, cari erau mai clare ca lumina soarelui.
(…)
Avram Iancu era şi el la adunare cu şase mii de Moţi, cari, după mărturia lui Vasile Moldovan, erau bine armaţi şi bine disciplinaţi. Eroul nostru vedea, că nu în clipa din urmă, energiile neamului său se adunau, pentru a stoarce cu puterea braţelor, ceeace bărbaţii politici ai Românilor n’au fost în stare să obţină pe cale legală în era libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii.
(…)
Când delegaţia română, care se întoarse din Cluj, ajunse la Sibiu, găsi acolo iarăş pe Avram lancu. Neastâmpărul să afle ceva despre rezultatul, pe care l-au obţinut Românii la dietă, l-a adus din nou în preajma comitetului naţional. Aici ajunse vestea măcelului dela Mihalţ tocmai atunci. Se convocase o şedinţă de urgenţă, la care, cum spune Bariţiu, veniseră membri bătrâni şi tineri. După ce se informară cu toţii, se puse întrebarea, ce-i de făcut. Şaguna plecase Ia Viena. Tinerii ferbeau de mânie. Bătrânii, membrii consistoriului, căutau să-i calmeze. Unul însă învinovăţi tinerimea, că merge la sate şi aţâţă poporul: „că şi pe Mihălţeni tinerimea i-a amăgit să nu se supună poruncilor mai înalte“. Atunci Iancu, care era retras într’un colţ, sări dintr’o dată peste trei bănci şi trase la răspundere pe consistorialist pentru cuvintele pronunţate. Şedinţa fu, fireşte întreruptă.
A doua zi, Iancu merse la Bărnuţiu şi Bariţiu pentru a-i anunţa că pleacă să-şi adune oamenii şi să-şi răzbune pentru sângele vărsat. Dar după părerea acestora un asemenea pas ar fi fost prematur. Şi astfel Iancu se întoarse în munţi, scrâşnind din dinţi şi cu pumnii încleştaţi, hotărât să asculte sfatul Iui Bărnuţiu, dar să se şi pregătească pentru lupta, care, o vedea el bine, că nu se mai poate încunjura.
Atitudinea demnă în luptă, represalii doar ca răspuns la violenţele maghiare
În sufletul său aprins de mânie, Iancu a înţeles, de sigur, patima răzbunătoare a poporului, când, în 26 Octomvrie, vizită ruinele nenorocitului oraş. După cele ce au săvârşit Ungurii în ultimele săptămâni, după execuţjile nejustificate ale atâtor victime nevinovate în tot cuprinsul Ardealului şi mai ales după ce fu spânzurat Alexandru Bătrâneanu, prefectul din Cojocna, bun tovarăş al lui Iancu, de faimoasa curte marţială din Cluj, putea oare să aibă Iancu vreo răspundere în faţa istoriei, cum o pretind condeiele veninoase ale duşmanului ? Oare ororile evului mediu, ale cărui lanţuri de fer au fost păstrate aici până în 1848, trebuiau să rămână şi ele un privilegiu perpetuu al clasei dominante ungureşti? Asupriţii de aici, ca şi ceva mai târziu cei din preajma Aiudului; să nu fie oare plămădiţi din acelaş aluat omenesc, din care numai cu o cilivizaţie stăruitoare, se pot alunga pasiunile feroce ? Omul despoiat de demnitatea sa şi înjosit până Ia animal, nu poate avea nici o răspundere în faţa istoriei.
(…)
Dar se pare, că Ia vestea despre ocuparea Aiudului de către Români, [ungurii] s’au speriat atât de mult, încât s’au refugiat aproape cu toţii Ia Turda şi în satele ungureşti de pe valea Arieşului. Ei n’au uitat însă, ca mai întâi să omoare fără judecată pe „robii“ români, pe cari i-au adus din expediţiile lor, şi să Ie arunce cadavrele mutilate într’o groapă cu var din faţa primăriei. Când au văzut Românii, cari au intrat Ia 13 Noemvrie în Vinţ, această nemaipomenită barbarie, e firesc să-şi fi răzbunat. Vinţul de sus a ars complet în acea zi, ca o uriaşă făclie la căpătâiul martirilor români. Dealtininteri atât Iancu, cât şi căpitanul Gratze au constatat, că Vinţul a fost aprins înainte de-a fi intrat gloatele române.
În 20 Noemvrie gloatele române discutau cu delegaţia oraşului Turda condiţiile de capitulare. La aceste discuţii luă parte şi Popa Balint, care venise cu cetele sale pe Arieş în jos pentru a întâmpina armata triumfătoare. E interesant ceeace ne povesteşte căpitanul Gratze despre acest episod:
„Pentru a dovedi populaţiei înspăimântate, că Românii au o ţintă mai înaltă, decât pofta de jaf, intraiu singur în oraş, împreună cu statul meu major, şi lăsaiu toată trupa pe câmp, în corturi aşezate pe ţărmul drept al Arieşului, fără să fi îndrăsnit cineva a veni în oraş. Nici aici nu s’a întâmplat nici o violenţă, nici un jaf, deşi corpul înarmat a petrecut timp mai îndelungat. Eu mărturisesc sincer, că dispoziţiile mele nu ar fi avut succesul norocos, iar unitatea în operaţiuni nu s’ar fi putut realiza cu o masă nedisciplinată atât de mare, dacă n’ar fi fost Iancu, un spirit care pe toţi îi înviorează, un bărbat cu o popularitate nemărginită, pătruns de respect pentru înalta cârmuire şi însufleţit de nobilul zel al naţiunii sale. Iancu a sprijinit cu fapta străduinţele mele şi a supraveghiat executarea precisă a ordinelor mele cu o grije meticuloasă, până în cele mai mici detailuri.“
Idealul libertăţii naţionale cu fundament etnic, nu civic
Platforma de înţelegere cu oricine o constituie recunoaşterea naţionalităţii române, căci aceasta premerge tuturor celorlalte principii. „Spiritul de care e pătrunsă şi însufleţită Europa, ca un fulger, mai elastic străbătu la sufletul nostru, decât la al oricărei alte naţiuni, care a mai văzut până acum razele libertăţii. Libertate, egalitate, frăţietate! Aceste principii sunt deviza noastră, ele sunt tezaurul şi cel mai sfânt obiect, pentru care şi cu care trăind suntem gata a da mâna cu cei mai nedumeriţi duşmani ai noştri şi a le promite cel mai sincer ajutor, ce se poate aştepta dela vreun popor european, iar de aceste principii lipsiţi, cu cea mai bărbătească seriozitate suntem rezoluţi dintru început a ne băltui sângele până la cel din urmă Român. Însă aceste principii le pretindem pe temeiul existenţei popoarelor şi nu suntem îndestulaţi văzând depicte numele lor pe scrisori private, nici auzindu-Ie numai sonul lor cel dulce pe Ia urechile noastre, ca un ecou fără de simţire“. Ideea aceasta este a întregii generaţii dela 1848. Ea fu proclamată pe Câmpia Libertăţii de Bărnuţiu şi propovăduită apoi de-o întreagă pleiadă de entuziaşti. Cam acelaş lucru îl spunea şi Alecu Golescu: „înaintea chestiunei de naţionalitate nu poate trece chestiunea democraţiei. Înainte de toate a fi şi pe urmă a examina cum să trăim”. Când în discuţia dela Mihăileni Dragoş spuse Iui Buteanu: „Voi ardelenii v’aţi făcut o idee fixă cu naţionalitatea voastră şi ignoraţi drepturile cetăţeneşti“, Buteanu răspunse prompt: „De-ar avea liberalii voştri puterea de a-mi da Paradisul şi mi-ar răpi limba, eu aş renunţa la Paradis“. Câteva săptămâni mai târziu, când veni Nicolae Bălcescu la Câmpeni, el descoperea lui lancu aceaş evanghelie a naţionalismului: „Până când un popor nu va exista ca naţiune, n’are ce face cu libertatea“. lată de ce este Avram lancu reprezentantul luptător al naţionalismului românesc.
(…)
Un medic neamţ din Lugoj, care a însemnat tot ce a văzut în anii 1848-49 şi care avea legături intime cu fruntaşii români de acolo spune la 30 Noemvrie: „Românii de aici încep a-şi deschide ochii, deşi triumful Valahilor din Ardeal îi face să tresalte de bucurie”- După el Bănăţenii ziceau: „noi facem, ceeace fac fraţii noştri din Ardeal”. Cu data de 6 Decemvrie găsim apoi în acest jurnal următoarea observaţie: „Conducătorul cel mai însemnat al Românilor Iancu n’a avut planul să lucreze pentru unitatea monarhiei, ci a vrut să lupte pentru independenţă, deci pentru alipirea la Moldova şi Ţara Românească, cu un cuvânt pentru Daco-Romania“.
(…)
Nu mai puţin adevărat este însă, că fruntaşii români, treziţi la realitate, aveau să ceară deacum dela Curtea din Viena nu numai recunoaşterea naţionalităţii lor, ci şi un teritoriu separat, un ducat românesc al tuturor Românilor din Austria, primul pas în marea operă de închiegare a neamului. Astfel’ programul politic al generaţiei lui Avram lancu, deşi nu era demult formulat, primi un nou punct, menit a fixa pentru viitor făgaşul politicei româneşti, întocmai aşa, cum ar fi făcut-o un Golescu, un Maiorescu sau ori care dintre fraţii Hurmuzachi. Niciodată sămânţa, din care avea să răsară marele ideal românesc, n’a căzut într’o ţărână mai fecundă, ca sufletul generaţiei noastre dela 1848.
(…)
În scrisoarea Iui Kossuth către Dragoş sunt mai multe vorbe decât concesiuni, oferite unei naţiuni care a sângerat pentru drepturile sale. „îmi pare rău din inimă de nefericirea războiului civil şi m’aş ţine fericit, dacă I-aşi putea curma, nu prin ascuţişul săbiei inexorabile, ci cu ramura de oliv a păcii oneste”. EI promite Românilor de a-i face părtaşi, în măsură egală cu toţi locuitorii Ungariei, fără deosebiţe de limbă şi religiune, la drepturile şi libertăţile comune. Dar o asemenea concesiune nu oferea nimic nou. Românii nu o primiseră nici în Maiu 1848 şi nu erau mulţumiţi cu o deslegare ca aceasta nici în Septemvrie anul trecut, când se supărară că Şaguna stătuse de vorbă cu guvernul din Pesta. Dar dacă guvernul Iui Kossuth credea sincer într’o asemenea formulă, de ce n’a stăruit ca parlamentul să voteze o lege despre egala îndreptăţire a naţiunii române? Chiar scriitorii unguri spun, că parlamentul ar fi avut timp pentru aceasta şi că ezitarea sa, nu fără de-o anume intenţie, ar fi constituit o greşeală capitală a politicei lui Kossuth faţă de naţionalităţi. Nici garantarea liberei întrebuinţări a limbii poporului român, atât în şcoli, biserici, la ceremoniile sale religioase, cât şi în vieaţa comunală, precum şi instituirea lor în funcţiile civile şi militare ale statului nu mai aveau nici un farmec asupra fruntaşilor noştri, ci dimpotrivă toate aceste, primite de ei, ar fi însemnat o retractare, o părăsire a programului naţional formulat pe Câmpia Libertăţii şi proclamat cu atâtea nădejdi în petiţia dela 25 Februarie 1848.
(…)
Avram Iancu văzu cel dintâiu, că îndeplinirea integrală a aspiraţiunilor noastre o putem aştepta numai dela noi înşine. Corabia naţiunii, care căuta limanul mântuirii şi care se oploşise sub aripele pajurei austriace, trebuia deci îndreptată spre alte meleaguri. De aceea trebue să credem pe căpitanul Ivanovici, care dealmintrelea era un calomniator de rea credinţă, că în sfaturile dese ale lui Iancu cu refugiaţii de peste Carpaţi: Alecu Golescu, Racoviţă (Viţian), N. Ionescu, Bălăcean, Adrian şi Iscovescu „fu înjurat M. S. împăratul”. Genereţia aceasta de conducători ai Românilor din Ardeal era atât de dornică să c nstitue naţiunea noastră şi să-i asigure viitorul, încât e cu neputinţă să nu fi văzut clar felonia Habsburgilor şi dacă ne-ar fi rămas informaţii despre acele întruniri intime, ele desigur ar şti să ne povestească scene impresionante.
Pedepsirea trădătorului
Prin urmare, când Dragoş pleca la Mihăileni, el ştia că nu mai există armistiţiu şi că lancu va fi probabil atacat în cursul tratativelor de către armata ungurească concentrată la Brad. Cu toate acestea el s’a dus liniştit la întrunirea din Mihăileni, a minţit pe lancu, determinându-l să slăbească paza munţilor şi să dimită o parte din tabăra sa, sub cuvânt, că până ţine armistiţiul n’are să se teamă de invazia Ungurilor. Dragoş a fost primul din seria de mari trădători ai istoriei noastre contimporane.
(…)
În noaptea fatală a Abrudului, o umbră de om se strecura pe uliţile strâmte căutând refugiu. Era Ioan Dragoş deputatul, solul de pace a lui Kossuth şi trădătorul neamului său.
Alt om, care ţine Ia poporul din al cărui sân a răsărit, şi-ar fi dat seamă, că săvârşeşte un îndoit act de trădare dacă îşi continuă acţiunea şi după reluarea atât de bruscă a operaţiunilor militare. Nu aşa însă Dragoş. Suflet de rob, pentru care naţionalitatea română era numai un mijloc de a face carieră în societatea şi în lumea politică maghiară, nenorocitul făcător de pace îşi urma opera blestemată şi după intrarea Iui Hatvani în Abrud. El ştia acum de ce nu-i acordase guvernatorul Ungariei armistiţiu. Avea dovada despre intenţiunea adevărată a Iui Kossuth cu privire Ia problema română. După arestarea Iui Dobra, Buteanu, şi a celorlalţi fruntaşi, cu cari desbătuse cauza păcii putea să aprecieze valoarea asigurării date de Kossuth, când garanta inviolabilitatea persoanelor cu cari ar fi stat de vorbă trimesul său. Totul a fost călcat în picioare de dragul unei biruinţe ieftine, şi totuş Dragoş nu s’a simţit îndemnat a se întoarce ori cel puţin a se opri pe loc în întreprinderea sa. Aşa a fost totdeauna mentalitatea trădătorilor noştri, a căror privire căuta numai spre ţinta duşmanului. Dragoş nu vedea suferinţele fraţilor săi, nu auzea vaietele lor desperate şi nici nu-l mişca sângele vărsat cu atâta nobleţă de martirii neamului românesc, El ţinea să-şi servească stăpânul în orice împrejurări.
(…)
Apelul lui Dragoş a rămas fără de nici un rezultat. Poporul simţea şi înţelegea, cu mintea lui simplă, că a fost trădat de ablegatul trimes de Kossuth. Iancu spune în raportul său, că după adunarea din Câmpeni (5 Maiu), vreo câteva puţine sate, obosite în urma războiului, s’au declarat gata a depune armele, ceeace au şi făcut. Mai târziu şi satele acestea au revenit la datorie si s’au luptat alăturea de celelalte împotriva Ungurilor. Dintr’o scrisoare a lui Dragoş către Hatvani, aflăm că Buciumanii şi unii Câmpenari sub conducerea preoţilor ar fi declarat, că depun armele, acum însă nici aceştia n’au mai vrut să dezarmeze.
Încă două ştafete mai trimese Dragoş la Iancu, invitându-l în 7 şi 8 Maiu să vină Ia Abrud. Iancu nu răspunse decât la cea din urmă, arătându-i pe scurt necredinţa Ungurilor şi declarându-i, că de-acum numai sabia mai poate hotărî între ei.
De ce oare atâta stăruinţă la Dragoş? De ce a lăsat ca prefecţii şi tribunii, cărora le dăduse cuvântul său şi al lui Kossuth, să fie arestaţi? De ce a permis chiar ca unii tribuni, cum a fost Molnar, să fie ucis de soldaţii lui Hatvani în plină piaţă a Abrudului? De ce n’a mai stat deloc de vorbă, după sosirea armatei, cu Românii arestaţi în Abrud, ci i-a lăsat fără de hrană, de batjocura honvezilor? La toate întrebările acestea îndreptăţite se poate răspunde numai într’un chip: trădătorul s’ar fi mulţumit şi numai cu capul lui Iancu, viu sau mort, pentru a căpăta recunoştinţa lui Kossuth.
Dar armele Iancului purtate cu o vitejie fără de păreche au învins trufia Ungurilor. În noaptea dezastrului încercă şi Dragoş să se refugieze, dar îngrozit de ploaia de gloanţe ale Românilor, se întoarse din nou în oraş. Când se făcea de ziuă I-a întâlnit prefectul Vasile Moldovan, căutând un adăpost, s’a pripăşit mai întâi în casa lui Ion Şuluţiu, apoi Ia bătrânul Simion Şuluţiu, unde nădăjduia să-I scape Iancu. Lăncerii însă îi adulmecară urma. Sub conducerea Iui Teodor Teoc şi Ioan Corcheş năvăliră în număr mare asupra casei unde era ascuns nenorocitul om.
Toţi martorii, cari au asistat Ia scena cruntă, povestesc cu groază despre ea. Într’o clipă Dragoş fu scos din pivniţă. Doi Albăceni luându-l în lănci, i-au străpuns capul mai întâiu, apoi ajutaţi de tovarăşii lor „îl turtiră ca pe- o plăcintă”. Cadavrul său, desbrăcat până la piele, fu aruncat pe o grămadă de gunoi la poarta casei.
Fioros sfârşit. Trădarea de neam însă, de care s’a făcut vinovat, fu astfel răzbunată în chip sângeros, Însuşi Dragoş când a plecat în munţi a avut un presentiment, care I-a muncit toată vremea. Martorii contimporani mărturisesc că încă Ia Beiuş a spus prietenilor săi că se joacă cu capul. Dar n’a spus nimănui adevăratul motiv al primejdii şi Kossuth, pe care Dragoş ÎI obligase, apelând la onoarea sa patriotică, de a-i publica ultima scrisoare, a rămas mut.
Când, peste puţin timp după executarea sentinţei poporului, lancu a sosit acolo^ cu lacrimi în ochi a pronunţat către Iănceri cuvintele: „V’aţi luptat cu honvezii atât de vitejeşte, că îmi vine să vă sărut pe toţi, dar că aţi omorât pe Dragoş mi-aţi amărît sufletul”.
lancu, întocmai ca şi unii buni Români bihoreni de atunci, credeau că vinovaţi pentru catastrofa aceasta erau Hatvani şi Kossuth. Sufletul mare şi nobil al eroului nostru nu putea concepe o crimă atât de înfricoşată, cum e trădarea de neam.
Memoria autentică a lui Avram Iancu şi tentative de compromitere a ei
Cu fiecare pas, pe care-I făcea măreţul convoiu funebru spre groapa de sub gorunul istoric, personalitatea lui Avram lancu apărea tot mai strălucitoare. Astrucând în ţărâna scumpă dela Ţebea ceeace până atunci se părea o ruină de viaţă omenească, din acea clipă eroul nostru deveni un simbol pentru neamul său: al celor mai generoase aspiraţii de libertate, pe cari le-au plămădit Românii din Ardeal într’o nouă epocă de asupriri. El fu numit, cu drept cuvânt, în panegiricul ce se rosti la mormântul său, zelos apostol martir al libertăţii naţionale şi însufleţit pare-că de un dar profetic George Secula rosti atunci aceste cuvinte memorabile: „mai curând ori mai târziu, dar sigur, va veni ora, când ideea de libertate naţională va reeşi mândră şi triumfătoare“.
Fiecare epocă îşi are idealul său şi de aceea generaţia dela 1872 vedea în Iancu mai ales pe apostolul martir al libertăţii naţionale, pe care împăratul dela Viena o mai jertfi odată de dragul Ungurilor. În asest sens fu transmis cultul lui Avram lancu şi generaţiilor următoare. „Spiritul lui lancu“, spune Tribuna din 1899, „a fost totdeauna carne şi oase pentru noi. Astăzi ca oricând lancu înseamnă pentru noi incarnaţiunea cea mai desăvârşită a idealelor poporului nostru. El este suveranul etern al sentimentelor şi aspiraţilor noastre naţionale. EI este duhul nostru sfânt. Spiritul lui politic este spiritul mântuirei noastre politice“.
De aceea opresorii noştri au căutat totdeauna să-i întunece nimbul şi să-i şteargă pomenirea. Alături de campania infructuoasă a Saşilor şi a ofiţerilor austriaci din anii 1848-52, s’a redactat o întreagă literatură ungurească pentru a ponegri acţiunea românească dela 48 şi îndeosebi pentru a răpi lui Avram Iancu aureola de erou martir. Izvoarele cari mărturisesc importanţa sa istorică au rămas zăvorâte şi astfel, din lipsă de documente autentice, s’au pus în circulaţie informaţii mincinoase, menite a servi orgoliul unui popor fanatic, care n’a ştiut să respecte nici sentimentul de pioasă recunoştinţă a poporului nostru. Dar cu cât cădeau mai grele insulte pentru memoria lui Iancu dela tribuna parlamentului, din gura dascălilor orbiţi de patimă, sau chiar de pe amvonul bisericilor fanatizate, cu atât mai mult creştea în inimele noastre dragostea pentru „prefectul legiunei auraria gemina”, „cea mai frumoasă figură a epopeei eroice de acum trei sferturi de veac“. Iar când un procuror imbecil îndrăznia să insulte amintirea lui Iancu la o şedinţă a tribunalului din Alba-Iulia în anul 1898, se ridică un protest atât de puternic din toate colţurile locuite de Români, în cât asupritorii înşişi au rămas uluiţi. Atunci fu depusă pe mormântul dela Ţebea o admirabilă cunună de lauri, cu o panglică de tricolor naţional, învălită în fior negru, de către trei tineri entuziaşti, cu inscripţia: Dormi în pace/Noi veghiăm / Tinerimea română lui Avram Iancu. Şi de fapt, această generaţie care ştiu să vegheze cu credinţă la căpătâiul eroului, văzu şi îndeplinirea idealului visat de Avram Iancu alături de un Alecu Golescu sau Nicolae Bălcescu.
Înşirând evenimentele în înlănţuirea lor logică şi aşezând în mijlocul lor personalitatea Iui Iancu, el ne apare însă nu numai ca un apostol al libertăţii naţionale, ci mai ales ca eroul, către care într’un moment se îndreptau toate nădejdile poporului românesc din Ardeal. De aceea poporul îl cântă în poezia sa, iar intelectualii contimporani, fără să cunoască tot ce a sbuciumat acest suflet măreţ, l-au pus alături de cele mai mari figuri ale istoriei noastre. Cât de frumos scria Gazeta Transilvaniei în necrologul publicat Ia moartea sa: „Martir al sorţii naţiunei! Du-te Ia masa cea pompoasă a eternei memorii, unde cu eroii Ştefan cel Mare şi Mihaiu, mişcaţi zeii, ca să nu fie târzii a împrăştia toţi nourii, ce vor a întuneca orizontele vieţii naţionale politice a fraţilor şi nepoţilor voştri români din Ardeal, cari cu pietate vă divinizează. Eternă a ta memorie pe aripele faptelor tale, săpate in istoria naţiunei române “.
