Deznodământul conflictului din Ucraina e încă departe de a putea fi întrevăzut în acest moment. Sprijinită masiv cu armament, know-how şi informaţii de către Occident, Ucraina s-a dovedit capabilă să reziste şi chiar să contraatace cu succes. Iar în ceea ce priveşte Rusia, ţelurile „operaţiunii speciale” lansată în februarie s-au schimbat în permanenţă, mulându-se încontinuu pe noile realităţi ale frontului. Intenţiile iniţiale, de a ocupa în scurt timp cel puţin jumătatea de est a Ucrainei, inclusiv capitala Kiev, s-au năruit în faţa unei capacităţi de rezistenţă care a fost în mod evident subestimată. Sloganurile gen „demilitarizare” şi „denazificare” rămân valabile în continuare, dar şi în cazul lor marja de interpretare e una flexibilă, care poate fi ajustată în funcţie de interese şi posibilităţi.
Singura certitudine pe care o avem în acest moment este aceea că ţelurile celor două tabere aflate în conflict sunt practic ireconciliabile. Rusia e decisă să păstreze definitiv cel puţin teritoriile pe care le ocupă în acest moment, în vreme ce Ucraina îşi declamă ambiţia de a recuceri întreg teritoriul său în graniţele de dinainte de 2014, aşadar inclusiv Crimeea.
Pe fondul sancţiunilor impuse Rusiei, a penuriei de energie şi de materii prime, economiile occidentale, în special cele europene, se afundă tot mai mult într-o criză amplificată şi de propriile politici de promovare a energiilor „verzi”. În cadrul lor, în tranziţia spre utopia zero-carbon, s-a mizat masiv pentru deceniile următoare pe gazul rusesc, disponibil până nu demult la un preţ ieftin şi în cantităţi imense. Vorbim aici în special de „motorul” Uniunii Europene, care este Germania. Sabotajul asupra conductelor Nordstream 1 şi 2 de sub Marea Baltică a tăiat pare-se definitiv posibilitatea aprovizionării directe cu gaz din Rusia, chiar dacă în acel moment robinetul cu gaz era oricum închis. Suspecţii principali nu trebuie căutaţi în acest caz în Rusia, ci mai degrabă printre „aliaţii” militari ai Germaniei din cadrul NATO. Nu putem şti exact şi probabil nu vom putea afla prea curând cine au fost autorii efectivi ai loviturii. SUA? Marea Britanie? Poate Polonia sau chiar Ucraina cu ajutor polonez? Cert este că tăierea cordonului ombilical dintre Rusia şi Germania este în interesul fundamental al Statelor Unite, fiind o linie de forţă a politicii sale externe „atlantiste”.
Mariajul dintre tehnologia germană şi resursele ruseşti a constituit dintotdeauna un scenariu de coşmar pentru viziunea SUA în privinţa supremaţiei pe care şi-o asumă la nivel mondial. Aceasta în timp ce interesul Germaniei de acces la resursele Rusiei e o constantă istorică, indiferent de regimurile politice ale momentului. Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, care a consfinţit împărţirea de teritorii, ciuntirea unor graniţe (România) şi chiar ştergerea de pe hartă a unor ţări întregi (Polonia, Ţările Baltice), a adus cu sine în acelaşi timp şi schimburi comerciale consistente, reciproc avantajoase. Fireşte, dictatorii de la Berlin şi de la Moscova aveau de fapt alte planuri, nemărturisite, de a lovi la momentul oportun pentru a-şi asigura dominaţia absolută asupra teritoriului dintre Atlantic şi Urali şi de a împlini dezideratul „Eurasiei” sub dominaţie germană sau sovieto-comunistă. Deznodământul e cunoscut. Dacă Stalin era în aşteptarea unui război de uzură pe frontul de vest pentru a putea ataca Germania pe la spate, campania fulgerătoare a anului 1940 încheiată cu intrarea întregii Europe de vest sub control german a schimbat datele problemei. În aceste condiţii, cel pregătit să atace primul a fost Hitler, conştient fiind că orice amânare ar fi fost în dezavantajul său şi ar fi întărit poziţia lui Stalin. Dacă scopul campaniei din est ar fi fost doar eliberarea popoarelor care gemeau sub apăsarea cizmei comuniste, lucrurile ar fi stat poate altfel. Însă Germania a dorit în primul rând să ocupe ea însăşi regiunile cu resurse naturale semnificative de pe teritoriul URSS. Încât visul de independenţă al Ucrainei, care a izbucnit din nou în 1941, s-a stins rapid sub tăvălugul acaparator al colonialismului german, avid de noi teritorii.
Stăvilirea atacului german şi în cele din urmă răsturnarea de situaţie care a dus Armata Roşie până la Berlin a fost însă posibilă numai prin consistentul ajutor american acordat URSS-ului pentru a-şi putea susţine efortul de război. Venit pe filieră nordică, pe la Murmansk, sau iraniană, acest sprijin s-a dovedit a fi decisiv, altfel victoria germană ar fi devenit o realitate incontestabilă. Motivele acestei opţiuni au fost probabil multiple. În primul rând, interesele Wall-Street-ului nu erau ca regimul comunist, instaurat şi cu ajutoare financiare masive venite de acolo, să fie desfiinţat. Dar un rol cel puţin la fel de important l-a jucat un principiu al doctrinei geopolitice „atlantiste”, după care accesul neîngrădit al Germaniei la resursele ruseşti şi controlul acesteia a părţii de dincoace de Urali a blocului euroasiatic ar fi însemnat o ameninţare majoră de politică externă la adresa supremaţiei americane.
Germania postbelică, chiar după reunificarea din 1990, s-a aflat practic în permanenţă sub tutelă americană, fiind lipsită de o suveranitate reală. Ţara a fost reclădită din ruine, economia a luat avânt, nu în ultimul rând datorită gazului rusesc, pe care toate conducerile Germaniei începând cu anii 60 ai secolului trecut l-au privit ca pe o prioritate maximă. Iar schimburile comerciale, incluzând aici gazul ieftin, au înflorit chiar şi în vremea când Moscova era încă sub regim comunist, continuând până la începutul lui 2022, inclusiv prin conducta directă Nordstream 1 (Nordstream 2 era deja finalizată, dar nu a mai fost dată în funcţiune datorită atacului rus asupra Ucrainei).
Conştiente de aceste realităţi, cercurile politice ale Europei centrale, în special din Germania, au încercat şi încearcă să se adapteze. Pe de-o parte politicienii „democraţi”, al căror angajament „atlantist” nu poate fi pus în discuţie, au încercat totuşi un balans între cele două principii, separând un plan politic complet subordonat tutelei atlantiste (care acum câteva secole s-ar fi chemat plata unui „tribut” la o „Înaltă Poartă”) de autonomia domeniului economic, considerând aceasta o contribuţie la prosperitatea întregii lumi occidentale. Există însă şi voci care ies din cadrele „corectitudinii politice” şi care sugerează o autonomie totală, o emancipare de sub tutela americană şi un mariaj cu … Rusia, ca fiind în interesul fundamental al Europei centrale, respectiv al Germaniei în particular. Evident, nu e vorba de o subordonare faţă de Rusia, ci de o cooperare neîngrădită şi reciproc avantajoasă cu aceasta, trecând cu vederea diferenţele de mentalitate, cultură politică şi de arhitecturi statale. În fond, dacă poţi avea acces nelimitat şi ieftin la gazul rusesc adus direct prin conductă, de ce să aduci de aiurea gaz lichefiat scump şi în cantităţi dozate cu ţârâita? Opţiunea aceasta a politicii germane din ultimele decenii pare una logică şi lipsită de alternativă reală.
Iernile care urmează vor dovedi dacă ieşirea Germaniei din această dilemă energetică apărută odată cu renunţarea la gazul rusesc (nu se poate spune că de bună voie, ci prin sancţiunile impuse la presiunile americane şi prin distrugerea conductelor de transport) şi căutarea de alternative este cu adevărat viabilă, sau dacă criza se va adânci până la un nivel insuportabil pentru populaţie. Încât nu putem estima care vor fi consecinţele unei eventuale implozii economice şi energetice, sau dacă şi în ce măsură se va ajunge la explozii sociale.
În orice caz, situaţia dificilă care se profilează nu face decât să confirme într-o primă fază legitimitatea concepţiei eurasianiste, după care blocul europeano-rusesc trebuie să se scuture de dominaţia americană, caz în care suveranitatea ar fi redobândită iar independenţa şi prosperitatea economică garantată.
Dar … în toate aceste raţionamente există şi un „dar”. Dacă ne uităm care din ţările UE se manifestă cu maximă vehemenţă împotriva atacului Rusiei asupra Ucrainei, vom vedea că acestea sunt Polonia şi Ţările Baltice. Adică tocmai acelea care au fost desfiinţate în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 şi care au graniţă directă cu Rusia. Pentru aceste ţări, dar şi pentru România, posibilitatea unui nou „târg” între Germania şi Rusia, fie el şi pe fondul ideii eurasianiste, ar fi o ameninţare existenţială. Există temerea reală ca, datorită propriului interes economic care e văzut ca primordial, Germania, eventual alături de alte ţări din blocul central-european care au interese similare, să facă concesii Rusiei pe seama unor teritorii prea îndepărtate de ele ca să le intereseze cu adevărat, dar periculos de aproape de Rusia, care abia aşteaptă momentul revanşei. Iar exercitarea dominaţiei nu trebuie înţeleasă neapărat ca urmare a ocupaţiei militare, mijloacele secolului XXI fiind în acest sens mult mai variate şi mai ingenioase.
Ca atare, Polonia şi Ţările Baltice, alături de Ucraina independentă (în graniţele pe care le controlează, forma exactă a teritoriului are aici mai puţină importanţă) se constituie într-un veritabil bloc atlantist, filo-american, situat ca un ghimpe în coasta Europei răsăritene, ca o barieră de-a curmezişul sferelor de influenţă central-europeană şi rusă, împiedicând mariajul acestora sub egida unui eurasianism declarat sau implicit.
Interesul României nu poate fi aici cu mult diferit. În orice caz, ideea eurasianistă intră în conflict cu interesul fundamental al statului român. O nouă eventuală „târguială” a marilor puteri ale blocului euroasiatic nu ar duce probabil decât la o împărţire a sferelor de influenţă inclusiv pe criteriul tradiţiei confesionale, a liniei de demarcaţie a teoriei huntingtoniene care trece pe culmile Carpaţilor, separând cultural Transilvania de trupul României.
Totuşi, faţă de radicalismul antirus al ţărilor enumerate mai sus, România nu-şi poate permite o atitudine de ostilitate la adresa greilor din UE, căci prin aceasta ar ajunge pe o poziţie similară cu a Serbiei, care e de fapt una de prietenie tradiţională cu Rusia. Or, „tradiţia” prieteniei ruso-române e sublimă, dar … de fapt lipseşte cu desăvârşire. De secole întregi teritoriile româneşti nu au avut decât de suferit de pe urma vecinătăţii cu Rusia. Încât, dacă revenim la punctul de pornire al acestui text, interesul fundamental al României nu poate fi acela al unei victorii a Rusiei asupra Ucrainei, care ar implica ajungerea trupelor ruseşti lângă graniţele ţării noastre. Iar pe acest fond, o eventuală victorie a curentului politic eurasianist (eurosceptic, critic la adresa actualei UE, dar atenţie la un amănunt: partidul care a câştigat alegerile în Italia e de orientare atlantistă!) în ţările majore ale Europei ar putea crea premisele unui nou „pact” de tipul celui din 1939, prin care se calcă în picioare interesele ţărilor considerate prea puţin semnificative.
Pe de altă parte, o escaladare iresponsabilă iarăşi nu e de dorit. Al cui e de fapt războiul care se duce în Ucraina? În ce măsură e al României sau al altor ţări europene, în afară de Polonia şi de Ţările Baltice, care îl susţin fără rezerve, dar şi în virtutea unui teritoriu istoric care în Evul Mediu a constituit regatul polono-lituanian, inclusiv pe teritoriul actualei Ucraine de vest? Cred că poate fi considerat aşa numai în măsura în care deznodământul acestuia e menit să împiedice orice potenţială ameninţare rusă la adresa lor. Dar trebuie aceste ţări să meargă „până la capăt”, cu orice preţ? Cine susţine asta ar trebui să o dovedească prin înrolarea ca voluntar în Legiunea străină ucraineană sau să declare că ar fi de acord fără nicio rezervă ca copiii lui să fie mobilizaţi să lupte pentru cauza ucraineană, dacă interesele internaţionale o vor cere. Altfel totul nu e decât gargară şi ipocrizie cât încape.
E războiul care se duce acum pe teritoriul Ucrainei al „Ucrainei” ca stat? Da, dar totodată ca un stat instrumentalizat de atlantismul globalist pentru demolarea Rusiei. E al populaţiei de etnie ucraineană? Da, şi asta se poate spune. Dar pe teritoriul Ucrainei trăiesc şi alte etnii: români, maghiari, iar cea mai semnificativă minoritate e cea rusă, în teritoriile din est, care acum sunt de fapt în mare parte ocupate de Rusia. E războiul dus pentru „eliberarea” acestor teritorii şi al acestei etnii? Sau mai degrabă în cazul etnicilor ruşi lucrurile stau de fapt invers?
Ca să aflăm cum stau lucrurile cu adevărat, am putea să ne gândim la controversata propunere de pace lansată de Elon Musk: repetarea sub supraveghere ONU a referendumului de adeziune la Rusia din teritoriile recent ocupate (Crimeea să rămână în schimb a Rusiei) şi neutralitatea Ucrainei. La respingerea ei cu indignare de către regimul de la Kiev şi de cercurile atlantiste, Musk a reacţionat cu remarca că în cele din urmă tot acolo se va ajunge, dar după ce războiul va fi costat o cantitate imensă de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale.
În fond, această propunere pune pe primul plan interesele popoarelor, ale oamenilor de rând. E bazată pe principiul autodeterminării, care e unul din pilonii de bază ai dreptului internaţional. Acesta a fost aplicat mai cu seamă la finalul Primului Război Mondial şi la destrămarea fostei Iugoslavii, când nu s-a mai ţinut cont de graniţele recunoscute la nivel internaţional. Numai că dreptul internaţional se bazează mai ales pe acest al doilea pilon, al inviolabilităţii frontierelor, care în ultima vreme pare a fi mult mai important şi care a fost eludat doar atunci când interese majore au cerut-o. Explicaţia e logică: dacă s-ar da întâietate principiului autodeterminării, ar lua avânt o serie de curente separatiste: de la Catalonia, la Ţara Bascilor, la Scoţia şi Corsica, Valonia şi Flandra, poate chiar tot nordul Italiei sau numai Tirolul de Sud, etc, etc, mergând chiar până la Ţinutul Secuiesc din inima României. Ar însemna deschiderea unei adevărate cutii a Pandorei la nivelul întregului continent european.
Iată de ce marile puteri ţin cu dinţii de principiul garantării frontierelor actuale şi sunt decise ca în conflictul din Ucraina să meargă în numele lui până în pânzele albe. Aceasta în ciuda faptului că în urma războiului devastator suferă popoare întregi, grupe etnice care nu par a dori să mai trăiască împreună.
Adevărul e că interesele reale mai degrabă se ascund în spatele principiilor invocate de obicei ca pretext, iar singura soluţie care pare cu adevărat valabilă şi echitabilă e de fapt una considerată tabu. Cu toate că, în cazuri excepţionale, limitate în spaţiu şi timp, recursul la ea ar putea fi cât se poate de legitim.
Iată de ce războiul va continua într-un mod tragic, până la un deznodământ pe care nu-l putem anticipa în acest moment.
