S-a născut la 01 decembrie 1922 în comuna Broșteni, din județul Suceava. Tatăl, Ghiță, provine din familia Popa (cunoscută în epocă și ca Apopii), avându-l ca înaintaș pe Neculai, poreclit Afrăsânii, de pe ulița bisericii din Tarcău. Pe linia genealogică paternă familia se pare că este urmașa primului preot din Tarcău, Ion Chiriloae, fost subofițer în armata austro-maghiară (românii nu aveau voie să acceadă la grade de ofițer), nevoit să fugă din Ardeal peste munți, pe la anii 1700, din cauza persecuțiilor catolice împotriva românilor creștin-ortodocși.
Mama, Elisabeta, născută Bălău, era din Cotârgași, Suceava, fiind înfiată de familia Lupuleasa, din Holdița, în casa căreia, în peisajul de basm al văii Bistriței, a copilărit Victor.
În 1943 Victor Popa devine absolvent al Școlii Normale de Învățători „Gh. Asachi” din Piatra Neamț, promoția Grigore Capșa.
Tânărul învățător va înființa școala primară din Cazaci, comuna bunicului, Tarcău, dar ulterior va profesa la Stejaru (localitate vecină), unde locuia cu familia.
După exproprierea odată cu construirea hidrocentralei Bicaz-Stejaru, Elisabeta, mamă de 7 copii, rămasă văduvă (tatăl lui Victor murind din cauza unei lovituri dată de calul din gospodărie) se mută definitiv în casa bunicilor din Tarcău.
Începând cu 22 iunie 1948, timp de 15 ani, Victor Popa este răpit într-o lume paralelă, familia pierzându-i orice urmă, lume în care, împreună cu cei mai buni dintre români, va rezista vitejește presiunilor reeducării comuniste, trecând pe rând pe la: Baia Sprie, Cavnic, Gherla, Aiud, Jilava, Periprava. În foaia matricolă a sistemului este descris laconic: originea – țărănească; semnalmente: talia 1,64 m; fruntea mare; nasul drept; gura potrivită; bărbia potrivită; fața blândă; ochii căprui; părul și sprâncenele castanii; barba rade; urechea mică; mustața rade; semne particulare nu are, iar vina îi era scrisă: crimă de uneltire contra ordinii sociale.
După eliberare nu mai are voie să profeseze ca învățător, fiind periculos ca posibil propovăduitor al dragostei de Hristos și neamul românesc. Și l-au evaluat bine: nu s-a dezis niciodată de aceste valori, le răspândea ori de câte ori avea ocazia, fiind parcă mereu într-un marș mistic alături de camarazii și crezul pentru care și-a sacrificat tinerețea. Nu a spus-o probabil niciodată în anii terorii comuniste și cu greu ar putea cineva afirma că l-a auzit bravând după ’89, dar a fost și a rămas până la moarte: legionar.
Își va consacra tot restul vieții familiei, educării copiilor în spirit creștin ortodox și sprijinirii formării lor profesionale. Era mereu în grădină la treabă, de dimineața devreme și până seara târziu, având grijă să nu lipsească nimic din cele ale traiului. Ținea, cu familia, toate posturile de peste an, iar duminica și în sărbători mergeau cu toții la Biserică.
Vocea, care ani de-a rândul s-a auzit inconfundabil în strana bisericii din Tarcău, s-a stins de Crăciunul anului 2005, in data de 26.
Alții despre Victor Popa:
Neculai Popa – Piatra Neamț: „Îmi amintesc cum în acele zile tulburi, înainte de marile arestări, i-au cerut lui Victor, de la centrul regional al Mișcării, o listă cu răzleții pe care îi avea în grijă. Că el era șeful răzleților pe Neamț. Victor a refuzat categoric: nu dau nici o listă ! Iar dl Simionescu, când a venit de la Iași, l-a felicitat pentru dârzenie și discreție, în ciuda faptului că nu executase un ordin.”
Constantin Iulian – București: “Victor ? a fost un viteaz ! ”
Pr Paulin Clapon – Petru Vodă: “Să fii mândru că ai avut un astfel de tată. Dar nu cu mândrie păcat … cu mândrie sfântă …”
Elena Popa – soția: “Victor spunea că el a fost acela, care a stat culcat pe părintele Iustin să se încălzească, când i-au lăsat să moară înghețați în celulă. Părintele Iustin i-a salvat viața.”
Victor Popa obișnuia să spună:
Când era discutată, eventual aprins, o problemă spinoasă: „Oricâtă râvnă amară și zavistie ați avea în inimile voastre, nu vă trufiţi și nu mințiți împotriva adevărului” (citând din memorie de la Sf Ap Iacob)
Când copiii deveneau agitați și vociferau: „… grabă la ascultare și zăbavă la mânie și vorbire” (citând aproximativ, tot de la Sf Ap Iacob)
Iar când copiii plecau de acasă, la școli, sau la casele lor: „Să te-nsoţească piaza bună, ca un inel înscris în dreapta ta, pășește drept și biruie-n furtună” (din Tudor Arghezi – Inscripție pe o ușă).
L-a preocupat în mod deosebit problema supraviețuirii omului, la diverse paliere, atât din perspectiva familiei sale, dar și a umanității în general:
“Malthus greșește când afirmă că omenirea va dispărea înfometată, întrucât populația crește în progresie geometrică, iar resursele de hrană în progresie aritmetică. Eu spun așa: Dumnezeu, care are grijă de florile câmpului, nu-l va lăsa nici pe om. Dacă însă, este să ne îngrijoreze ceva, este creșterea în progresie geometrică a lenei și îmbuibării.” Și, în acest sens le arăta celor care îl vizitau, cum cultivă terenul până lângă tulpina pomilor, diminuând efectul umbrei prin orientarea coroanei acestora și alegând tipurile de cultură adecvate. Astfel suprafața agricolă a Pământului ar putea crește semnificativ și omul nu ar avea a se mai teme de foame.
Activitatea în grădină o numea „convorbire cu Dumnezeu”, albinele îi erau dragi ca parte din sufletul lui, iar produsele apicole, superlative pentru sănătate
Cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, întrebat fiind ce mai face, a răspuns că se pregătește de ultimul examen.
