Care ar putea fi legătura dintre ideologul „Statelor Unite ale Europei”, Richard Coudenhove-Kalergi şi … Basarabia? Am folosit această denumire, pentru că în urmă cu aproximativ un secol, pe vremea când Kalergi îşi publica scrierile „Pan-Europa” sau „Idealismul practic”, Basarabia era un teritoriu al statului român. Astăzi Kalergi este cunoscut în unele cercuri în virtutea aşa-zisului „plan Kalergi”, de înlocuire a populaţiei albe europene cu elemente de rasă afro-asiatică, care se sugerează că ar sta la baza politicilor oficiale ale Uniunii Europene din ultimii ani în privinţa stimulării fenomenului imigraţionist. Înainte de a trece la subiectul propriu-zis, trebuie făcută o precizare pe această temă. Termenul de „plan Kalergi”, care ar fi fost conceput acum aproximativ o sută de ani şi pus în aplicare abia acum, e impropriu. Nu e vorba de un plan propriu-zis, ci de un singur citat, una din multele idei prolixe expuse de Kalergi în scrierile sale, care doar anticipa o asemenea evoluţie, dând de înţeles că ar fi una naturală, iar nu forţată. Ar mai rămâne posibilitatea ca acel pasaj din scrierile lui Kalergi, care este un personaj ţinut la mare cinste de adepţii actuali ai „Statelor Unite ale Europei”, să fi servit drept sursă de inspiraţie pentru unele politici actuale. Deşi originile acestora nu e obligatoriu să fie găsite numai într-un singur loc, căruia să i se confere un caracter cvasi-dogmatic, ele putând să rezoneze la modul general şi cu ideologia lui Kalergi, ca precursoare a celei din zilele noastre.
Închidem paranteza şi revenim la ideea din titlu. Explicaţia poate fi găsită într-un articol al lui Emanoil Bucuţa din „Gândirea” (an VI, Nr.1, februarie 1926) intitulat „Pan-Europa şi Basarabia”, care conţine o serie de nuanţe cât se poate de actuale şi acum, aproape un secol mai târziu, referitoare la poziţia ţării noastre între Uniunea Europeană şi sfera de influenţă a Rusiei.
După ce face o prezentare a gândirii lui Kalergi, a cărţii „Pan-Europa”, a mişcării generată de idelogia acesteia şi a amplei propagande care le-a însoţit, Bucuţa se exprimă cu un scepticism sănătos la adresa proiectului „Statelor Unite ale Europei”. Planurile lui Kalergi, a unei Europe unite fără Anglia şi Rusia sunt considerate nerealiste, iar ideile cu caracter colectivist-mistic care la acea vreme predominau în Europa erau considerate mai puternice decât utopia pan-europeană.
În continuare Bucuţa face referire la un articol al lui Kalergi, care privea chestiunea Basarabiei drept o problemă-cheie în raporturile dintre Pan-Europa şi Rusia, ca fiind la acea vreme singura graniţă pe care Rusia Sovietică nu o recunoştea, aceasta considerând ilegitimă din punctul ei de vedere reunificarea Basarabiei cu România la 1918. Fapt care dealtfel s-a văzut şi în vara lui 1940, dar într-o cu totul altă constelaţie politică pe continent, în contextul Pactului Ribbentrop-Molotov. În orice caz, Kalergi intuia potenţialul de tensiune din zonă, el privind chestiunea unui posibil conflict româno-rus în Basarabia ca fiind una de interes general european. Pentru reglementarea acesteia Kalergi preconiza o serie de compromisuri, menite să obţină în final acceptarea de către Rusia (atributul „sovietică” fiind superfluu, căci politica expansionistă a marelui vecin de la răsărit a rămas o constantă, indiferent de regim) a unei graniţe definitive şi incontestabile. De pildă prin împărţirea teritoriului Basarabiei în două, pe linia graniţei din 1878, România urmând să primească doar partea de sud, însă cu preţul renunţării la tezaurul ţării ajuns la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Kalergi privea problema Basarabiei drept una de o importanţă capitală atât pentru Europa, care dorea pace la hotarele sale, dar şi pentru România. Dacă nu s-ar ajunge la un acord cu Rusia în privinţa frontierei basarabene, acest teritoriu făcând parte din statul român ar putea fi constitui un măr al discordiei gen Alsacia şi Lorena, care erau teritorii franceze revendicate de Germania.
După această introducere a personalităţii, ideilor şi opiniilor particulare ale lui Kalergi în privinţa chestiunii Basarabiei, redăm replica lui Emanoil Bucuţa, care e un model desăvârşit de patriotism românesc şi de atitudine conformă cu interesul nostru naţional fundamental, pe care s-ar cuveni să o aibă toţi politicienii noştri, inclusiv în ziua de azi, când vine vorba de această problemă a teritoriilor care au fost răpite din trupul ţării într-o conjunctură istorică dramatică.
Bogdan Munteanu
*
Am urmărit foarte de aproape şi pe alocuri am redat chiar întocmai gândirea d-lui Coudenhove-Kalergi. În acest mic fragment ea e preţioasă atât ca păreri, cât şi ca argumentare. Cei vechi aveau o vorbă, că leul se cunoaşte după gheară. Dialectica vieneză e isteaţă, dar nu e leonină.
Întâi, ea nu stăpâneşte faptele, ceea ce e îngrijorător pentru cine s-a încins la o aşa înfricoşată ispravă. La noi ştiu şi copiii de şcoală primară că la 1878 Rusia ne-a luat partea de Basarabie căpătată de noi prin voinţa Puterilor după războiul Crimeii, iar nu că atunci ar fi avut loc vreo împărţire în două prin bună învoială, nimerită să fie azi luată pildă.
Dar chiar zicându-i altfel acestei neştiinţe, acea dialectică iat-o că trece peste sau ignorează chiar tâlcul unor fapte. Rusiei nu-i este de-o linie de hotar prin mijlocul Bugeacului, peste văile sărate cu sate de găgăuţi, de bulgari, de tătari, de germani şi de francezi, caracteristică şi naturală poate numai pentru Pan-Europa ca vrednică frontieră continentală, ci ea vrea Basarabia întreagă. O vrea dârj, cu orice primejdie, arătând astfel un interes ascuns mult mai de seamă decât cel mărturisit. În înţelesul acesta chestia Basarabiei e într-adevăr mai mult decât numai românească şi trebuie apărată cu puteri mai mari decât ale micului nostru stat. O vrea neapărat, cu toate că s-a lipsit de tot litoralul baltic şi de atâta Polonie şi Rusie Albă şi cu toate că prin starea sălbatică, de stepă kirghiză, în care a lăsat-o, nu departe de ce era în 1812 la anexare, a vădit acum cum nu se putea mai limpede cât îndrăgea acest pământ – pentru că-i trebuie Dunărea! A nu şti sau a dosi această răscunoscută pornire, făcând, stângaci sau nesincer, o propunere care îşi bate joc de amândouă părţile, apare ca încă una din trăsăturile dialecticii vieneze.
În afară că o asemenea linie ar lăsa dincolo de ţară tocmai ceea ce, mai viu şi mai actual decât dreptul istoric, descoperă Basarabia ca a noastră: aproape întreaga populaţie românească dintre Nistru şi Prut.
Aceeaşi dialectică foloseşte cu putere concluzivă analogia. Odată ea sperie lumea cu vestea că România ar fi făurit o Alsacie-Lorenă rusă din fosta gubernie lăsată de împărăteştii şi vremelnicii ei cotropitori în analfabetism şi fără kilometru de şosea, care fusese totdeauna până în toiul războaielor napoleoniene o biată parte din trupul Moldovei călcat de toate hoardele, cu bendere de piatră păgâne la vadurile Nistrului. Numaidecât apoi ni se pune înainte evacuarea Sahalinului de Miazănoapte de către Japonia, ocupat cam tot atâta vreme şi cam tot pe atunci ca şi Basarabia. Sahalinul şi Basarabia! Partea de ostrov locuită de câţiva ocnaşi şi Basarabia cu istoria ei, cu mănosul pământ, cu cele aproape trei milioane de locuitori! Dacă şi celelalte argumente pe care e clădită Pan-Europa vor avea tăria şi înţelepciunea acestuia?!
(…)
Şi iată cum singura piedică, sau cea mai de seamă, la alcătuirea Pan-Europei, ar fi să fim noi! Iară ar fi să ni se dea rosturi de mare cinste, ca acelea medievale, de strajă şi de punte la pragul Răsăritului, şi iară, ca atunci, să ne jertfim pentru ceilalţi. Câtă vreme trebuie să jucăm pe ultimul personaj într-o fabulă cu lei şi alte fiare bolnave de ciumă? Nu poate să mai facă şi altcineva pe bunul măgar al lui La Fontaine, care trebuie să moară pentru că a mâncat un fir de iarbă? Şi un fir de iarbă din propria livadă?
Atitudinea noastră în asemenea împrejurări poate fi faţă de Pan-Europa îndoită. Ne-o întemeiem fără să mai înşirăm argumente, care sunt tot atâtea drepturi şi nu îngăduie să ne mai întoarcem la vreun compromis în problema Basarabiei, privită ca dezlegată pentru noi, ci rămânând în atmosfera dialectică a lucrării, prilej al acestor prea multe rânduri.
Sau o primim pe acea Pan-Europă, cu formule pacifiste şi cu cocardă, şi atunci nu ne-am învoi nici în ruptul capului să mai lăsăm, împuţinând-o tocmai noi, fie şi o părticică din teritoriul ei continentului politic vecin. Am fi, exageraţi cum sunt neofiţii, mai Pan-Europeni decât Pan-Europa.
Adică: Basarabia întreagă!
Sau n-o primim, trimiţând-o la plimbare, şi atunci, fireşte, rostul de împăciuiori ai Rusiei ca să se poată naşte o nouă societate a naţiunilor de pecete mai mult germanică şi ieşită dintr-o vatră de înţelegere a problemei naţionalităţilor şi a păcii lumii, cum s-a făcut cunoscută în istorie Viena, nu ne priveşte.
Aşadar: Basarabia întreagă!
Într-un caz şi în celălalt, sorţul nostru e să rămânem cum suntem. Şi, ajungând odată să vorbim în sfârşit cu poporul rus, peste potentaţii lui, ţari bizantini sau comisari sovietici, nu se poate să nu ne înţelegem, pentru ca dreptul nostru să nu mai stea, ca astăzi sub gurile de tun şi înaintea copitelor călărimii cazace, sau în meandrele binevoitoare ale dialecticii vieneze.
Emanoil Bucuţa
Gândirea, an VI, Nr.1, februarie 1926