Zorii celui de-al treilea mileniu al erei creştine par a fi mai degrabă tributari unei atmosfere crepusculare. Dacă în mediile monahale mersul actual al lumii este privit mai cu seamă în cheie apocaliptică, filosofii de inspiraţie creştină sunt încă în căutarea unui modus vivendi, a unei raportări adecvate la modernitate. Aceasta pare a triumfa tot mai mult asupra vestigiilor unei civilizaţii care odinioară avea drept principală coloană de susţinere forma instituţionalizată a religiei creştine, cu toate moravurile, tradiţiile şi cutumele derivate din ea.
Cum ar trebui să se raporteze creştinii la societatea actuală, în care această coloană de susţinere a fost practic demolată? Iată tema recentei cărţi a autoarei franceze Chantal Delsol, „Sfârşitul creştinătăţii – Inversiunea normativă şi noul timp”, apărută în toamna lui 2022 şi în limba română la editura Spandugino, în traducerea şi cu prefaţa lui Teodor Baconschi. Adică prin contribuţia unui intelectual a cărui concepţie este centrată tocmai pe „urbanitatea” creştinismului, pe o adaptare totală a sa la noile realităţi sociale. Aceasta pare a rezona cu mesajul final al cărţii în cauză, fapt care explică şi demersul său de a o pune şi la dispoziţia publicului românesc în rândurile căruia, într-adevăr, a trezit un viu interes.
Motivele acestei receptări sunt multiple şi nu ţin doar de recomandarea implicită pe care o oferă personalitatea traducătorului. În primul rând, nu avem de-a face cu o carte voluminoasă, care se citeşte anevoie, ci mai degrabă cu un eseu extins, care propune o schemă explicativă elegantă pentru declinul creştinătăţii (adică a civilizaţiei creştine). Pentru ca la final să sugereze o posibilă atitudine a celor care au mai rămas până la capăt adepţi ai creştinismului, adică a unei religii spiritualizate, purificate de ispitele puterii mundane. Autoarea a optat mai degrabă pentru oferirea unei fluidităţi a lecturii, menită parcă să conducă cât mai repede la partea finală, omiţând adesea unele detalii care ar fi încărcat textul cu un balast considerat inutil. Totuşi, spiritul de interogaţie al cititorului familiarizat cu această evoluţie istorică rămâne necesar, pentru că unele din detaliile scoase din schemă din motive pe care le presupunem mai degrabă de ordin stilistic, ar putea conduce pe alocuri la alte concluzii.
Crepusculul civilizaţiei creştine e descris printr-o schiţă relativ simplă, dar elegantă, ale cărei linii pot fi descrise printr-o serie de termeni cheie, care dau titlurile capitolelor cărţii. Trebuie însă spus că autoarea, adeptă a catolicismului şi influenţată de filosofii catolici francezi, se referă în primul rând la civilizaţia occidentală, Ortodoxia fiind aici („din păcate”, pentru unii, sau „din fericire”, pentru alţii) mult mai „retrogradă”.
Sfârşitul creştinătăţii e asociat cu o agonie, căci civilizaţiile se sting treptat, într-o pâlpâire tremurată, din ce în ce mai slabă, odată cu epuizarea conţinutului pe care şi-au clădit valorile. Piatra de hotar care marchează începutul acestui declin ireversibil e considerată a fi Revoluţia Franceză de la 1789, când s-au pus bazele unei societăţi exclusiv laice şi a separării complete a Bisericii de stat. Violenţa şi radicalitatea acestei rupturi de vechea lume s-ar datora rigidităţii Bisericii Catolice în respingerea principiilor de libertate şi egalitate, în vreme ce în ţări protestante, cum sunt cele anglo-saxone sau Olanda, modernitatea s-a impus pe fondul unei toleranţe care a permis păstrarea unor referinţe religioase în sfera politicului. Fireşte, Biserica Catolică nu a capitulat numaidecât în faţa Zeitgeist-ului modernităţii şi a continuat să ducă o luptă culturală şi dogmatică cu acele curente pe care le considera incompatibile cu adevărurile sale dogmatice. În 1864 Papa Pius al IX-lea publica encliclica Syllabus errorum, în care erau condamnate toate doctrinele şi concepţiile filosofice, sociale şi politice apărute în epoca post-iluministă şi care au marcat evoluţia lumii până în momentul de faţă: raţionalism, naturalism, ateism, liberalism, socialism, etc. Întrebarea retorică pusă de Chantal Delsol la un moment dat este cine ar mai subscrie în ziua de azi la acest Syllabus, de vreme ce ne-am obşnuit deja într-atâta cu aceste tendinţe? O răsturnare cu 180 de grade s-a produs abia un secol mai târziu, în 1963, cu prilejul Conciliului Vatican II. Autoarea consideră însă această revizuire drept un gest tardiv, deoarece în epoca de după Cel de-al Doilea Război Mondial Biserica Catolică era deja privită drept o instituţie depăşită, fundamentată pe un adevăr menţinut cu mijloace autoritare.
Pe urmele scriitorului francez Henri Massis, într-o scriere a acestuia din anul 1939, fascismele europene sunt privite drept încercări de a salvgarda civilizaţia creştină prin recursul la mijloace autoritare şi instaurarea moralei cu forţa. O importantă diferenţă de nuanţă este totuşi subliniată: referinţa era la regimurile politice ale acelei vremi din Italia, Spania şi Portugalia sau la curentul de dreapta din Franţa, deosebite în mod fundamental de nazismul german, care era de esenţă păgână: „Dacă nazismul viza întoarcerea la păgânismul antic, fascismele şi corporatismele interbelice acţionau în apărarea Creştinătăţii ameninţate. Şi o făceau cu mijloace extreme, tot aşa cum, la polul celălalt, metoda comunistă urmărea triumful unei anumite modernităţi.”
Merită totuşi să zăbovim puţin asupra acestui pasaj care, din punct de vedere factual, desigur că nu poate fi contrazis. În primul rând, e singurul(!) loc din carte în care se face referire la comunism, care a fost totuşi unul din elementele fundamentale care a definit mersul istoriei în secolul XX. Aceasta nu poate fi concepută fără enorma şi totodată nefasta influenţă politică şi ideologică a comunismului ca vârf de lance, fie şi al unei „anumite modernităţi”. Apoi este trasată binecunoscuta paralelă între similitudinile de metodă ale extremismelor de dreapta şi de stânga, însă de parcă cele două curente s-ar fi desfăşurat fiecare într-un spaţiu complet izolat, fără să interacţioneze în vreun fel. Aceasta în vreme ce fascismele au fost de fapt o reacţie vehementă de apărare la extremismul şi elanul distructiv al comunismului care, în economia cărţii de faţă, joacă un rol cvasi-inexistent. Aşa cum vedem mai sus, el este asociat doar cu o „anumită modernitate”, în vreme ce „spasmul creştinătăţii muribunde”, manifestat sub forma fascismelor, e criticat retroactiv, de pe poziţia generală că un adevăr nu se poate apăra cu mijloace autoritare, aşa cum a încercat Biserica Catolică de-a lungul veacurilor: „Trebuia să trecem prin acest regim frust şi patibular pentru a reinstaura Creştinătatea? În acest caz, mijlocul discredita pe dată scopul. Şi chiar asta s-a întâmplat: în loc să reinstaureze Creştinătatea, fascismele/corporatismele i-au dezgustat pe ultimii adepţi.” Dacă e vorba de luciditate retroactivă, fireşte că o asemenea evaluare poate fi considerată legitimă, cel puţin din perspectiva contextului de azi, care nu mai rezonează defel cu soluţiile politice propuse de perioada interbelică. Totuşi, într-un cu totul alt loc, în care ia apărarea Bisericii Catolice pusă la zid în urma scandalurilor de pedofilie din ultimele decenii, autoarea spune: „Dar de când nu mai putem admite evoluţiile morale şi de când trebuie să ne judecăm strămoşii după criteriile noastre actuale?” Prin urmare, chiar dacă fascismele nu au reuşit până la urmă să salveze civilizaţia creştină, în momentul acela, la cald, în faţa unei ofensive antireligioase violente şi distructive, care ar fi trebuit să fie reacţia celor care voiau să apere matricea multiseculară care a format identitatea şi valorile popoarelor creştine? Capitulare, defetism, resemnare? Martiriul e o opţiune individuală, nu colectivă, şi el nu se aplică civilizaţiilor care luptă pentru propria supravieţuire. Oricum am lua-o, şi oricum i-am privi deznodământul prin detaşarea temporală de care beneficiem azi, reacţia vehementă la asaltul comunist din epoca interbelică a fost practic una ineluctabilă, în virtutea principiului acţiunii şi reacţiunii. Orice fel de excese merită, desigur, condamnate dar, pe de altă parte, câţi din adepţii moderaţi ai democraţiei, liberalismului sau modernităţii se dezic de Revoluţia Franceză în numele exceselor acesteia, sau măcar le critică, în loc să le găsească justificări? Deviza scopului care scuză mijloacele este omniprezentă în toate curentele ideologice, aşa că e cazul să închidem aici această paranteză destul de lungă, pentru a urmări mai departe firul argumentativ al cărţii şi termenii cheie propuşi de aceasta.
Primul este cel de inversiune normativă. Adică nimic altceva decât o răsturnare a valorilor care au definit o civilizaţie care a dăinuit mai bine de un mileniu şi jumătate. Sunt aduse şi o serie de exemple, în care modernitatea a venit cu o ruptură radicală faţă de concepţia tradiţională, cu specificarea că aceste schimbări de atitudine s-au produs mai ales după anii 60 ai secolului trecut. Pe de-o parte atitudinea faţă de colonialism, privit în trecut ca având un rol civilizator, sau faţă de posibila legitimitate a „răului necesar” al războaielor, iar pe de alta faţă de tabloul moravurilor. Anume, optica faţă de divorţ, avort, homosexualitate, sinucidere, a devenit cu totul opusă celei promovată de tradiţia creştină. E chiar făcută o paralelă cu triumful iniţial al Creştinătăţii, care s-a făcut tot printr-o inversiune normativă raportată la civilizaţia păgână, pe care a înlocuit-o începând din secolul al IV-lea.
Ceea ce sare în ochi este însă faptul că toate exemplele aduse pentru această inversiune normativă datează mai cu seamă, şi chiar se specifică aceasta explicit, din anii 60 ai secolului trecut. În schimb e trecut sub tăcere rolul jucat în această schimbare de paradigmă de ideologia marxistă, sau neomarxistă, sau a marxismului cultural. Schimbare care se datorează mai cu seamă acestui curent, caracterizat altundeva doar drept promotor al unei „anumite modernităţi”. Dacă privim lumea din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, vom descoperi că era bazată pe principii cu totul diferite decât cele care domină azi. Războiul era încă privit drept o posibilă continuare a politicii cu alte mijloace, colonialismul britanic se afla la apogeu, iar ideile menite să ducă la destrămarea familiei tradiţionale prin promovarea divorţului, avortului, homosexualităţii erau teoretizate mai ales de ideologii marxişti, dar ele nu aveau încă o rezonanţă semnificativă la nivelul societăţii sau a moravurilor, fie ele din ţările democrate, fie din cele autoritare. Da, războiul mondial a fost în cele din urmă o luptă pentru hegemonia globală, dar el nu s-a dus pentru dreptul la avort sau pentru drepturile LGBTQ, care au venit mult mai târziu. O excepţie ar constitui-o poate divorţul, permis imediat după Revoluţia Franceză, interzis iarăşi la scurt timp după aceea, interdicţie abrogată spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi permis numai condiţionat în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.
Desigur, explicaţia vine prin următorul termen cheie, cel de inversiune ontologică, care o precede pe cea normativă şi care constituie soclul pe care aceasta din urmă se sprijină. Este vorba de schimbarea dogmelor fundamentale, filosofice sau teologice, a opţiunilor ontologice fundamentale, pe care se sprijină morala, moravurile, legile şi cutumele unei societăţi. Emergenţa modernităţii a avut loc astfel odată cu Renaşterea şi a continuat cu iluminismul, declanşând un fenomen lent dar inexorabil, prin care prăbuşirea coloanelor de susţinere ale unei civilizaţii mai permit o vreme perpetuarea moravurilor în virtutea inerţiei, dar într-un final ele se prăbuşesc sub acuzaţia de nelegitimitate. Nu ni se spune explicit, dar trebuie să subînţelegem, că inversiunea normativă exemplificată cu schimbările aduse de anii 60 ai secolului trecut a constituit deznodământul unui proces cu durată îndelungată: „Orice comunitate se sprijină pe un model general, care înglobează moravurile, legile, cutumele şi morala curentă, şi o face coerent, formând arhitectura etică în care Montesqieu descifra spiritul definitoriu al unei naţiuni. Este ceva extrem de stabil: societăţile nu-şi schimbă moravurile precum guvernele. În această privinţă evoluţiile lente reprezintă regula. Revoluţiile morale sunt rare; dacă se petrec, societatea este locuită de două paradigme, în loc de una singură: una se luptă cu cealaltă, negăsindu-şi liniştea până când o tabără îşi impune supremaţia. Ne găsim într-un asemenea moment istoric.”
Dacă aşa stau lucrurile, atunci paralela cu inversiunea normativă adusă de creştinism începând din secolul al IV-lea nu e tocmai perfectă. De la Renaştere a trecut o jumătate de mileniu, de la epoca Iluminismului deja un sfert de mileniu. Rezistenţa civilizaţiei creştine la acest proces de dezagregare a fost mult mai obstinată decât cea a păgânătăţii, al cărei ultim spasm major prin tentativa de restauraţie a împăratului Iulian Apostatul s-a produs la doar o jumătate de veac de la triumful lui Constantin cel Mare şi la nici trei decenii de la moartea acestuia. Desigur, mentalităţile şi tradiţiile păgâne au rezistat încă multă vreme în popor, existând poate chiar şi în ziua de azi. Dar ne referim aici la aparatul de stat, la civilizaţia definitorie şi la elitele societăţii. Inversiunea normativă adusă de creştinism s-a produs foarte rapid în urma fundamentalei inversiuni ontologice cu care venea noua religie, în vreme ce în cazul modernităţii, cel puţin dacă e vorba de exemplele aduse, ea a avut loc practic doar în ultima jumătate de veac.
Prin urmare, remarcăm o diferenţă esenţială de substanţă: civilizaţia creştină s-a impus de la bun început mult mai apăsat şi a rezistat vreme şaisprezece secole. Ea e acum pe punctul de a fi înlocuită cu o alta, a cărei morală nu e altceva decât o contrafacere a moralei creştine. La baza ei stau principii binecunoscute, dar care au devenit secularizate, rupte de izvorul lor transcendent. Asistăm la un soi de „parazitism” sau la un fenomen de palimpsest. Autoarea discerne aici cu o acuitate remarcabilă diferenţele dintre situaţia de acum şi cea din zorii creştinismului, care a valorificat şi adaptat în mod inteligent o parte din moştenirea păgână, ridicând-o la o treaptă superioară – asemeni unui palimpsest, în care religia nouă se înscrie peste cea veche, ale cărei urme încă mai sunt vizibile. În cazul modernităţii însă, Delsol lansează o interogaţie fundamentală, care deţine potenţialul de a fi exploatată mai mult: „Aşa cum Creştinătatea emergentă ocupa templele, creştinându-le, modernitatea se instalează în morala şi antropologia de matrice creştină, pentru a le folosi altfel, inclusiv prin deturnarea uzului şi semnificaţiei lor. Întrebarea crucială este: cum vor supravieţui principiile preluate din vechile credinţe, odată ce şi-au pierdut legitimitatea?”
Revenind la ideea anterioară: de vreme ce civilizaţia creştină s-a bazat pe o substanţă autentică, care i-a permis o înstăpânire relativ rapidă şi o rezistenţă îndelungată în faţa asalturilor dizolvante, cât de rezistentă în timp se va dovedi o contrafacere a sa, o versiune secularizată a valorilor creştine? Da, civilizaţia creştină e pe cale să se stingă, dar cât va rezista la scara timpului cea propusă de modernitate?
În loc să ia în calcul posibile cataclisme istorice viitoare, care ar putea duce la o nouă şi neaşteptată schimbare de paradigmă (şi care, desigur, nu pot fi prognozate, dar de ce trebuie neapărat excluse pe seama unei presupuse linearităţi a evoluţiei istorice, care nu e garantată prin nimic?) autoarea intuieşte că în viitor nevoia de religie şi de spiritualitate va continua să joace un rol fundamental, anticipând nu o societate ateistă sau nihilistă, ci o resurecţie a spiritualităţilor de tip New-Age, a religiilor asiatice, care nu au un corp dogmatic rigid şi din care fiecare îşi poate croi o credinţă proprie, pe placul său. Adică sincretism, toleranţă, love and peace, un fel de societate pe care şi-o imagina şi mişcarea hippie de acum mai bine de o jumătate de veac, garnisită cu religia de tip panteist a ecologismului actual, care e descrisă cu un fin spirit de observaţie.
La finalul cărţii este schiţat posibilul rol al creştinilor într-o astfel de lume. „Creştinism fără creştinătate” e titlul ultimului capitol, în care luciditatea expunerii trădează mai degrabă un soi de resemnare cu evoluţia descrisă în paginile anterioare, preconizând existenţa minoritară a unui creştinism (înţeles ca religie) într-o societate care nu mai e cea edificată pe fundamentele sale dogmatice. O religie mult mai liberă, mai spiritualizată, degrevată de balastul ei anterior al unui adevăr impus la modul oficial. E preferată mai degrabă dimensiunea clandestină a adevărului, care face din căutarea sa o smerită aventură spirituală, niciodată încheiată. Asta în vreme ce lupta pentru principiile creştine în societate e asemuită cu cea a ostaşilor azvârliţi în bătălia gata pierdută de la Waterloo.
Bun, dacă asta e profeţia pentru viitorul care ne aşteaptă, întrebarea care se pune e aceeaşi: care ar fi substanţa acestei noi civilizaţii mai degrabă anomice? Ce principii i-ar putea asigura rezistenţa în timp, dacă nici măcar societatea bazată exclusiv pe raţiune nu are perspectiva durabilităţii? Şi, mai ales, ce ar urma după aceea, presupunând că o asemenea stare nu va putea dura foarte mult, dacă ţinem cont de un anumit „darwinism” al marilor religii care luptă pentru dominaţie şi existenţă, din care doar creştinismul pare a fi capitulat? Religiile continuă să constituie un motor esenţial al acţiunii umane, iar dacă creştinii din ziua de azi nu o mai fac, rămân musulmanii, evreii, hinduiştii, care sunt gata să lupte şi să moară pentru credinţa lor. Locul lăsat gol nu va fi umplut cu o religiozitate difuză, laxă, cu contururi nedefinite, ci principalul concurent care stă gata să îl ocupe ar putea fi Islamul.
Dar mai e un amănunt esenţial care credem că nu e exploatat suficient de bine. Autoarea pune declinul civilizaţiei creştine pe seama rigidităţii şi a impunerii stricte a unui adevăr dogmatic oficial şi unic, în contradicţie cu principiul libertăţii, care este unul inerent condiţiei umane şi care e asociat în mod esenţial cu modernitatea. Dar putem oare afirma că scenariul cel mai probabil pentru viitorul apropiat e unul al toleranţei şi libertăţii, sau mai degrabă unul care încearcă să impună, tot într-un mod rigid şi apodictic, alte idei ridicate la rang de dogmă? Iar dacă ultima alternativă e cea care corespunde realităţii, atunci cât va putea rezista o asemenea societate bazată nu pe libertate, ci pe control, restricţii şi interdicţii?
E vorba, desigur, de noua religie ecologică, văzută ca o formă postmodernă de panteism, dar căreia Chantal Delsol îi eludează complet caracterul totalitar. Nu avem de-a face cu o religie liberală, soft, asemeni celor asiatice, ci cu una profund intolerantă, cu dogme rigide, cu inducerea conştiinţei păcatului faţă de acestea (folosirea mijloacelor de transport bazate pe combustibili fosili, consumul de carne) asociată cu plata de indulgenţe pentru iertarea „păcatelor”. Adică o religie cu totul autoritară, care s-a substituit unui creştinism medieval cu trăsături similare. Ori tocmai acest caracter e factorul care i-ar putea aduce prăbuşirea mai repede decât cred unii. Observaţiile pertinente făcute pe seama ecologismului actual ar trebui extinse şi asupra acestui aspect. Dacă tot e făcută distincţia între „creştinism” şi „creştinătate”, poate ar trebui introdus pe lângă termenul de „ecologism”, înţeles ca religie, şi cel de „ecologitate” pentru a descrie societatea (utopică?) bazată pe noile reguli impuse de dogmele climatice, ale încălzirii globale antropogene?
Creştinătatea ar fi fost dizolvată de tendinţele tot mai liberale la nivel de concepţii sau moravuri, dar şi noua paradigmă care se impune acum, numai liberală nu e. Cât va dăinui oare „ecologitatea” comparată cu creştinătatea, care a ţinut peste 1600 de ani? Durata acestei civilizaţii emergente şi autoritare nu credem că va putea fi prea lungă. Dogmele climatice, ale încălzirii globale antropogene, s-ar putea prăbuşi la un moment dat pe neaşteptate, ca un castel de nisip. Fie dacă în viitor vom asista la o răcire naturală a climei, fie prin cristalizarea pe bazele ştiinţei neinstrumentalizate politic a concluziei că omul nu va putea opri încălzirea globală nici dacă renunţă la toţi combustibilii fosili. Căci aici rezidă adevărata miză aflată în joc: în transformarea societăţii în distopia orwelliană preconizată de scenariul „Marii Resetări”, iar nu încununarea unui eventual triumf definitiv al liberalismului. Dimpotrivă, se impun restricţii tot mai numeroase: în privinţa opiniilor, a discursului acceptat ca fiind legitim, a obligativităţii vaccinării covid, a dogmelor ecologiste care justifică utopia decarbonizării totale, o digitalizare omniprezentă al cărei revers este posibilitatea unui control total, supravegherea comunicaţiilor sau a tranzacţiilor financiare cele mai mărunte, înfiinţarea unui cont de puncte pe model chinez pentru recompensarea comportamentului social dorit şi penalizarea celui nedorit, etc.
Cât va putea dura această stare de lucruri? Probabil atâta timp cât noua paradigmă nu-şi va fi epuizat încă valenţele. Dar, odată ce societatea a intrat în această logică a progresului necontenit, nu va trece prea multă vreme până se va ajunge acolo. De aceea ideea salvatoare la care face recurs Chantal Delsol: „nu e sigur că Dumezeu nu a câştigat” (citându-l pe Émile Poulat) poate fi intrepretată şi altfel decât e făcută în mesajul final al cărţii sale, care sugerează un creştinism retras exclusiv în sferele unei spiritualităţi pure, fără a-şi mai pune o pecete majoră în societate.
Dacă la final Dumnezeu e Cel care va fi câştigător, atunci cei care vor pierde sunt în primul rând cei care s-au ridicat împotriva Sa sau încearcă să zidească o societate fără temelie în transcendent. E limpede, acum nu e momentul pentru o „revoluţie” militantă în numele „valorilor creştine”. Dar idolii cu picioare de lut s-au prăbuşit întodeauna, iar aşa se va întâmpla la un moment dat şi cu cei care dau astăzi tonul. Creştinilor nu li se cere resemnare, sau adaptare la actuala stare de lucruri, ci răbdare şi trezvie, acceptând tot ce se întâmplă ca îngăduit de Dumnezeu, ştiind că starea actuală de lucruri nu va dura o veşnicie.
Linia se va trage abia la final. Se va vedea atunci dacă eşecul paradigmei care domină actualmente (şi care nu poate fi oprită să meargă până la capăt) va mai permite o „revoluţie”, adică etimologic o schimbare de sens, o întoarcere la starea anterioară, sau dacă Dumnezeul personal în care cred toţi creştinii va interveni în istorie în toată slava Sa, punând punctul final…