Cazul Iorga-Madgearu – noi ipoteze şi noi semne de întrebare

/

O carte recent apărută la Editura Vremea, „Cum l-a împuşcat Iorga pe Iorga” de Toma Roman Jr. pretinde a lămuri controversata asasinare a lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga din ziua de 27 noiembrie 1940. Baza o constituie o serie de documente recent descoperite din arhiva fostei Securităţi şi publicate în facsimil în volum. Inspirându-se din acestea, autorul încearcă să reconstituie scenele cheie printr-o serie de dialoguri imaginate, în care însă adesea e prezentă o tuşă groasă de caricatură.

În privinţa numelor implicate în sechestrarea şi apoi asasinarea celor doi lucrurile au fost şi sunt clare. Personajele sunt cele binecunoscute, menţionate atât în documentele istorice, cât şi în memorialistica legionară. Explicaţia titlului incitant ales de autor e dată de numele unuia din cei care au participat la uciderea marelui istoric, anume Tudor Iorga. Elementul de noutate ar fi prin urmare nu atât implicarea unor personaje necunoscute până acum, cât reevaluarea rolurilor şi a responsabilităţii morale a membrilor grupului de legionari care au participat la răpirea şi apoi uciderea lui Madgearu şi Iorga. În privinţa acestuia din urmă, după cum reiese şi din documentele de arhivă publicate în carte (un exemplu fiind redat şi în anexa de la finalul acestui text), antisemitismul său nu era cu nimic diferit de cel al lui Antonescu sau al legionarilor. În 1940, pe vremea regimului carlist, Iorga propunea o serie de măsuri antievreieşti pe care până şi ţărăniştii le caracterizau, eufemistic, drept „reforme cu caracter naţionalist”.

Voi rezuma în continuare mesajul central al cărţii, după care voi încerca să fac o serie de observaţii pe marginea acestuia.

Teza centrală a cărţii „Cum l-a împuşcat Iorga pe Iorga” şi documentele aduse în sprijinul ei

Evident, ea nu  rezidă în titlul cu iz de calambur, ales pentru că, într-adevăr, unul din asasini purta acelaşi nume de familie cu celebrul istoric şi politician, ci în redistribuirea răspunderilor. Concluzia pe scurt ar fi aceea că principalul autor moral al acestei acţiuni nu este Traian Boeru, cum s-a considerat îndeobşte până acum, ci Ştefan Cojocaru. Un fost doctorand al lui Madgearu, care datorită arestării sale în 1938 şi-a pierdut acest statut (a devenit totuşi doctor în economie ulterior, în 1947), iar mentorul său a refuzat să intervină pentru a-l scăpa din detenţie sau să depună mărturie întru apărarea sa la proces. Acesta ar fi, după Toma Roman Jr. „mobilul crimei”, care se insinuează a fi o răzbunare oarbă pe asemenea considerente Trebuie spus şi că din tot grupul legionarilor implicaţi în această acţiune, Ştefan Cojocaru a fost singurul arestat şi judecat în vara lui 1941, dar a fost achitat din lipsă de probe. Niciunul din martori nu l-a putut identifica. Cei care au putut fi identificaţi, au fost condamnaţi în contumacie, fiind la acea oră refugiaţi în Germania.

Cei opt participanţi la diferitele momente ale acţiunii sunt: Traian Boeru, Ştefan Cojocaru, Teodor Dacu, Ştefan Iacobuţă, Ion Tucan, Nicolae Atanasiu, Theodor Schweninger (ortografiat în carte „Scheininger”, deşi „Schweninger” este ceea ce se poate citi atât în documentele facsimilate, cât în memoriile lui Horia Sima, care îi atribuie prenumele de Otto)  şi Traian Iorga. După cum se va vedea, nu toţi au luat parte la fiecare etapă. Iar datorită nivelului intelectual, gradului şi/sau funcţiei avute, doar primii doi s-ar fi putut preta la rolul de „creier”, de organizator al unei asemenea operaţiuni, restul fiind mai degrabă simpli executanţi. Cert este însă că nici Boeru, nici Cojocaru, nu s-au aflat în maşina cu care au fost transportaţi Madgearu şi Iorga spre locul uciderii lor.

Înainte de a arăta care sunt documentele principale pe care se bazează autorul pentru a susţine această schimbare de accent, cu mutarea responsabilităţii morale de pe seama lui Boeru pe cea a lui Cojocaru, e nevoie mai întâi de înţelegerea întregului context.

Astfel, în anul 1960, aflat în Spania, Horia Sima îşi expune punctul de vedere sub formă de interviu în broşura „Cazul Iorga-Madgearu”. Interviul datează din acel an, iar tipărirea ei s-a făcut între decembrie 1960- martie 1961. Aflând de acest demers tipografic prin intermediul lui Aurel Răuţă, Traian Boeru îi trimite lui Horia Sima o scrisoare datată 26 ianuarie 1961 (inclusă şi într-unul din documentele prezentate în carte) în care încearcă să se disculpe. Neprimind niciun răspuns, Traian Boeru convoacă în zilele de 3-4 noiembrie 1962 la Paris un „juriu de onoare”, un „tribunal” sui-generis, menit să audieze o serie de martori pentru a face lumină în privinţa răspunderilor asasinării lui Iorga şi Madgearu. Juriul a fost constituit din generalul Ion Gheorghe, fost ambasador al regimului Antonescu la Berlin, colonelul Ion Tomoroveanu, fost ataşat militar la Paris în timpul războiului, profesorul universitar Gheorghe Uscătescu, Alexandru Mârza şi Virgil Mihăilescu, directorul bibliotecii româneşti din Freiburg.

Toma Roman Jr. notează pe marginea acestui proces următoarele: „În procesele-verbale ale „şedinţelor de judecată”, s-a consemnat faptul că la arestarea lui Virgil Madgearu a participat şi Boeru, dar că de la un punct a preluat acţiunea şi a finalizat-o sângeros Ştefan Cojocaru. E adevărat, s-a consemnat şi că Traian Boeru nu s-a opus când a fost îndesat în maşina de la cooperaţie Virgil Madgearu. Văzându-şi şi de răfuielile politico-personale, pe principiul „ba pe-a doamnei Sima, născătoarea de comandant”, Traian Boeru a tras de elastic, sugerând că Ştefan Cojocaru ar fi acţionat la ordinele directe ale şefului legiunii. După dezbaterile juriului, a urmat şi un comunicat publicat în presa legionară dizidentă, care-l exonera pe Boeru de crime. Totuşi, nu s-a rostit în piaţa publică numele lui Ştefan Cojocaru, fiindcă acesta era în ţară şi i s-ar fi pus viaţa în pericol. Cu toate „precauţiile”, Securitatea a aflat imediat ce s-a discutat la Paris. După toate probabilităţile, cârtiţa care a informat-o a fost profesorul Virgil Mihăilescu, directorul „Bibliotecii Române de la Freiburg”, care din raţiuni familial-financiare devenise de un timp harnicul informator al instituţiei represive, pseudo-numit Valahul sau Velicu. Undeva, însă, posesorul de mustăţi mari [Boeru, n.n] a exagerat grosolan. El a spus că Ştefan Cojocaru a făcut parte din echipa care l-a umflat pe sărmanul Madgearu. Dacă ar fi fost aşa, profesorul l-ar fi recunoscut pe fostul său discipol şi s-ar fi exprimat. Boeru l-a plasat pe Cojocaru în echipa iniţială ca să scape de acuzaţia că el a plusat să înceapă „vitejiile băieţilor de la cooperaţie” şi ca să justifice ipoteza unui plan de asasinat coordonat direct de Sima prin intermediul doctorandului Ştefan. Boeru a tipărit în urma „deliberărilor juriului” un comunicat-cărticică, pe care l-a numit pompos-prolix „Întru întâmpinare şi adevăr”. În conţinutul chestiei ăsteia se dezvinovăţea şi îl acuza pe Sima şi apropiaţii săi de toate păcatele lumii.”

Documentele pe care se bazează Toma Roman Jr. sunt sinteze informative ale Securităţii bazate pe protocoalele acestui proces şi pe alte rapoarte, precum şi procesele-verbale ale unor interogatorii luate în anii 1963-64 unor legionari, printre care Ştefan Cojocaru, aflat în libertate, dar şi alţii, care erau închişi la Aiud.

După cum se va vedea, Cojocaru, spre deosebire de declaraţiile sale evazive de la începutul anilor 50, confirmă unele detalii din versiunea procesului de la Paris, dar aruncă principala responsabilitate tot asupra lui Traian Boeru. Alte documente, ulterioare, vizează activitatea de informator al Securităţii a lui Boeru, începută în 1967 şi continuată până la moartea sa în 1984. El ar fi încercat să obţină (pe lângă alte avantaje materiale) şi reabilitarea sa oficială din partea regimului de la Bucureşti, fapt care nu s-a întâmplat, comuniştii având interesul strict de a-l folosi pe Boeru şi nimic mai mult. Aceste documente reproduc, şi ele, versiunea lui Traian Boeru asupra faptelor.

Pe de altă parte, ca răspuns la cele publicate de grupul Boeru în urma „procesului” amintit, grupul legionar fidel lui Horia Sima a venit în anul 1963 cu textul „O punere la punct – răspunderile lui Traian Boeru în cazul Iorga-Madgearu” de Gh. Costea, un apropiat al lui Horia Sima, care se pare că a contribuit şi el la redactare.

Scenariul evenimentelor – versiuni paralele

Acesta se desprinde punând în paralel versiunile lui Cojocaru, Boeru dar şi broşura Costea.

Versiunea Cojocaru: În dimineaţa de 27 noiembrie, el se prezintă la Institutul Naţional al Cooperaţiei, în al cărui consiliu de administraţie se afla alături de Traian Boeru, Ilie Olteanu şi alţii. Aceştia l-ar fi informat de execuţiile de la Jilava din cursul nopţii anterioare şi că ar fi primit telefon să se prezinte la sediul corpului „Răzleţi” din aleea Vulpache (fosta vilă a Elenei Lupescu, actualul sediu PNL din Aleea Modrogan). Aici, în faţa unui cerc mai larg de legionari adunaţi în acel loc, Boeru s-ar fi exprimat că o serie de „canalii” ar merita şi ele aceeaşi soartă cu cei de la Jilava, trebuind de asemenea ridicate şi predaţe  poliţiei legionare. Lista îi conţinea pe Argetoianu, Iorga, Ralea, Tătărăscu, Ghelmegeanu, Madgearu, Parizianu, etc. Boeru însuşi ar fi luat hotărârea de a se ocupa de Madgearu, întrebând cine îl mai însoţeşte. Împreună cu el au plecat în cele din urmă Ilie Olteanu, Ion Tucan, Teodor Dacu şi Nicolae Atanasiu, toţi cu maşina Incoop-ului, şofer fiind Ştefan Iacobuţă. Cojocaru ar fi refuzat să participe la ridicarea lui Madgearu, spunând că acesta îl cunoaşte, fiind îndrumătorul său de doctorat. Boeru şi Olteanu au revenit la sediul răzleţilor peste aproximativ o oră (aşadar ei nu au mai urcat în maşina cu care Madgearu a fost dus de acasă), iar după o altă oră a revenit şi Tucan, spunând că au încercat să-l ducă pe Madgearu la poliţia legionară, însă inspectorul Eremia Şocariciu ar fi refuzat să-l primească, spunând „daţi cu el în pământ, mama lui”. La care Boeru ar fi aprobat. Tucan, Olteanu şi Cojocaru ar fi încercat să-l oprească pe Boeru, care într-un acces de furie a cerut răzbunare împotriva lui Madgearu, solicitând voluntari care să se ocupe de problemă. De aici s-a format o echipă din care făceau parte Teodor Dacu, Ştefan Iacobuţă, Nicolae Atanasiu (aceştia participând şi la ridicarea lui Madgearu de acasă), grup căruia i s-au alăturat Traian Iorga şi Theodor Schweninger. Cojocaru s-ar fi dus apoi acasă şi ar fi revenit la sediul cu pricina după aproximativ 2 ore, între 16-17, susţinând că nu are niciun amestec în cele întâmplate ulterior.

Versiunea Boeru. Mai întâi cea redată după documentele Securităţii privind „procesul” din 1962 în care, după ce îi numeşte pe participanţi, aceiaşi ca mai sus, dar subliniind că şeful grupului ar fi fost Ştefan Cojocaru, se spune că după ridicarea lui Madgearu, Boeru şi Olteanu ar fi rămas în faţa locuinţei acestuia, în vreme ce restul grupului l-ar fi adus pe Madgearu la sediul legionar din Calea Griviţei, după un periplu în care n-au găsit pe nimeni care să-l preia, nici la un alt sediu, nici la poliţia legionară. Boeru şi Olteanu ar fi revenit şi ei ulterior la sediul din Griviţei. Atunci ar fi apărut în stradă inspectorul din poliţia legionară Eremia Şocariciu, care ar fi spus „la şanţ cu el, dispunem de 24 de ore”. După această apariţie, în rezumatul versiunii Boeru făcut de Securitate se face o trecere abruptă. Ilie Olteanu intervine adresându-se lui Cojocaru, spunând că Madgearu nu trebuie omorât, iar Tucan de asemenea, spunea că dacă e vorba de omor, el se retrage. Mai departe se consemnează că nici Boeru nu a putut interveni pentru a schimba hotărârea lui Cojocaru, că acesta nu ar fi putut fi influenţat în niciun fel să se răzgândească. Cojocaru şi-a recrutat o echipă de voluntari, buni trăgători cu pistolul, cărora le-a dat directive. Numele sunt aceleaşi ca în declaraţia lui Cojocaru care, la fel ca Boeru, nu a făcut efectiv parte din echipa care i-a asasinat pe Madgearu şi pe Iorga.

E de observat că în această versiune nu se dau detalii privind hotărârea ridicării lui Madgearu, lăsând de înţeles că ea ar fi aparţinut lui Cojocaru, precum şi faptul că Şocariciu ar fi apărut pe stradă în faţa sediului, când a rostit despre Madgearu acele cuvinte gen „la pământ” sau „la şanţ cu el” , în vreme ce în versiunea lui Cojocaru, echipa care îl sechestrase pe Madgearu a trecut pe la poliţia legionară unde Şocariciu a refuzat să-l primească pe cel arestat. Mai mult, Cojocaru sugerează că acţiunea s-ar fi petrecut la sediul răzleţilor din aleea Vulpache, în vreme ce Boeru pomeneşte de sediul din Calea Griviţei. Confuzia nu pare atât de gravă, dar ar putea fi una deliberată şi ca atare interesată din partea lui Cojocaru. Probabil ultima variantă e cea corectă, de vreme ce în „punerea la punct” a lui Gheorghe Costea, se vorbeşte de spre un „subcentru legionar de răzleţi, aflat pe Calea Griviţei”, nefiind deci vorba de sediul principal.

Din mărturia lui Schweninger depusă în faţa generalului Ion Gheorghe în contextul „juriului” de la Paris şi publicată de asemenea în carte, aflăm aceleaşi nume, dar acesta pretinde că „Traian Boeru n-a fost în acel moment la sediul Grupului, nu l-am văzut, n-a luat parte la discuţiile ce-au urmat, de cum aveam să procedăm, şi nici n-a făcut parte din echipa noastră.” O declaraţie care denotă, evident, un exces de zel în protejarea lui Boeru, dar care contrazice mărturiile lui Boeru însuşi, care spune că de fapt a fost prezent la momentul constituirii echipei de pistolari, dar că n-a putut interveni să-i împiedice.

Mai avem apoi o serie de documente din anul 1970, redactate în urma discuţiilor avute cu „Raul”, nimeni altul decât Boeru însuşi, care din 1967 devenise informator al Securităţii. Şi aici, întreaga răspundere, inclusiv pentru sechestrarea lui Madgearu, este pasată pe umerii lui Cojocaru, care ar fi fost şeful organizaţiei (familiei de cuiburi) „Prigoana”, constituită în special din angajaţi ai cooperaţiei, evenimentele cu pricina petrecându-se la sediul acesteia, cel de pe Griviţei. Echipa constituită iniţial la ordinul lui Cojocaru, după cum ni se spune, avea drept misiune să-i aresteze pe Madgearu, Tătărăscu, Argetoianu, Ghelmegeanu şi Iorga. Până la urmă a fost arestat doar Madgearu, dat fiind că următorii trei fuseseră deja luaţi în acea dimineaţă de poliţia legionară şi duşi la prefectură, iar Iorga se afla la Sinaia. După ridicarea lui Madgearu, Olteanu şi Boeru, aşa cum reiese şi din celălalt document, nu au continuat împreună cu ceilalţi, dar acum se spune că şi-ar fi dat ca punct de întâlnire sediul de pe Griviţei, după ce Madgearu ar fi fost dus la poliţie. După cum am văzut, acesta nu a putut fi plasat nicăieri, încât cele două părţi ale grupului s-au reîntâlnit la sediu, avându-l încă în custodie pe Madgearu. Probabil Cojocaru a rămas tot timpul acolo, căci de el nu se spune nimic în plus, dar faptul este confirmat chiar de declaraţia sa.

Mai departe în document se spune: „Când Olteanu Ilie şi Boeru Traian au ajuns la sediul respectiv, Cojocaru Ştefan şi ceilalţi împreună cu Madgearu erau deja sosiţi şi au spus că la poliţia legionară Madgearu nu a fost primit, dar că pe drum s-au întâlnit cu Şocariciu Eremia, pe atunci comisar în poliţia legionară, care le-a spus „să-l dea pe Madgearu în şanţ”.”

În schimb, într-un alt document, o înregistrare ascunsă a unei discuţii avute de Boeru cu un ofiţer de Securitate în anul 1980 în Germania, Boeru spune invers, contrazicându-se: „După ce Madgearu a fost arestat, Cojocaru şi ceilalţi s-au suit în maşină şi au plecat, iar eu cu Olteanu am rămas şi am luat un taxi şi ne-am dus la sediul grupului legionar din care făceam parte. După o bucată de vreme, a venit Cojocaru cu toţi ceilalţi şi cu Madgearu.”

Dacă în versiunea 1970 Cojocaru şi cei cu Madgearu „erau deja sosiţi”, în versiunea relatată de Boeru cu 10 ani mai târziu, Cojocaru a venit ulterior, împreună cu cei care îl aveau în pază pe Madgearu. E de remarcat obsesia lui Boeru de a-l pune mereu în legătură pe Cojocaru cu cei care l-au ridicat pe Madgearu de acasă, sugerând o complicitate evidentă prin participarea acestuia la arestarea lui Madgearu, în vreme ce el, Boeru, ar fi sosit (în oricare din variante) la un moment diferit. Faptul acesta din urmă e plauzibil, dar cel mai probabil Cojocaru nu a fost plecat nicăieri, el rămânând tot timpul la sediul de pe Griviţei, unde s-a pus la cale întreaga acţiune. Boeru în schimb se fereşte să dea detalii în privinţa locului unde aceasta ar fi fost iniţiată.

Versiunea din „O punere la punct” de Gh. Costea sună în felul următor: „Boeru, cu o echipă, a ridicat de acasă pe Madgearu, pretextând că e vorba să dea o declaraţie. Omul s-a despărţit foarte liniştit de soţie, după ce i s-au dat aceste asigurări de un grup de legionari, pe care îi putea urî ca adversari, dar îi considera oameni de onoare. Madgearu a fost transportat la un subcentru legionar de Răzleţi, mi se pare de pe Calea Griviţei. Aici a fost lăsat sub pază în maşină, iar Boeru a intrat în sediu, unde se afla un mare grup de legionari. În faţa tuturor, Ilie Olteanu s-a adresat atunci lui Boeru cerându-i ca, în calitatea lui de Comandant-Ajutor, să dispună ca să se respecte cuvântul dat lui Madgearu la plecare şi omul să fie pus în libertate după luarea declaraţiei. Boeru nu numai că n-a intervenit, dar l-a repezit pe Olteanu, răspunzându-i în faţă cu un categoric „nu”, apoi întorcându-se către toţi legionarii, care făceau cerc, a strigat pe un ton violent, însoţind vorba lui de un gest tăios: – „aprob”. Imediat, după aprobarea dată de Boeru, maşina cu Madgearu s-a pus în mişcare în direcţia Ploieşti. Este adevărat că Boeru n-a însoţit echipa care a plecat cu Madgearu. Dar viaţa acestuia se afla în mâinile lui. El a avut ultimul cuvânt şi el a dat dezlegare echipei să plece spre locul de execuţie. După această scenă, s-a adresat legionarilor prezenţi, cerându-le să iasă din rânduri „trei trăgaci buni”. S-a urcat apoi repede în altă maşină, luându-se după maşina care transporta pe Madgearu.”

Cam acestea ar fi mărturiile disponibile despre cele întâmplate în acea zi fatală. Înainte de a încerca să tragem nişte concluzii, să analizăm unele detalii.

Contradicţii şi semne de întrebare

Contradicţiile dintre cele două versiuni, Cojocaru şi Boeru sunt evidente, fiecare încercând să arunce răspunderea principală pe seama celuilalt. Mai mult, fiecare conţine şi unele contradicţii inerente, cum ar fi pretenţia lui Cojocaru că evenimentele s-ar fi derulat la sediul principal al „răzleţilor” din Aleea Vulpache şi nu la sediul familiei sale de cuiburi de pe Griviţei. Probabil a afirmat asta pentru a se „distanţa” cât mai mult de acea acţiune.

La Boeru în schimb, am văzut că, în relatări diferite ale succesiunii evenimentelor, el se încurcă în detalii, mai ales privind ordinea sosirii la sediu a echipei cu Madgearu şi a lui Boeru însuşi. Mai mult, Boeru nu dă amănunte despre locul unde s-a plănuit toată acţiunea şi face în schimb o afirmaţie puţin credibilă, susţinând că echipa organizată de Cojocaru ar fi avut misiunea să aresteze o mulţime de alţi oameni politici, fapt greu de imaginat că ar fi putut fi realizat de o singură echipă.

Aici Cojocaru e mai credibil, punând pe seama lui Boeru faptul că acesta ar fi făcut verbal o listă a „canaliilor”, afirmând că el personal se va ocupa doar de Madgearu. Ceea ce s-a şi întâmplat, Boeru deplasându-se la domiciliul lui Madgearu. E limpede aşadar că, indiferent dacă a primit sau nu ordine de la Cojocaru pentru a-l ridica pe Madgearu, conducătorul şi organizatorul pe teren al acţiunii la domiciliul lui Madgearu a fost Boeru.  De aici el a revenit împreună cu Ilie Olteanu, dar independent de ceilalţi, care au încercat, fără succes, să găsească o instanţă care să îl poată prelua pe Madgearu. Probabil că tot Boeru a coordonat şi acest aspect, căci el fusese alături de echipă, nu Cojocaru, deşi Boeru încearcă de fiecare dată să-l pună pe Cojocaru în legătură cu aceasta. Astfel, în cele din urmă s-au reîntâlnit cu toţii la sediul de pe Griviţei, care se pare că a fost punctul de plecare al întregii acţiuni, şi pe care Cojocaru nu l-a părăsit decât după ce echipa modificată a plecat mai departe cu Madgearu spre Snagov. Dacă a plecat acasă, după cum susţine el, sau altundeva, nu putem şti, doar face presupuneri.

Un detaliu din broşura lui Costea ar putea oare aduce lumină în această privinţă, anume că fiecare din cei doi are pe undeva dreptate, dar pe de altă parte încearcă să-şi ascundă propria implicare. Astfel: „Este adevărat că Boeru, când s-a prezentat în faţa celorlalţi camarazi de la Cooperaţie şi de la subcentru, a declarat că se află în posesiunea unui mandat, că are „ordin”. Dar această declaraţie a fost un abuz al lui, o invenţie, pentru a fi crezut şi urmat. Altminteri nu-şi putea întocmi echipa şi nu putea săvârşi acţiunea. El putea să ştie atâta lucru, ca vechi legionar, că un ordin atât de grav nu poate fi executat fără o verificare. El putea să se informeze la Secretariat sau la Preşedinţia Consiliului. El n-a voit să ştie de nimeni în acel moment. A refuzat orice contact cu autoritatea competentă şi, ca un apucat, i-a luat pe Iorga şi Madgearu şi i-a împuşcat. Cunosc cazul unui camarad care luase parte la expediţie şi care, aflând după aceea că acţiunea fusese întreprinsă exclusiv pe răspunderea lui Boeru, a plâns toată noaptea de amar şi desperare.”

Să fi fost aşadar ordinul cu pricina dat de Cojocaru? În orice caz, există şi alte mărturii, care confirmă afirmaţia lui Costea dintr-un pasaj anterior, după care Boeru ar fi mers cu o altă maşină pe urmele celei care îl transporta pe Madgearu spre locul execuţiei.

„Dovada necontestată că Traian Boeru, după ce a fost părtaş la asasinarea lui Virgil Madgearu, a luat parte şi la asasinarea profesorului Iorga, reiese din toate împrejurările pe care vi le-am înşiruit, precum şi din interesanta expunere pe care martorul Marin Stănescu o face cu privire la o convorbire pe care a avut-o cu fostul secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei în Bucureşti, la restaurantul „Continental”, nu mult după săvârşirea asasinatelor. Fostul prefect ne informează că în cursul convorbirii, dealtfel destul de aspră, l-a întrebat pe Traian Boeru ce la determinat să-i ucidă pe Iorga şi Madgearu. <<Nu ştiu nimic>>, a răspuns acuzatul, zâmbind cu şiretenie, <<deoarece în seara de 27 noiembrie m-am culcat la ora 9>>. Acest răspuns a fost urmat de replica fostului prefect de Prahova. O replică tare, precisă şi categorică. Într-adevăr, i s-a arătat lui Traian Boeru că este trecut pe tabloul persoanelor care au părăsit oraşul Ploieşti, îndreptându-se spre Bucureşti, în noaptea de 27 noiembrie între orele 23-24, amănunt pe care Marin Stănescu îl deţinea de la maiorul Brăescu, comandantul legiunii de jandarmi mobilă. În cursul aceleiaşi convorbiri, martorul manifestându-şi revolta faţă de fostul secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei, acesta i-a răspuns: <<Căpitanul urmărea înfiinţarea unui tribunal excepţional, în mai puţin de 24 de ore de la instaurarea regimului legionar. Un asemenea tribunal nu a fost înfiinţat. Atunci, de ce vă miraţi?>> Răspunsul categoric şi edificator al lui Boeru mă scuteşte de orice altă lămurire.” („Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul”p.231-32)

 „După versiunea lui Stângă Ilie, care a fost implicat în proces, ar rezulta că Traian Boeru nu a fost în automobilul celor 5 asasini, automobil proprietatea Incoop-ului, ci într-o a doua maşină care s-ar fi oprit la Câmpina de unde dirija asasinatele. Fapt cert este că Traian Boeru a fost principalul iniţiator şi organizatorul material şi moral al odioaselor crime. Afară de asentimentul comandamentului legionar, se spunea – nu mai reţin sursa – că la executarea asasinării lui Iorga au impulsionat şi spionii germani care vedeau în victimă un adversar hotărât.” (Declaraţia lui Constantin Savin dată la Aiud, 6 iulie 1964).

Această declaraţie e redată în cartea lui Toma Roman Jr. la p. 38. Dacă implicarea conducerii legionare în această acţiune nu e luată în considerare la modul serios de nimeni, nici măcar din punctul de vedere al vreunui asentiment (dimpotrivă, acţiunea aceasta anarhică a pricinuit numai probleme întregii Mişcări şi liderilor ei), se spune, fie şi sub formă de zvon, că ar fi posibilă o implicare a agenţilor germani. Aceasta e sugerată şi de Corneliu Coposu în memoriile sale, dat fiind că Madgearu ar fi urmat să părăsească ţara pentru a deveni liderul unui guvern pro-aliat în exil. Voi discuta acest aspect ceva mai încolo, după ce mă voi opri mai întâi la următoarea întrebare firească. De vreme ce Cojocaru nu a putut fi identificat de familiile lui Madgearu şi Iorga în momentul ridicării lor de acasă (pentru că el nu participase la „munca de jos”), cum a ajuns el să fie inculpat în procesul intentat de regimul Antonescu în 1941, dar în care, în cele din urmă a fost achitat, se spune „din lipsă de probe”?

Ştefan Cojocaru şi procesul din 1941

Inculparea lui Cojocaru se datorează unui martor cheie, fostul prefect de Prahova, Marin Stănescu, despre care am văzut că a susţinut şi că Boeru a fost reperat într-o maşină care mergea de la Ploieşti spre Bucureşti în noaptea de 27/28 noiembrie. După cum afirmă Toma Roman Jr., o mare parte din actele procesului din 1941, care a judecat atât cazul Jilava, cât şi Iorga-Madgearu, sunt pierdute sau distruse, încât nu putem şti dacă mărturia lui Stănescu este păstrată undeva integral. Avem însă rezumarea ei de către procurori, aşa cum e prezentată în volumul „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul”.

„Dealtfel martorul Marin Stănescu, fost prefect de Prahova în acel timp, ne cristalizează în cunoştinţă de cauză ansamblul atmosferei din ziua de 27 noiembrie din sânul mişcării legionare şi declară că cu mijloacele pe care le avea atunci la îndemână în calitatea sa de fruntaş legionar şi prefect de Prahova, a putut afla că asasinii lui Iorga şi Madgearu sunt: Traian Boeru, Ştefan Cojocaru, Tudor Dacu şi Ion Tucan. D-sa, după ample şi amănunţite descrieri de fapte, îşi încheie declaraţia cu fraza: „rămân cu convingerea fermă că Traian Boeru nu este străin de asasinarea Profesorului Iorga şi nici a Prof. Madgearu.”(fila 59, 60, dos. 293/940)” (p.116)

„Examinând lucrările din dosar, am putut stabili că Paul Cojocaru – fratele acuzatului Ştefan Cojocaru şi fostul chestor legionar al poliţiei Ploieşti îşi exprimă credinţa faţă de dl magistrat instructor că întregul plan al asasinatelor a fost conceput şi executat de persoane care locuiau în Bucureşti. Credinţa informatorului corespunde realităţilor – cu atât mai mult cu cât justiţia a putut să afle din spusele d-lui Marin Stănescu –fostul prefect de Prahova pe vremea regimului legionar – că Paul Cojocaru i-a mărturisit că a fost vizitat în ziua de 27 noiembrie anul trecut de către acuzaţii Traian Boeru şi Ştefan Cojocaru, care i-au declarat că au mână liberă de la Horia Sima să acţioneze în judeţul Prahova.” (p.231)

Iată o declaraţie extrem de interesantă, care îl are drept sursă chiar pe fratele lui Cojocaru, din care reiese că acesta acţiona în tandem cu Boeru prin judeţul Prahova, invocând, în mod fals, evident, o pretinsă aprobare din partea şefului Legiunii. Rechizitoriul publicat în cartea „Asasinatele…” continuă cu acel fragment pe care l-am prezentat deja mai devreme, în care Marin Stănescu relatează discuţia sa ulterioară cu Boeru, amintind faptul că acesta din urmă ar fi fost văzut în acea noapte într-o maşină între Ploieşti şi Bucureşti.

Ceea ce ştim cu certitudine este că Ştefan Cojocaru a fost în cele din urmă achitat în procesul antonescian (la fel ca Ilie Stângă, care a ordonat pe cont propriu arestările unor politicieni precum Argetoianu, Tătărăscu, Ghelmegeanu şi alţii, şi despre care Horia Sima afirmă că ar fi fost de fapt un agent al lui Rioşeanu), în ciuda mărturiilor substanţiale ale lui Marin Stănescu şi în baza cărora a fost de fapt inculpat. Să fie achitarea celor doi o simplă coincidenţă? Vom încerca să răspundem la această întrebare ceva mai încolo, după ce ne vom opri mai întâi asupra unei alte întrebări.

Misterul echipelor de legionari de pe Valea Prahovei din ziua de 27 noiembrie 1940

Consultând toate mărturiile disponibile în acest moment, se ridică întrebarea: câte echipe de legionari au acţionat în acea zi pe Valea Prahovei? Doar o singură maşină, care l-a dus pe Madgearu de la Bucureşti la Snagov, unde l-au împuşcat, de unde au mers mai departe spre Sinaia, unde i-au asigurat şi lui Iorga o soartă similară? Aceasta ar fi versiunea oficială. Sau au fost implicaţi şi alţii, care nu au participat direct, dar ar fi putut coordona întreaga acţiune, cum ar fi chiar Traian Boeru împreună cu Ştefan Cojocaru, după cum reiese din declaraţia fostului prefect de Prahova?

Dacă acel dosar cu mărturia lui Marin Stănescu mai există undeva, atunci cu siguranţă el ar putea conţine informaţii mult mai interesante decât materialele prin care Boeru încearcă să se disculpe, aruncând vina exclusiv pe Cojocaru sau invers. Nu cumva e posibil ca de fapt cei doi să fi colaborat în acel moment, pentru ca abia în împrejurările de peste câteva decenii să se dedea la delimitări reciproce?

Trebuie spus că în noaptea de 27/28 noiembrie 1940, Horia Sima şi Victor Biriş, pornind pe Valea Prahovei în tentativa de a opri echipa (echipele) de legionari anarhici, au înnoptat chiar la prefectul Marin Stănescu, pentru că circula zvonul că şi acesta ar fi fost în vizorul acelor echipe. Să fi fost în acest caz vorba nu de maşina binecunoscută, cu care au fost duşi Madgearu şi Iorga, ci de alte maşini în care să se fi aflat Cojocaru şi/sau Boeru, porniţi şi ei la drum prin judeţul Prahova, după cum sugerează acele declaraţii pe care le-am arătat mai sus? Relatarea lui Horia Sima despre acest episod poate fi citită într-una din anexele de la finalul textului de faţă. În ea se spune, între altele: „La scurt interval după intrarea noastră în vila Prefectului, jandarmii au semnalat o maşină suspectă, care trecuse încet prin fața casei în direcția Sinaia și apoi s-au întors și au luat-o spre Ploiești. Să fi fost aceasta echipa care ridicase pe Iorga?”

Mai mult, în cartea lui Toma Roman Jr. e publicată la p.106 o notă informativă anonimă despre Paul Cojocaru, într-un scurt capitol dedicat lui Traian Iorga, un personaj în fond secundar, deşi a ajuns să dea titlul cărţii, cu scopul de a lămuri destinul acestuia. Se pare că sinuciderea sa din 1947 ar fi fost cauzată de refuzul tatălui iubitei sale de a-i lăsa să se căsătorească. Numai că în aceeaşi notă se mai relatează un fapt interesant: „În afară de cele declarate anterior, Cojocaru Paul spune că în seara de 27 noiembrie 1940 când a venit Horia Sima la Ploieşti şi când acesta l-a întrebat de ce l-au omorît pe Iorga N., Cojocaru Paul a răspuns fiindcă şi el sau ei, pentru că era vorba şi de Madgearu, au omorît şi au contribuit la omorîrea lui Codreanu. Cineva din cei prezenţi  a spus „ăştia sunt nebuni”, nu l-a cunoscut atunci, dar mai târziu l-a cunoscut la Aiud (la penitenciar) şi era Victor Biriş.”

Citind relatarea lui Horia Sima (din anexă), putem observa unele mici incongruenţe . Astfel, el relatează că, înainte de plecarea sa pe Valea Prahovei, şeful „Răzleţilor”, Ilie Niculescu, l-a informat că Iorga ar fi fost ucis de o echipă de legionari, din care făcuse parte Atanasiu. Au mers împreună la sediul familiei cu pricina de răzleţi, pentru a sta de vorbă cu acesta. Atanasiu a confirmat că el făcuse parte din echipa care l-a asasinat pe Iorga, dar susţinea că de Madgearu nu ştia nimic, acesta fiind ridicat de o altă echipă.

Dacă această versiune este adevărată, atunci iţele întregii afaceri ar putea fi ceva mai complicate decât scenariul pe care îl propune Roman Jr. doar pe baza unor documente ale fostei Securităţi, bazate în principal pe informaţii de la Boeru şi Cojocaru, adică a două personaje implicate în caz şi care ar fi avut tot interesul să deformeze unele fapte. Astfel, aceştia îl indică pe Nicolae Atanasiu ca participând la toate momentele acţiunii: ridicarea lui Madgearu de la domiciliu, ducerea sa ulterioară la Snagov unde avea să fie ucis, răpirea lui Iorga de la Sinaia şi apoi asasinarea acestuia. Pe de altă parte, Atanasiu nu a fost inculpat în procesul din 1941, unde au fost judecaţi (în contumacie) Traian Boeru, Tudor Dacu, Ion Tucan şi şoferul Ştefan Iacobuţă, identificaţi de martori din familiile lui Madgearu şi Iorga, fie pentru că s-au legitimat, fie după fotografii, precum şi Ştefan Cojocaru, care nu a putut fi identificat de martori la domiciliile celor două victime (fiind în cele din urmă achitat), acesta din urmă fiind inculpat, după cum am văzut, doar în urma mărturiei lui Marin Stănescu.

Să fi fost aşadar vorba de două echipe, după cum susţine Horia Sima? Dar, şi dacă lucrurile au stat aşa, cele două echipe s-au întâlnit probabil la Sinaia, căci dovezile de la proces privind prezenţa la Sinaia a maşinii Incoop-ului par a fi concludente.

Din mărturiile de la acest proces, pădurarul care a asistat la Snagov la scena coborârii din maşină pentru a-l duce pe Madgearu la locul execuţiei afirmă că a văzut 5-6 persoane. Conform versiunilor Cojocaru şi Boeru, ar fi fost vorba de cinci legionari: Dacu, Iacobuţă, Iorga, Schweninger şi Atanasiu. Împreună cu Madgearu: şase. Dar, şi dacă ar fi fost doar patru legionari şi cu Madgearu cinci persoane în total, declaraţia martorului rămâne de asemenea valabilă.

Pe de altă parte, un alt martor, dar interogat nu la proces, ci în închisoarea Aiud, în 1963, e vorba de Ioan Bozdoc, despre care Toma Roman Jr. afirmă că ar fi fost şeful poliţiei legionare din Sinaia, declară că nu cunoaşte numele legionarilor care i-ar fi solicitat să le arate unde se află vila lui Iorga, dar spune că ar fi fost vorba numai de trei sau patru persoane. El ar fi însoţit această echipă până la locuinţa istoricului, a făcut de pază la intrare împreună cu alt legionar nenumit, iar după îmbarcarea în maşină a lui Iorga alături de cei care l-au ridicat, el ar fi mers o scurtă distanţă pe scara maşinii, după care s-a dat jos, iar maşina a mers mai departe, fără ca el să ştie încotro. Declaraţia sa e publicată în cartea lui Roman Jr. la p.67-72. Cert este că Bozdoc nu ştie, sau nu vrea să dea nume.

Totuşi, din mărturiile membrilor familiei lui Iorga (soţia şi fiica), reiese că la domiciliul lor s-ar fi prezentat mai multe persoane. Soţia, Ecaterina Iorga: „au intrat 3 persoane care au barat uşa şi circa 4-5 persoane erau în odaia alăturată (…) unul din indivizi mi-a spus că e de la Poliţia legionară a Capitalei.” La fel de elocventă e şi mărturia fiicei, Alina Iorga: „M-am reîntors spre vilă din pădure după aproximativ 10 minute, când am observat că lângă o mică pantă care mergea spre vilă, se opreşte o maşină din care a descins o persoană ce purta o pălărie obişnuită şi un pardesiu de culoare închisă. Această persoană a început să urce panta care mergea la vilă şi eu mergând de asemenea în aceeaşi direcţie, am ajuns împreună în capul pantei, unde am observat că se afla tatăl meu înconjurat de 6-7 indivizi îmbrăcaţi civili, mai mult tineri între 30-35 ani.” De aici reiese că aceştia din urmă ar fi sosit deja anterior maşinii care ajunsese concomitent cu fiica istoricului. Cu o altă maşină decât cea observată şi din care ar fi coborât o singură persoană? Sau e vorba de una şi aceeaşi maşină, iar cel zărit de Alina Iorga ar fi putut fi şoferul Iacobuţă, care eventual parcase maşina undeva mai la vale, mergând apoi şi el pe jos spre vila lui Iorga? Aşadar una, sau două maşini? Din păcate, nu putem deduce.

În orice caz, se pare că în cazul ridicării lui Iorga a fost vorba de mai mult decât cei cinci legionari care l-ar fi asasinat pe Madgearu, numărul lor total fiind de şapte sau opt. Aşadar, două echipe, nu una. E oare posibil ca Atanasiu să nu fi făcut parte din grupul celor care l-au ucis pe Madgearu, ci să fie implicat doar în uciderea lui Iorga, aşa cum afirmă Horia Sima? Cert este că pentru a explica aceste contradicţii sunt mai multe posibilităţi şi nu putem şti care din ele corespunde realităţii.

Una din ele ar fi că versiunea lui Horia Sima e în totalitate adevărată. Ea se potriveşte cu mărturiile care nu contrazic numărul de patru sau cinci care l-au ucis pe Madgearu şi şapte sau opt prezenţi la ridicarea lui Iorga de acasă. Atanasiu ar fi putut face parte din al doilea grup, nu din cel cu Madgearu, acesta din urmă putând fi constituit şi din patru persoane. Dacă recitim descrierea scenei de pe Calea Griviţei în varianta relatată de Gh. Costea, observăm că acesta susţine că după ce ar fi pornit maşina cu Madgearu, Boeru ar fi cerut ca dintre legionarii prezenţi să se ofere „trei trăgaci buni”, care s-au urcat apoi cu Boeru în altă maşină şi au pornit pe urmele primeia. Aşadar s-ar părea că au fost două grupuri, dacă relatarea aceasta e într-adevăr veridică.

Pe de altă parte, avem totuşi şi aici câteva semne de întrebare. Oare Atanasiu, chiar dacă nu a făcut parte din acel grup, chiar nu ştia de soarta lui Madgearu, de vreme ce foarte probabil cele două echipe s-au întâlnit la Sinaia? Dacă da, poate că a ascuns acest lucru, pentru a nu dezvălui nume. Horia Sima susţine că în febra momentului nici nu a mai stat să-l descoasă, ci a pornit intempestiv direct pe Valea Prahovei, pentru a împiedica ceea ce ar mai fi putut fi împiedicat. El susţine că era vorba în primul rând de uciderea lui Madgearu, a cărei confirmare încă nu o avea la acea oră. În fine, o altă posibilitate este ca Horia Sima să fi aflat totuşi şi de soarta lui Madgearu, el încercând să împiedice alte posibile atentate, pe care nu doreşte să le dezvăluie. El spune că la Ploieşti nu l-a găsit nici pe Mihail Tase, şeful organizaţiei judeţene, nici pe Gheorghe Cârciumaru, şeful poliţiei legionare locale. „Ce se întâmpla cu acești oameni? O organizație cu șefi care se ascund. Știau ceva de sechestrarea Profesorului Iorga și au preferat să dispară, până se va limpezi situația, pentru a nu fi implicați în răspunderile actului?” avea să scrie Horia Sima în memoriile sale (a se vedea şi anexa).

Deşi dă alte nume ale unor legionari cu care s-a întâlnit la Ploieşti, Horia Sima nu îl pomeneşte pe Paul Cojocaru, chestor în poliţia legionară, despre care relatează nota informativă citată mai sus. Dacă o recitim cu atenţie, vom vedea că Horia Sima ar fi întrebat doar de ce l-au ucis pe Iorga, în vreme ce răspunsul a inclus şi confirmarea uciderii lui Madgearu. Prin urmare, e foarte posibil ca Horia Sima să nu fi ştiut până atunci de moartea politicianului ţărănist. În memoriile sale el declară că ar fi aflat despre aceasta ceva mai târziu, în casa prefectului judeţului Prahova, Marin Stănescu, dar atunci ar fi putut fi vorba eventual doar de confirmarea oficială, în vreme ce „pe surse” el ar fi putut afla de posibila ucidere a lui Madgearu încă de la Ploieşti (poate chiar de la Bucureşti, deşi, dacă coroborăm scrierile sale cu declaraţia acelui informator din 1963, e posibil ca, într-adevăr, el să nu fi ştiut iniţial cu certitudine care a fost soarta lui Madgearu).

Nu cunoaştem prea multe detalii suplimentare, cert e însă că până şi Horia Sima ar fi putut realiza că acea reţea anarhică din rândurile organizaţiei legionare care a acţionat în ziua fatală de 27 noiembrie 1940 să fi fost ceva mai largă decât grupul strict al făptuitorilor, cel puţin la nivel de instigatori, complici sau tăinuitori. Dacă da, se vede că Şeful Legiunii nu a dorit să dea detalii mai amănunţite în privinţa asta.

Din declaraţiile lui Marin Stănescu reiese însă că atât Traian Boeru, cât şi Ştefan Cojocaru, ar fi fost „pe teren” în judeţul Prahova, în seara/noaptea zilei respective. Pentru această variantă, plauzibilă dealtfel, ar putea pleda şi amănuntul că cei doi, deşi ulterior s-au acuzat reciproc, nu au făcut-o în public, ci doar în declaraţii „de uz intern”, respectiv pentru uzul Securităţii. Boeru chiar a motivat faptul că nu doreşte să facă public numele celui pe care îl acuză a fi principalul responsabil în cazul Iorga-Madgearu tocmai pentru că se află în ţară şi nu doreşte să-i pună viaţa în pericol. Atâtea scrupule nu pot fi imaginate decât dacă între cei doi ar fi fost iniţial o relaţie strânsă, iar complicitatea lor una cât se poate de reală. Iar, dacă responsabilităţile ar fi aproximativ egale, atunci cea mai la îndemână strategie pentru fiecare e să se scoată pe sine şi să arunce toată vina asupra celuilalt. Anticipând că probabil şi acela va face la fel.

Revenind la modul în care fost judecat procesul, e drept că Ştefan Cojocaru nu a participat efectiv, „pe teren”, la acţiunile de ridicare de la domiciliu a lui Madgearu şi Iorga, încât nu a putut fi identificat de membrii familiilor acestora, iar legionarii din aceste echipe erau la acea oră refugiaţi în Germania. Încât din aceste direcţii nu s-au putut găsi martori care să-l incrimineze pe Cojocaru, doar pe Boeru. Totuşi, fostul prefect de Prahova, Marin Stănescu, pretinde că era în posesia unor mărturii care-l incriminau şi pe Cojocaru. De ce atunci nu s-a ţinut cont de ele la procesul din 1941, mai ales că regimul antonescian avea tot interesul să condamne cât mai mulţi legionari?

Posibilă implicare a serviciilor secrete antonesciene sau germane?

Dacă e vorba de implicarea în toată această afacere a unor agenţi, fie antonescieni, fie germani, atunci rolul cel mai potrivit l-ar fi putut juca Ştefan Cojocaru, ca „eminenţă cenuşie” a întregii acţiuni care de fapt l-a avut în vizor în special pe Madgearu, iar drept victimă colaterală pe Iorga. Cojocaru însuşi nu a fost văzut de nimeni că ar fi participat efectiv la vreuna din aceste fapte. E deci plauzibil faptul că el ar fi impulsionat lucrurile, având dintre toţi ei implicaţi autoritatea cea mai mare, dar e evident că nici Boeru nu e atât de inocent pe cât vrea să pară şi e foarte probabil că el a subscris la rândul său la aceste acţiuni, delimitându-se de ele doar mult mai târziu.

În urma procesului din 1941, Cojocaru, care fusese reţinut, a fost achitat, iar Boeru condamnat la moarte în contumacie, încât se poate vedea limpede care din ei a fost „protejatul” autorităţilor antonesciene.

În articolul „Necunoscutele zilei de 27 noiembrie 1940” scriam următoarele:

„Un exemplu care întăreşte această ipoteză îl reprezintă declaraţia martorului Virgil Lărgeanu, fost secretar al lui Virgil Madgearu, publicată chiar în volumul amintit. Acesta relatează o informaţie primită de la  Ion Mihalache care, în urma unei convorbiri telefonice cu Alexandru Rioşianu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, i-a spus că acesta din urmă ştia deja că Madgearu era dus cu o maşină spre Ploieşti şi că ar fi luat măsuri ca aceasta să fie întoarsă din drum. Dar nu numai că deznodământul tragic nu a fost împiedicat, ci nicio mărturie şi niciun document nu ne dovedeşte existenţa acelor „măsuri” luate de autorităţile antonesciene pentru a schimba soarta lui Madgearu. La care Lărgeanu comentează: „M-am întrebat adeseori cine informase atât de precis pe dl ministru Rioşianu, dacă ştia mai mult decât cele ce relatase.”

Iată încă un indiciu, care se adaugă la cele prezentate în textul precedent, care sugerează că regimul antonescian nu e străin de soarta tragică a lui Madgearu şi Iorga. Anume, tot din mărturii venite pe filieră ţărănistă (partidul lui Madgearu), mai precis din memoriile lui Corneliu Coposu, aflăm că Virgil Madgearu avusese contacte cu serviciile aliate pentru a prelua conducerea unui guvern în exil opus regimului aflat atunci la putere. Bănuiala exprimată fiind aceea că asasinatul ar fi fost comis la instigarea serviciilor secrete germane, prin oameni infiltraţi în Mişcarea Legionară. Dar de ce neapărat doar de serviciile germane, de vreme ce şi Antonescu ar fi avut un asemenea interes? Coposu îi scoate pe legionari din discuţie (ei oricum nu aveau controlul asupra serviciilor secrete), dar nu merge cu bănuiala până la Rioşianu sau chiar Antonescu, de pildă.

Aşadar există o serie de indicii, confirmate acum inclusiv de mărturia lui Lărgeanu, că în acest caz Iorga-Madgearu autorităţile au ştiut mai multe decât au recunoscut, dar au avut un interes ca el să se desfăşoare ca atare. Inclusiv pentru că astfel aveau un argument în plus împotriva legionarilor. Aceasta poate explica lipsa de interes a regimului antonescian de a lămuri toate dedesubturile cazului, preferând ca în documentele anchetei şi ale procesului să îl includă în mod artificial într-un ansamblu în care de fapt nu se potriveşte.”

În anexele la acest text prezentăm declaraţia completă a lui Virgil Lărgeanu, cel care fusese secretarul lui Virgil Madgearu, din care reiese că Rioşianu a aflat foarte curând de destinaţia lui Madgearu, de faptul că acesta e dus cu o maşină în direcţia Ploieşti. De unde aflase? Pentru că tot ce se ştia erau doar numele celor care s-au legitimat în faţa familiei lui Madgearu şi numărul maşinii cu care acesta a fost transportat- însă în niciun caz direct spre Ploieşti, ci mai întâi într-un periplu prin Bucureşti, încheiat la sediul din Calea Griviţei. Fără îndoială însă că serviciile antonesciene aveau „informatori” plantaţi în rândurile legionarilor prezenţi acolo, altfel nu se poate explica faptul că Rioşianu, care iniţial susţinuse că nu ştia nimic (oare adevărat sau nu?) a aflat în scurt timp noua rută a maşinii cu Madgearu, care a fost hotărâtă tocmai în acel sediu (sau poate totuşi mai devreme?).

Pornit pe urmele lui Madgearu spre Ploieşti, Lărgeanu îl caută pe chestorul poliţiei de acolo (cel de carieră, nu al poliţiei legionare). Acesta „mi-a spus că nu ştie nimic, nu poate nimic, arătând cu semnul că este legat de mâini.” O atitudine cel puţin stranie, mai ales acel gest, care poate semnifica multe … superiorii chestorului fiind în Ministerul de Interne al lui Rioşianu şi nu în conducerea Legiunii. Lărgeanu îl întreabă atunci de două nume, Tucan şi Dacu, dacă aceştia fac parte din poliţia legionară din Prahova, fapt pe care chestorul îl confirmă. Lărgeanu cere apoi să vorbească şi cu chestorul de poliţie legionar din Prahova, fapt pe care chestorul poliţiei l-a sfătuit să nu o facă, pentru că „ştie nume”, sugerând indirect că astfel viaţa i-ar fi putut fi periclitată.

Cine a citit cu atenţie până aici, a reţinut cine era la acea vreme chestorul poliţiei legionare din Prahova: nimeni altul decât Paul Cojocaru, fratele lui Ştefan Cojocaru! Din mărturia depusă la procesul din 1941 de Marin Stănescu, fostul prefect prahovean, şi redată mai sus, reiese că în ziua de 27 noiembrie 1940, chestorul Paul Cojocaru a fost vizitat de fratele său Ştefan însoţit de Traian Boeru, aceştia pretinzând că acţionează conform unor ordine primite de la Horia Sima.

Să fi existat între cei doi chestori de poliţie prahoveni o complicitate ale cărei fire să ducă undeva mai sus? Sau cel puţin chestorul de carieră să fi ştiut unele detalii, fără a fi implicat direct în ele, dar pe care nu a dorit să le dezvăluie din ordin primit pe linie ierarhică? Pentru că da, e posibil ca viaţa lui Lărgeanu să fi fost periclitată în urma unei vizite la chestorul Cojocaru, dar nu atât pentru ceea ce ştia el până atunci (fapt pe care îl ştia toată familia Madgearu şi tot PNŢ-ul, adică numele a doi dintre legionarii care l-au ridicat pe profesor) ci pentru ce ar fi putut afla, poate fără să vrea, dacă ar fi continuat să scormonească şi să pună întrebări prea insistente. De exemplu ar fi putut da nas în nas chiar cu … Traian Boeru şi Ştefan Cojocaru?

Cert e un lucru. Chestorul poliţiei prahovene dă de înţeles că ar şti mai multe, dar că nu e dispus să dezvăluie acele lucruri faţă de Lărgeanu, sugerându-i că ar fi spre binele lui să nu-şi mai continue investigaţiile şi pe la poliţia legionară prahoveană.

Aflând în cele din urmă de împuşcarea lui Madgearu, Lărgeanu se întoarce în Capitală, iar pe drum se întâlneşte cu jandarmii de la Tâncăbeşti, care i-au spus că nu primiseră niciun ordin, căci altfel ar fi oprit maşina, care li se păruse, de altfel, suspectă.” Iarăşi un fapt straniu: Rioşianu pretinde a fi dat ordine pentru oprirea maşinii cu Madgearu, a cărei rută nu ar fi putut-o afla decât de la informatori racolaţi dintre legionari, dar jandarmii care au văzut maşina suspectă au lăsat-o să treacă, pretinzând că nu au primit nici un ordin în acest sens.

La mai bine de cincizeci de ani mai târziu, avem şi o mărturie a lui Corneliu Coposu (din care prezentăm un fragment şi în anexă, imediat după declaraţia lui Lărgeanu) la acea vreme secretar al lui Iuliu Maniu, care la dispoziţiile acestuia intreprindea acelaşi acţiuni ca Lărgeanu, fostul secretar al lui Madgearu, care acţiona trimis de Ion Mihalache.

În orice caz, Coposu pretinde că şi-a început demersurile din locuinţa lui Madgearu, unde s-ar fi aflat împreună cu Iuliu Maniu, alertaţi fiind de răpirea profesorului. De aici Maniu a dat o serie de telefoane la guvern, vorbind întâi cu Rioşianu care spunea că nu ştie nimic, după care ar fi vorbit cu Horia Sima, spunându-i că-şi trimite secretarul (adică pe Coposu) pentru a discuta o chestiune urgentă. Astfel, primul drum al lui Coposu a fost la Horia Sima, care s-a arătat foarte surprins de veste şi a promis că va investiga cazul, surprinderea sa fiind considerată de secretarul ţărănist drept una foarte probabil autentică. De aici Coposu s-ar fi întors la locuinţa lui Madgearu, unde între timp Maniu vorbise (iarăşi?) la telefon cu Rioşianu, care l-a chemat pe Coposu la el. Mărturia acestuia sună astfel:M-am dus cu maşina la Preşedinţie la el şi el [Rioşianu, n.n.] m-a întrebat de aspectul echipei… pe care n-am ştiut să i-l spun! I-am spus numai că am reţinut ceva de la domniṣoara Tuduri şi de la fetiţa aia care lucra la doamna Madgearu, nu ştiu cum arătau, ştiu numai că era maşina cu numărul cutare. În prezenţa mea a dat ordin printr-un dispozitiv care-l punea în legătură mecanică automată cu posturile de jandarmi, a dat ordin să oprească maşina cu numărul cutare şi să-i aresteze pe toţi ocupanţii. Am ascultat şi confirmarea pe care diferitele posturi de jandarmi din Săftica, din Ţigăneşti, din Potigrafu, din Ploieşti… pe urmă a sunat şi Prefectura Poliţiei din Ploieşti. S-a prezentat iniţial chestorul legionar; n-a stat de vorbă cu el, a cerut să vină chestorul de Poliţie profesionist şi i-a dat aceeaşi dispoziţie. A mai chemat centrele urbane de pe Valea Prahovei: Băicoi, Câmpina… dându-le aceeaşi dispoziţie.”

Ceea ce reiese de aici este că de fapt Rioşianu părea iniţial a nu fi ştiut nimic, dar totuşi a dat telefoane (în prezenţa lui Coposu!?) la toate posturile de jandarmi exact de pe ruta maşinii cu Madgearu. De la cine, sau cum o aflase? Madgearu ar fi putut fi dus pe la vreun sediu legionar din Bucureşti. Erau şi alte variante posibile. De ce s-a fixat doar pe ruta Văii Prahovei?

Mai veridică e aici explicaţia lui Lărgeanu, dată la câteva luni de la evenimente, şi nu la peste o jumătate de secol. Anume, la solicitările telefonice din partea lui Mihalache, Rioşianu a spus iniţial că nu ştie nimic, dar ulterior a revenit, spunând că a aflat că maşina cu Madgearu plecase pe Valea Prahovei. Punctul acesta pare destul de limpede, şi până la urmă nu contrazice ceea ce a declarat şi Coposu, care probabil că nu a prezentat toate detaliile, cu momentul exact în care Rioşianu ar fi obţinut în cele din urmă informaţia esenţială. Contradicţia constă însă în faptul că Lărgeanu a aflat nemijlocit de la jandarmii din Tâncăbeşti că nu au primit niciun ordin în acest sens, deşi Coposu spune că a fost martor la ordinele transmise jandarmilor din Săftica, Ţigăneşti, Potigrafu. Dacă e aşa, de ce nu au oprit aceştia maşina suspectă, care fusese văzută de jandarmii din Tâncăbeşti, după declaraţia lui Lărgeanu?

E limpede că ceva nu se leagă în mărturiile celor doi secretari ţărănişti. În tot cazul, ar trebui acordat credit mai degrabă celei făcute la scurt timp după evenimente, iar nu celei la mai bine de o jumătate de secol distanţă, când memoria mai poate juca anumite feste.

Concluzii

Cartea lui Toma Roman Jr., deşi vine cu o serie de dezvăluiri foarte interesante, tinde să acorde credit versiunii lui Boeru în privinţa scenei cheie, de la sediul din Calea Griviţei, în care un anumit personaj, într-un acces intempestiv de furie, ar fi organizat echipa care i-a asasinat apoi pe Madgearu şi Iorga. Aici mărturiile se bat cap în cap. Boeru îl acuză pe Cojocaru, acesta pe Boeru, iar versiunea Costea îl indică tot pe Boeru. Cine are dreptate în cele din urmă? Greu de spus. Cert este că e foarte posibil ca ambii suspecţi, care se acuză reciproc, să aibă o mare parte de răspundere.

Din documentele pe care se bazeză cartea nu putem şti cu exactitate ce este adevăr, ce este minciună şi care a fost realitatea în legătură cu acele elemente omise sau redate foarte evaziv. Nici Toma Roman Jr. nu înghite tot ce debitează Boeru. Securitatea a aflat toate aceste informaţii şi le-a consemnat ca atare în arhivele sale şi care, iată, acum au ajuns să fie aduse şi la cunoştinţa publicului larg. Faptul că Ştefan Cojocaru ar fi avut un rol principal în toată această acţiune este foarte plauzibil şi se leagă şi cu alte elemente. Dar ar fi exagerat a pretinde că aceste documente provenite din anturajul lui Boeru şi care conţin informaţii trecute prin mai multe filtre conţin purul adevăr, mai ales în ceea ce priveşte rolul real pe care l-a jucat acesta. Cel mai probabil rolul său a fost unul semnificativ, în ciuda încercărilor sale de a-l disimula.

ANEXE

Horia Sima despre periplul său pe Valea Prahovei în noaptea de 27/28 noiembrie 1940

Abia pe la orele 8,30-9 seara, am putut să mă fac liber și să plec în căutarea lui Madgearu și Iorga. După misiunea de conciliere a lui Neubacher și după conversația amabilă ce-am avut-o cu Generalul, nimic nu mă mai reținea la Președinție și am pornit pe Valea Prahovei, cu speranța să-i pot salva pe cei doi dispăruți.

Am plecat cu inima strânsă la drum, căci după ce ieșisem de la General, bucuros că relațiile cu Conducătorul Statului s-au normalizat, o altă cărămidă mi-a căzut în cap. Se anunță la telefon șeful de post dintr-o comună de pe Valea Prahovei, care vrea să vorbească neapărat cu Vice-Președintele Consiliului de Miniștri. „Am onoarea a va raporta că pe teritoriul comunei… s-a descoperit cadavrul Profesorului Nicolae Iorga”. Atât și nimic mai mult. Am rămas năucit. Mai încercam să înnod o firavă speranță. Dar dacă totuși nu-i adevărat? De ce-mi telefonează șeful de post direct mie și nu îi anunță pe superiorii lui, cum ar fi normal, Legiunea de Jandarmi din Prahova și Inspectoratul General al Jandarmeriei? La Ministerul de Interne și la Președinție nu se știa încă nimic, ceea ce indică clar că organele subalterne nu erau informate de moartea lui Iorga. Cobor treptele și mă urc în mașină, însoţit de Octavian Roșu, Dr. Biriș și Constantin Stoicănescu. Traian Borobaru plecase undeva și n-am putut să-l iau cu mine. În acel moment, apare jos, în curtea Președinției, Ilie Niculescu, șeful Răzleţilor; cu o știre și mai proastă. Are informații sigure că Iorga nu mai este în viață. A aflat vestea de la un legionar care luase parte la expediție și se întorsese de pe Valea Prahovei. În goană pornim cu maşina spre sediul familiei de răzleți căreia aparținea legionarul întors în capitală. L-am chemat afară din sediu și am stat cu el de vorbă. Se numea Atanasiu. Mi-a confirmat că făcuse parte din echipa care l-a ridicat de acasă pe Iorga și l-a pedepsit răzbunându-l pe Căpitan. De Madgearu nu știa nimic. Acesta fusese sechestrat de o altă echipă. Ce să fac, Doamne? Poate că Madgearu mai este în viață și poate fi salvat. L-am lăsat pe Atanasiu în stradă cu llie Niculescu și noi am pornit pe Valea Prahovei. Nici nu m-am gândit să-l chestionez mai amănunțit pe Atanasiu cine este șeful echipei și cine a mai făcut parte din ea.

Starea mea sufletească era indescriptibilă. Abia se potolise mânia Generalului și acuma se deschidea o altă prăpastie înaintea mea. Ăștia sunt legionari sau niște imbecili care nu fac decât să ne facă nouă rău, pregătind cu „eroismul” lor propria noastră cădere? Ce splendidă confirmare a teoriilor celor doi Antonescu, că Legiunea este o mișcare anarhică și trebuia pusă șeaua Generalului pe ea? Nici nu știam cine sunt autorii acestor isprăvi demente. De unde vin? Cine le-a dat ordin sau sub sugestia cui au lucrat? Dacă aparţin corpului Răzleți, atunci trebuia să-l întrebe pe Șeful acestui corp, Ilie Niculescu, un om ponderat și de o mare cultură, care, fără îndoială, i-ar fi oprit de la această faptă.

Eram atât de mâhnit de cele aflate încât am început să lăcrimez în maşină, de oboseală și dezgust. Le-am spus însoţitorilor mei că sunt întristat până la disperare de comportarea legionarilor, încât îmi vine să las totul și să plec. Eram cu nervii la capăt. Atâtea zguduiri în 24 de ore; era prea mult. Stoicănescu mi-a susținut moralul, spunându-mi că dacă eu plec de la conducerea Legiunii, mișcarea se sfărâmă în zeci de bucăți. Atât ar aștepta dușmanii. Trebuie să rămânem uniți și să înfruntăm cu curaj și această nouă lovitură, ce ne-au dat-o din nefericire proprii noștri camarazi.

M-am mai liniștit. Trebuie să fi fost aproape de 11 noaptea când ne-am apropiat de Ploiești. O călătorie anevoioasă. Generalul alarmase unitățile de pe Valea Prahovei și șoseaua era controlată de patrule militare. Din loc în loc erau baraje. Vehiculele erau oprite, persoanele erau legitimate de ofițeri. S-a legitimat Dr. Biriș, cu carnetul lui de Secretar General al Ministerului de Interne. Ofițerii salutau și maşina pleca fără întârziere.

Când am ajuns la Ploiești, m-am îndreptat mai întâi spre sediul organizației de Prahova. Vroiam să vorbesc în primul rând cu șeful județului, Profesorul Mihail Tase, de la care așteptam să primesc informații mai precise privitor la cele întâmplate pe Valea Prahovei. Sechestrarea Profesorului Iorga avusese loc la Sinaia, localitate ce cădea în raza organizației de Prahova. Echipa plecase de la București, după declarația lui Atanasiu, dar pătrunsese în județul condus de Tase. Cum și-au permis membrii acestei echipe să facă razii pe Valea Prahovei fără consimţământul prealabil al șefului județului?

Mare mi-a fost amărăciunea când la sediul organizației n-am găsit decât niște tineri care făceau de pază, între alții, fratele șefului de județ, Gheorghe Tase. Nimeni nu știa să-mi spună unde e șeful de județ sau cum poate fi găsit. Așa ceva nu mai pomenisem. Știa ceva Profesorul Mihail Tase de raidul echipei de la București și a preferat să dispară că să nu fie implicat în acțiunile ei? Nici până astăzi n-am putut să descifrez enigma. Este adevărat că era aproape de miezul nopții și nu avizasem pe nimeni de precipitata mea sosire. Sau poate desfășurarea de forțe militare pe Valea Prahovei l-a determinat pe Tase să se ascundă ca să nu cadă victima unei arestări?

Atunci cu cine să vorbesc? Hai, zic către însoţitorii mei, să-l căutăm pe șeful poliției legionare. Aici m-a întâmpinat aceeași enigmă. Nici Gheorghe Cârciumaru, șeful poliției legionare, nu era de găsit. Ce se întâmpla cu acești oameni? O organizație cu șefi care se ascund. Știau ceva de sechestrarea Profesorului Iorga și au preferat să dispară, până se va limpezi situația, pentru a nu fi implicați în răspunderile actului?

La sediul poliției legionare am fost condus de Ioan Boacă, Gheorghe Tase și Ioan Rădulescu, aceiași tineri pe care i-am găsit la sediul organizației. Ei îmi spun că în clădirea poliției legionare s-ar găsi arestați un grup de evrei comuniști. Unde sunt? Vreau să-i văd. M-a dus la un garaj din aceeași clădire și acolo am descoperit vreo 20 de indivizi într-o stare jalnică. Erau îndesaţi unul lânga altul, în picioare, pe un spațiu restrâns. Se vedea după mutra lor că erau oameni mai simpli și îmbrăcaţi prost. Mi s-a făcut milă de ei. Un om care a stat în închisoare și știe ce-i suferința între gratii, nu are nici o plăcere să vadă astfel de spectacole. Le-am spus celor trei tineri să-i pună în libertate chiar în noaptea aceea. A fi cineva de convingeri comuniste, nu îndrituieşte arestarea lui, afară de cazul că e prins în activități subversive și atunci locul lui nu e aici, ci la Tribunal. Într-adevăr, în scurtă vreme după plecarea mea, au fost puși în libertate.

Am plecat repede, căci eu venisem să dau de urmele echipei care opera pe Valea Prahovei. Dar dacă, după moartea lui Iorga, le-ar veni în gând să săvârşească alte atentate? Cine știe din inspirația cui lucrează? Trebuie găsiţi și imobilizați cât mai repede.

Unde să ne informăm? Hai să mergem la Prefectura Județului. Aici, un funcționar somnoros ne-a spus că Prefectul Județului, Marin Stănescu, nu este la Ploiești, ci se află la o vilă a lui, în orășelul Câmpina. Din sondajele făcute la Ploiești, am aflat de o altă nenorocire în perspectivă. Echipa implicată în cazul Iorga s-ar află acum în drum spre Câmpina, unde ar avea de gând să pună mâna pe Prefectul Județului și să-l ucidă.

Altă groază m-a cuprins. Am sărit în maşină și cu cei trei însoţitori, Roșu, Biriș, și Stoicănescu, am pornit cu cea mai mare viteză spre Câmpina.

”O nenorocire nu vine niciodată singură”, zice proverbul. Atâta ar mai trebui acum să fie ucis și Marin Stănescu, un bun prieten al lui Mihai Antonescu, coleg de Universitate cu el.

Am ajuns la Câmpina pe la unu noaptea. Locuința Prefectului era păzită de jandarmi. Când a văzut Marin Stănescu că o maşină se oprește în fața casei lui, a crezut că i-a sunat ceasul din urmă. Fusese și el informat că se pregătește suprimarea lui și de aceea a cerut Legiunii de Jandarmi să-i trimită câţiva soldați de pază. Aceștia patrulau prin curte.

Cei din casă – Marin Stănescu cu soția lui – nu vroiau să ne lase să intrăm. Abia după ce s-a legitimat Biriș, au deschis ușa. Văzându-mă și pe mine, s-a liniștit. I-am explicat de ce mă găseam pe Valea Prahovei, în speranța că îi pot salva pe Iorga și Madgearu, care au fost sechestraţi de legionari necunoscuți. Aflând la Ploiești că se găsește și el în pericol, am pornit în goana spre Câmpina spre a-l lua sub ocrotire. M-am oferit să dorm în noaptea aceea în casa lui, împreună cu însoţitorii mei, spre a nu se întâmpla ceva rău. A acceptat și ne-a găzduit cu toată bucuria. Ne-a dat ceva cald de băut și niște scaune pe care să moţăim. Nici el nu primise vreo știre până atunci despre soarta lui Iorga și Madgearu.

La scurt interval după intrarea noastră în vila Prefectului, jandarmii au semnalat o maşină suspectă, care trecuse încet prin fața casei în direcția Sinaia și apoi s-au întors și au luat-o spre Ploiești. Să fi fost aceasta echipa care ridicase pe Iorga? Nu puteam înţelege ce vroiau oamenii aceștia și cu Prefectul? Este adevărat că Marin Stănescu nu era legionar și chiar avusese oarecari fricțiuni cu organizația locală, dar de aici până a-l suprima, e o distanță. Numai niște descreierați sau agenți provocatori puteau să plănuiască uciderea lui. Nu știu nici până astăzi în ce măsură informația era adevărată, dar în atmosfera de atunci, când echipa-fantomă circulă pe Valea Prahovei, nimic nu-mi părea imposibil.

Abia ne așezasem la masă, pentru a gusta ceva, și sună telefonul. Era Legiunea de Jandarmi, care-l anunță pe Prefect că s-a găsit cadavrul Profesorului Iorga pe teritoriul comunei… Probabil că de abia acum se comunicase știrea și la București, la Președinție [Horia Sima aflase aceasta mai devreme, de la jandarmi, n.n.]. Despre Virgil Madgearu lipsea încă orice urmă.

Deși numai aveam nici o speranță să fie Iorga în viață, totuși oficializarea morții lui, știre ce se va afla mâine în toată țara, mi-a dat un nou șoc.

Am petrecut restul nopții pe scaune, în așteptarea confirmării celeilalte vești cutremurătoare. N-am închis ochii, aşteptând să sune din nou telefonul. Când s-a făcut bine ziuă, Prefectul mi-a confirmat că s-a găsit și cadavrul lui Madgearu.

Nu mai aveam nimic de făcut pe Valea Prahovei. Misiunea mea de salvare a lui Iorga și Madgearu nu reușise din cauza unor circumstanțe adverse. Acuma nu mai rămânea altceva de făcut decât să mă întorc în București, pentru a înfrunta un nou uragan de mânie al Generalului Antonescu.

 Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar” vol.2

Declaraţia lui Virgil Lărgeanu la procesul din 1941

PROCES-VERBAL

Astăzi, anul 1941, luna iulie, ziua 15

Martorul Lărgeanu Virgil, avocat, după ce a depus legiuitul jurământ, a făcut următoarele declaraţiuni:

În ziua de 27 noiembrie 1940 l-am văzut pe Virgil Madgearu la ora 12, într-o stare sufletească de deprimare, stare sufletească ce nu mai văzusem la el timp de 10 ani cât i-am fost secretar şi în care timp avusese deziluzii şi amărăciuni pe care le înfruntase. Era foarte impresionat de cele petrecute la Jilava, pe care le ştia de la d-nii Maniu şi Mihalache, ce fuseseră înainte la dânsul şi-l informaseră. Dacă nu avusese niciodată cuvinte bune pentru cei de la Jilava, i se părea abominabil să se ridice viaţa la atâţia oameni fără ca justiţia ţării să-şi fi rostit cuvântul.

Totodată mi-a spus că în dimineaţa aceea au fost ridicaţi de acasă d-nii Tătărăscu, Argetoianu, între alţii şi dl Gigurtu.

Eu eram mirat că-l ridicaseră şi pe Gigurtu. Madgearu mi-a spus că probabil frica de concurenţi, asta a fost expresia lui.

I-am spus că în ceea ce-l priveşte, fusese şi el condamnat de regimul care prigonise pe legionari. I-am mai spus că a fost acela care a interpelat guvernul Tătărăscu, când dl Antonescu fusese îndepărtat de la Statul Major. Că fusese atunci consultat într-o chestiune economică. Că n-a fost niciodată duşman al legionarilor şi că luase parte la încheierea pactului de neagresiune cu legionarii.

A rămas însă foarte îngrijorat şi pesimist de perspectivele situaţiei din Ţara Românească.

La 1,30 l-am părăsit, iar la 2,30 am primit un telefon de la dl Mihalache care m-a invitat imediat la el. Dl Mihalache mi-a relatat că pe la orele 2 fără un sfert, au venit nişte indivizi la Madgearu, care s-au declarat legionari, l-au invitat să facă o declaraţie urgentă la Prefectura Capitalei şi Madgearu s-a dus. Că date fiind cele ce se petreceau în ţară, a cerut Preşedinţia Consiliului, voind să vorbească cu dl Antonescu, care era în consiliu, – a cerut Ministerul de Interne, nu i s-a dat; – în cele din urmă a venit Rioşianu la telefon, i-a spus că nu are nicio cunoştinţă, că se va interesa şi-i va comunica. După câtva timp dl Rioşianu i-a comunicat că Madgearu nu este la Prefectura Capitalei, este dus cu o maşină la Ploieşti şi că a luat măsuri să fie întors din drum. M-am întrebat adeseori cine informase atât de precis pe dl ministru Rioşianu dacă ştia mai mult decât cele ce relatase.

Dl Mihalache mi-a spus să merg spre Ploieşti şi să mă interesez la autorităţile de acolo.

Am plecat cu prof. Popescu-Mehedinţi, am întrebat la telefon, de la Ploieşti, Prefectura de acolo, dacă ştie ceva sau dacă au primit vreun ordin privitor la persoana lui Madgearu. La telefon mi-a răspuns secretarul Prefecturii, dl Prefect al judeţului Prahova fiind plecat în judeţ.

M-am dus la chestura Ploieşti, am vorbit cu chestorul de carieră, mi-a spus că nu ştie nimic, nu poate nimic, arătând cu semnul că este legat de mâini.

Pentru că memorasem două nume, Tucan şi Dacu, nume pe care dl Mihalache mi-a spus că le ştia de la dna Madgearu de la cei care veniseră să-l ridice pe Madgearu, am întrebat pe Chestor dacă există în Poliţia legionară Prahova persoane care să poarte un asemenea nume.

Chestorul mi-a răspuns că sunt în Poliţia legionară Prahova doi informatori, unul Tucan, altul Dacu.

Am vrut atunci să vorbesc cu chestorul legionar, închipuindu-mi că de la el aş putea afla ceva în privinţa lui Madgearu. Chestorul de carieră de la Ploieşti mi-a spus să nu mă duc, mai cu seamă că ştiu nume, – pentru că „vor veni telefoane după mine”. I-am răspuns că dacă după un an şi jumătate de concentrare, fără să fi fost mason, fără să-mi imput nimic, pot să fiu ucis din patriotism, – viaţa nu merită să fie trăită.

Chestorul a insistat să nu mă duc şi mi-a spus că el ca poliţist atât mai poate face, să dea sfaturi.

Am plecat atunci la un telefon să comunic la Bucureşti că există un Tucan şi Dacu în Poliţia legionară Prahova şi că mă duc să vorbesc cu chestorul. Am aflat de la Bucureşti că fusese găsit împuşcat Virgil Madgearu în pădurea Snagov. Jandarmii de la Tâncăbeşti mi-au spus că nu primiseră niciun ordin, căci altfel ar fi oprit maşina, care li se păruse, de altfel, suspectă. Adaug că dl Mihalache mi-a spus că vorbise cu dl ministru Rioşianu înainte de a veni eu, adică în jurul orei 15.

(„Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicu”, p.303-305)

O mărturie a lui Corneliu Coposu (1995, sursa: www.rador.ro )

În fine, la ora la care am sosit noi, Madgearu era ridicat de circa jumătate de oră. Maniu a pus mâna pe telefon, a sunat la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde nu se ştia nimic! A sunat la Ministerul de Interne, unde aveam noi corespondenţă cu un om foarte vrednic care se numea colonelul Rioşanu, secretar general al Ministerului de Interne, care încă nu ştia nimic. Am cerut relaţii de la Preşedinţie, care pe vremea aia era în Palatul Cantacuzino… Nu se ştia de nicăieri nimic şi de nicăieri nu se afirma existenţa vreunui ordin care-l privea pe Madgearu! Atunci ne-am dat seama că e pericol şi Maniu a cerut să vorbească cu Horia Sima. Horia Sima stătea la etajul 1 în Casa Cantacuzino, acolo, în palatul care se numea atunci Preşedinţia Consiliului. (…) Nu ştiu dacă Horia Sima ştia… Am tras însă atunci concluzia că, ori este un actor perfect care simulează cu mult talent anumite situaţii, ori efectiv nu era în cunoştinţă de cauză! Mi s-a părut foarte mirat de ceea ce i-am spus, mi-a afirmat categoric că el nu ştie şi că nu a dat nici un fel de dispoziţie în sensul ridicării lui Madgearu! (…) Mi-a promis că va lua măsuri şi, în prezenţa mea, a chemat pe un legionar de-ăsta cu diagonală, cu pistol şi i-a spus: „Ia imediat măsuri, să aflăm despre ce este vorba.”

M-am întors la locuinţa lui Madgearu unde era doamna Madgearu cu Maniu şi cu domnişoara Tuduri; domnul Maniu i-a dat telefon domnului colonel Rioşanu. Colonelul Rioşanu s-a arătat foarte speriat de informaţia pe care i-am dat-o şi m-a rugat să merg imediat la el.

M-am dus cu maşina la Preşedinţie la el şi el m-a întrebat de aspectul echipei… pe care n-am ştiut să i-l spun! I-am spus numai că am reţinut ceva de la domniṣoara Tuduri şi de la fetiţa aia care lucra la doamna Madgearu, nu ştiu cum arătau, ştiu numai că era maşina cu numărul cutare. În prezenţa mea a dat ordin printr-un dispozitiv care-l punea în legătură mecanică automată cu posturile de jandarmi, a dat ordin să oprească maşina cu numărul cutare şi să-i aresteze pe toţi ocupanţii. Am ascultat şi confirmarea pe care diferitele posturi de jandarmi din Săftica, din Ţigăneşti, din Potigrafu, din Ploieşti… pe urmă a sunat şi Prefectura Poliţiei din Ploieşti. S-a prezentat iniţial chestorul legionar; n-a stat de vorbă cu el, a cerut să vină chestorul de Poliţie profesionist şi i-a dat aceeaşi dispoziţie. A mai chemat centrele urbane de pe Valea Prahovei: Băicoi, Câmpina… dându-le aceeaşi dispoziţie. M-a întrebat dacă noi avem mijloace personale de apărare. Nimeni nici nu se gândea la asta! El a chemat un ofiţer, ne-a dat trei pistoale Beretta 635, pe trei nume: unul pe numele lui Maniu, unul pe numele meu şi al treilea pe numele lui Ilie Lazăr. I-am spus: „Dom’le, noi nu suntem obişnuiţi cu pistoalele!„ Zice: „E bine, că dacă vin nişte derbedei, puţini la număr, vă puteţi apăra!„ Bineînţeles că ne-a dat şi autorizaţiile pentru pistoalele respective.

Mărturia integrală poate fi citită la https://www.rador.ro/2015/11/27/marturii-despre-asasinarea-profesorului-virgil-madgearu/

Nicolae Iorga şi atitudinile sale politice în 1940

La începutul cărţii „Cum l-a împuşcat Iorga pe Iorga” ne sunt prezentate câteva documente din anul 1940, note informative ale Siguranţei regimului carlist privitoare la Nicolae Iorga. Din acestea reiese un antisemitism radical al marelui istoric, practic cu nimic diferit de cel al legionarilor sau al lui Antonescu. Încât, dacă nu şi-ar fi câştigat statutul de victimă prin asasinarea sa tragică, în condiţii neclare, ar fi făcut şi el parte după 1945 din categoria „criminalilor de război”, fără urmă de îndoială. Astfel, o notă din 3 ianuarie 1940 ne informează: „Cercurile din jurul d-lui profesor N. Iorga afirmă că acesta este hotărât să pornească în curând o campanie anti-evreiască şi anti-comunistă, sugerând guvernului să aplice următorul program naţionalist: – Românizarea industriei şi comerţului. – Numerus proportionalis în toate domeniile de activitate publică şi privată. – Stăvilirea propagandei comuniste.  – Suspendarea ziarelor evreieşti „Jurnalul” şi „Semnalul”. – Exproprierea imobilelor evreieşti. (…) Naţional-ţărăniştii socotesc că proiectul d-lui N. Iorga constituie preludiul unor viitoare reforme cu caracter naţionalist, care vor fi aduse pe cale de lege în viaţa noastră de stat.” Interesantă prin urmare similitudinea de concepţie a lui Iorga cu a celor care de fapt îi erau adversari, Antonescu şi legionarii, precum şi caracterizarea acestui proiect din partea ţărăniştilor, care par să îl accepte. Alte documente din iulie 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS, îl arată pe Iorga solicitând „internarea evreilor în lagăre”, „confiscarea averilor”, „rezolvarea definitivă a problemei evreieşti”, „expulzarea evreilor refugiaţi din provinciile pierdute”.

În fine, aceste informaţii denotă că semnalarea aşa-zisei „probleme evreieşti” era în acea perioadă la ordinea zilei şi că nu se poate spune că tema ar fi constituit un monopol al unei persoane sau grupări politice. Până şi cercuri ţărăniste caracterizau proiecte de „rezolvare” a acesteia drept „reforme cu caracter naţionalist” şi le recunoşteau caracterul legal.

 

2 comentarii

  1. Deși a încercat să se disculpe de participarea directă la împușcarea celor doi mari profesori, Traian Boeru apare în alte importante relatări privind noaptea de 27 (spre 28) noiembrie 1940. Ba mai mult, apare și ipoteza unei sincronizări cu Horia Sima în acea noapte:
    1) Adrian Majuru – „Morți suspecte în cultura română (III)”- ziarul „Cotidianul”, 3 aprilie 2012
    Este citat medicul Șerban Milcoveanu, „Cine sunt forțele oculte din România și din omenire. Analize social politice”, 2007, pag. 242-244)
    „După consumarea celor două crime, grupul Traian Boeru, în aceeași mașină a institutului de cooperație, a făcut cale întoarsă la Sinaia. Aici, în cel mai mare secret, erau închiși în vila Elena Lupescu cei doi șefi, preot Ion Dumitrescu-Borșa și economist Gh. Ciorogaru, ai ramurii legionare pro-codrentistă și anti-simistă. Grupul Traian Boeru a încercat să-i omoare, dar n-au reușit din cauza pazei legionare locale, care a cerut ordin scris de la Horia Sima.”
    2) Preot Ion Dumitrescu-Borșa – ”CaI Troian Intra Muros. Memorii legionare”, 2002, pag. 350:
    În noaptea ce a urmat [27/28 noiembrie], aproape de ziuă, am auzit afară discuții aprinse și certuri. Nu am înțeles aproape nimic, ce se petrecea. Au urmat schimburi de focuri cu pistoale. Eram neliniștit de cele petrecute la Jilava și de cele ce se întâmpla[u] afară și nu am mai putut să închid ochii până la ziuă. Pe la orele 12, Băniță [C.I.Baniță -administratorul legionar al fostei vile din Sinaia a Elenei Lupescu, folosită ca ascunzătoare/refugiu de către Mișcare] ne-a adunat ca să ne comunice: „Azi noapte a fost ridicat, de la vila lui de aici din Sinaia profesorul Nicolae lorga, de către Traian Boieru și patru legionari, după care, însoțit de doi, au venit aici la noi. Garda nu le-a deschis ușa și au venit să-mi comunice. Ei nu cunoșteau pe cei care au venit, deși Boieru își dăduse numele. De la dormitorul meu de sus, am deschis fereastra și i-am întrebat ce doresc. Boieru mi-a spus că din ordinul comandantului Horia Sima trebuie să te predau pe dumneata, părinte, și pe domnul Ciorogaru. Am bănuit ce avea să se întâmple. I-am întrebat dacă au ordin scris să mi-l dea, altfel nu predau pe nimeni, eu răspund de cei ce-mi sunt încredințați ca să-i păzesc. Boieru mi-a spus că Horia Sima se află pe Valea Prahovei, să-l caut la telefon și voi primi ordin verbal. Le-am spus să aștepte, dar în același timp am întărit garda de la intrare și am dat ordin, dacă vor începe să forțeze ușa, să tragă în plin. Am urmărit cu telefonul, începând de la Câmpina, cu răspunsuri, că a fost, că a plecat și peste tot același răspuns. Nu am putut să-l prind pe comandant. Le-am comunicat la fereastră că nu l-am găsit și că nu vă pot preda. Au început discuții și certuri cu Boieru, care a amenințat cu spargerea ușilor începând să lovească cu niște toporiști ce purtau la ei. A avut loc un schimb de focuri în aer, apoi am țipat la ei. ,,Sunteți numai trei, dacă în cinci minute nu vă indepărtați, dau ordin gărzii să tragă în plin și vă curăț fără nici o milă. Eu nu mă joc. Stau cu ceasul in mână.’’ După trecerea acestor minute, am dat ordin ca să audă și ei. ,,Gardă, deschideți ușa și împușcați-i pe toti care vor să ne atace noaptea. Boieru a fost silit să plece.”

    Prefața cărții sus-menționate a fost scrisă de Nicador Florea Zelea Codreanu care, ulterior, în ziarul ”Cuvantul Legionar”, Nr. 51, Octombrie 2007, pag.4, opinează:
    ”Atunci și mai târziu, Sima a încercat să se disculpe de aceste fapte și au fost și sunt încă unii dispuși să îi accepte explicațiile dar ele sunt contrazise de următoarea precizare: dacă Traian Boeru, inginer, a purces la aceste fapte din proprie inițiativă, cum ar putea fi explicat faptul că aceeași echipă avea ordin sa ridice în același timp și pe părintele lon Dumitrescu-Borșa, îndreptățit de a fi la conducerea Mișcării în dauna lui Sima, și pe fruntașul legionar, antisimist, Gh. Ciorogaru? T.Boeru nu poate fi bănuit de exces de zel față de aceștia doi.”

  2. Ceea ce mentionati este mai degraba o inventie a aripii antisimiste, care a incercat in permanenta sa-l acuze pe Comandant de toate faptele posibile si imposibile. Trebuie remarcat ca nu e o marturie directa a parintelui Dumitrescu-Borsa, care sa-l fi vazut personal pe Traian Boeru in acea noapte, ci de o relatare indirecta, pusa pe seama lui C.Ion Banita, cel care administra vila cu pricina de la Sinaia.

    Nici documentele existente nu sustin aceasta teorie. In cartea lui Toma Roman Jr., p. 79-85 e publicat facsimilul unei declaratii date de Banita intr-un interogatoriu al Securitatii din anul 1963, in care acesta spune urmatoarele:

    „La 8 sau 10 zile dupa aducerea lor la Sinaia [Dumitrescu-Borsa si Ciorogaru], noaptea tarziu am fost trezit din somn prin telefon de catre gardianul din poarta, prin care ma anunta ca a sosit doua masini si vrea sa vorbeasca cu prof. Borsa sau cu dvs. [Banita]. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Dima si i-am spus nu este nici un prof. Borsa aici si eu nu stau de vorba cu nimeni la ora asta. Dumneata spune-le ca nu este nimeni aici si nu poate sa intre nimeni noaptea aici si daca indraznesc sa intre cu forta, spune-le ca ai semnalul de alarma cu Bat. Vanatori de Munte, cu politia Sinaia si Bat. de garda de la palat si in cateva minute toate unitatile sunt aici. Nu am aflat niciodata cine au fost.”

    Prin urmare, episodul vizitei e probabil real. Dar din aceasta declaratie nu reiese nici ca data exacta ar fi fost chiar in noaptea de 27/28 noiembrie 1940 (ci e numai redata cu o anumita aproximatie), si nici macar ca Banita i-a intalnit direct pe musafirii nocturni, ci doar ca i-a transmis gardianului care semnalase vizita ca nu primeste pe nimeni, amenintand cu chemarea armatei daca ar incerca sa se intre cu forta. Pe marginea acestui episod enigmatic, adversarii lui Horia Sima au brodat, dupa cum se vede, o intreaga naratiune fictiva, cu detalii menite sa-l incrimineze pe Comandant, din care nu puteau lipsi „focurile de pistoale” auzite pe afara.

    Dar, chiar presupunand ca Banita stia de fapt mai multe decat a declarat in fata anchetatorului si ca intr-adevar vizitatorul a fost Traian Boeru, care si-ar fi dat numele, pretinzand ca actioneaza la ordinul lui Horia Sima: e aceasta afirmatie o dovada suficienta ca asa au si stat lucrurile? In versiunea antisimistilor fireste ca da, caci le convine teoria ca lor li s-ar fi pregatit o soarta asemanatoare cu a lui Iorga.

    Totusi, din punctul de vedere al celei mai elementare logici, aceasta teorie nu se leaga nicicium. E cert ca in acea noapte Horia Sima a fost pe Valea Prahovei. Cel mai probabil, dupa cum sustine el insusi si alti martori, pentru a-l opri pe Boeru si pe ceilalti implicati in cazul Iorga-Madgearu. Daca insa acestia ar fi actionat la ordinul personal al Comandantului, atat in ce-i priveste pe cei doi, cat si pe disidentii aflati sub paza la Sinaia, ar fi fost mult mai logic ca el sa nu se expuna, mergand la randul sau in acea noapte pe Valea Prahovei. Care sa fi fost explicatia reala a periplului nocturn al lui Horia Sima, alta decat cea pe care o da el insusi? Sa se asigure ca echipa lui Boeru si-a indeplinit „misiunea” trasata chipurile de el?

    Scenariul acesta e absurd si ridicol, caci pe vremea aceea nu existau telefoane mobile si deci nu putea exista nicio coordonare intre Traian Boeru si Horia Sima, ei neavand cum sa se intalneasca decat pur intamplator, asa cum a sperat Comandantul ca ar putea eventual sa-i opreasca de la fapta lor necugetata.

    In rezumat: nu exista marturii din surse independente care sa confirme scenariul descris de pr. Dumitrescu-Borsa, care e „parte interesata” in ceea ce priveste feluritele acuzatii aduse lui Horia Sima. Si, chiar daca intr-adevar ar fi fost vorba de o vizita a lui Traian Boeru, prin care acesta sustinea ca are ordin de la Comandant, e improbabil ca aceasta pretentie sa corespunda realitatii, pentru ca in acest caz Horia Sima nu ar fi avut ce sa caute in zona. Explicatia ca ar fi urmarit sa „monitorizeze” activitatea echipelor de asasini sub pretextul ca de fapt incearca sa-i opreasca, nu poate fi decat hilara si lipsita de orice temei…

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Creştinism versus modernitate: linia se va trage la final

Subiectul următor

Crăciunul celor prigoniţi

Cele mai recente din