„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” – spune una din învăţăturile Mântuitorului rostită în predica de pe munte. Se referea prin acest cuvânt la toţi cei care L-au mărturisit pe El, în ciuda prigoanelor şi suferinţelor îndurate datorită credinţei lor. În România ultimului veac, dar mai cu seamă în ultimele trei sferturi din veacul care a trecut, aceşti mărturisitori au fost nenumăraţi. Prigoana putând însemna atât azvârlirea în temniţă, care pentru mulţi a devenit loc de mucenicie, dar şi prigonirea memoriei lor, prin pecetea abuzivă, neştearsă până azi, de „criminali de război”, pe care le-au conferit-o acele tribunale imunde, fără nicio legitimitate în conştiinţa neamului nostru.
Doi autori români, două condeie remarcabile, cu două destine diferite, unite fiind însă sub furia aceloraşi prigonitori, manifestată în diverse moduri, pot fi privite drept emblematice pentru acea generaţie de români care a căutat să pătrundă rosturile pământeşti şi metafizice ale acestui neam, şi care nu s-a lepădat de crezul ei: e vorba de Mircea Vulcănescu şi Vintilă Horia.
Ambii poartă încă şi în ziua de azi stigmatul abuziv de „criminal de război”. Primul a murit ca un martir în temniţa Aiudului, iar cel din urmă a fost silit să ia calea exilului. A fost calomniat pe nedrept, atât în timpul vieţii, când prestigiosul premiu literar Goncourt al Academiei Franceze i-a fost decernat, dar nu şi înmânat, din cauza unei ample campanii denigratoare, orchestrată şi de regimul comunist din ţară, dar şi după moarte, el căzând, asemeni lui Mircea Vulcănescu, sub incidenţa nefastei legi care legitimează de facto sentinţele abuzive ale „tribunalelor poporului” instituite odată cu căderea României sub ocupaţie bolşevică.
Şi totuşi, paginile scrise de aceştia poartă pecetea eternităţii. Ele nu pot fi şterse din conştiinţa românilor. Receptarea lor nu poate fi stăvilită, pentru că ea se impune de la sine. Adevărata statură morală a acestor intelectuali de elită reiese şi dintr-o serie de pagini înălţătoare despre metafizica bucuriei, despre strădania aşteptării înfiorate, a năzuinţei de împlinire a unui ideal înalt, care nu poate fi imaginat mai presus de coborârea Cerului pe pământ.
Din perspective diferite, atât Mircea Vulcănescu, cât şi Vintilă Horia s-au aplecat asupra Naşterii Domnului. Încât această evocare, atât a memoriei lor, cât şi a modului în care ei s-au raportat la această nemărginită Taină a omenirii, e cât se poate de potrivită acum, în ajun de Sărbătoare, când trăim cu toţii fiorul sfânt al aşteptării acesteia.
Mircea Vulcănescu: „Gânduri pentru Naşterea Domnului – Însemnări pentru o metafizică a bucuriei”
Vulcănescu îşi începe articolul pornind de la observaţia după care Crăciunul înseamnă pentru mulţi dintre semenii noştri doar o sărbătoare terestră a veseliei şi îndestulării. Chiar dacă aceştia nu mai conştientizează simbolistica acestei sărbători, faptul nu anulează acele relaţii care au loc în sine, pe un plan metafizic, dincolo de subiectivismul cotidian. „Dincolo de conştiinţele ce pier, rămâne, în orice simţământ de îndestulare întru cele de aici, în orice sentiment de bucurie plină, o referinţă tainică, una care orientează metafizic această bucurie către realitatea pe care acest Crăciun o simbolizează; mai mult decât atât, o preîntruchipează, pentru cugetul creştin.”
Toate cele agonisite în vederea sărbătoririi Crăciunului exprimă în fond o speranţă de mai bine, aspiraţia către un ideal mai înalt, în cele din urmă un suspin al întregii firi după mântuire. Iar împlinirea acestuia are loc tocmai prin Naşterea Celui Aşteptat, după trup din Maica Domnului, iar din vecie din Tatăl ceresc, fiind un semn că strădaniile omeneşti nu sunt zadarnice, că în final ele află răspuns la Scaunul Domnesc. Tot ce era năzuinţă acerbă, aspiraţie, promisiune, capătă într-o zi trup. „Stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcămintea, năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că S-a născut Domnul nostru adevărat, Care ne va face dreptate.”
Trecând dincolo de simbolismul acestei bucurii a aşteptării, Mircea Vulcănescu continuă cu desluşirea temeiurilor teologice ale acestei Întrupări a Domnului. Ele pot fi sintetizate prin două afirmaţii cu caracter dogmatic: „Acel Care se naşte-i Dumnezeu şi Dumnezeu, într-adevăr, se naşte”. Dacă e tăgăduită una sau alta din acestea, toate semnificaţiile îşi pierd înţelesul şi se revarsă în verdictul: „N-ai Crăciun!”. Doar cei care cred că pruncul născut din Fecioara Maria e într-adevăr Dumnezeu adevărat, iar nu vreun om deosebit, precum şi faptul că Dumnezeu creatorul a luat fire omenească, venind aici pe pământ, pot pătrunde în lumina bucuriei acestui eveniment unic, care desparte istoria omenirii în două.
În continuare Vulcănescu reuşeşte să condenseze minunat, în doar câteva pagini, toată hristologia, deosebind dogmele Adevărului de posibilele interpretări greşite şi de ereziile care s-au manifestat de-a lungul timpului. După care concluzionează: „Mai e nevoie, după cele de mai sus, de arătat că dacă tăgăduim Întruparea, tăgăduim, implicit, tot creştinismul, Dumnezeu făcut om spre mântuire, adică, restabilirea unităţii de viaţă în Duhul Sfânt, între Om şi Dumnezeu, prin gestul lui Dumnezeu, care Se dă spre mântuire chiar pe Sine, oamenilor, făpturilor Sale? Şi mai e, oare, necesar să pomenim că, fără acest Dar, orice încercare de înveşnicire a omului rămâne o zădărnicie, şi orice renunţare a omului la veşnicia care stă ascunsă în el e moartea cea de a doua?”
Prin urmare, dacă Hristos nu S-a întrupat, nu poate exista mântuire, iar pecetea negaţiei apasă cu putere: „Nu-i Crăciun!”. Mai bine zis, pentru cei care nu înţeleg, sau tăgăduiesc aceste adevăruri, nu poate fi un Crăciun deplin, ei nu pot pătrunde până la capăt în sferele cereşti ale bucuriei de care au parte creştinii.
„Tăgăduiesc şi azi iudeii Bucuria aceasta a Crăciunului. La fiecare naştere, iudeii îl tăgăduiesc: „Nu eşti tu! Altul!…” Dar, care-i preţul? De-a lungul veacurilor, plin e timpul de larma plângerii lui Israil. De-a lungul veacurilor, îşi nutreşte jalnic Israil nădejdea în Altul. De-a lungul veacurilor, îşi paşte Israil singur rodul tăgăduirii. Altul nu e. Şi bucuriei noastre de Crăciunul care vine, Israil îi răspunde, iarăşi, încăpăţânat, cu aşteptarea. Şi numai astfel, nu deznădăjduieşte cu totul: aşteptând! Dar nu are, în aşteptare, bucurie, ci numai teama celui ce se-ntreabă, văzând semnele întârziind, dacă n-a supărat pe Dumnezeu şi dacă semnele au să vină.
Iar păgânii, cei mulţi, mari şi mici, în măsura în care au auzit de naştere şi n-o au cunoscut, nu au parte de bucurie; iar cei care n-au auzit sau nu au înţeles, se bucură, totuşi, ca-n vis, de-o bucurie ce prefigurează Bucuria Crăciunului nostru, întocmai ca reflexul unei asemănări străine (şi, această bucurie, creştinul nu poate să n-o cunoască de unde vine). Căci, orice bucurie vine pentru naşterea cuiva de preţ, şi-i mărturie că s-a nălucit cuiva vreo valoare. Dar, orişice valoare închide în ea referinţă tainică la întrupare; de aceea îşi cere împlinirea de la cel căruia i s-a nălucit.”
Aşadar unii stăruiesc încă în aşteptare, alţii presimt ceva, dar înţeleg doar în parte, în vreme ce pentru cei cărora de Crăciun li s-a născut Prunc, bucuria de care au parte e greu de descris în cuvinte. Şi totuşi, condeiul plin de har al lui Vulcănescu face aici imposibilul posibil, încheind paginile sale despre Crăciun într-o adevărată apoteoză, dând sentimentul că a reuşit să exprime inefabilul, prin acei ochi care aud şi care orbesc mai apoi de această bucurie nemăsurată:
„Acesta a venit, anume pentru tine, ca să-ţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut. La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce-ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e nimic pentru moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi viaţă fără de sfârşit. O, dac-ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să audă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie.”
Iată cum, pornind de la bucuriile pământeşti mai mici sau mai mari, Vulcănescu ne ridică la simbolistica lor din lumea nevăzută şi ne poartă apoi într-un adevărat crescendo, prin chintesenţa teologiei Bisericii drept temelie, la viziunea mistică a luminii celei neînserate, de o strălucire orbitoare.
Vintilă Horia – „Dumnezeu s-a născut în exil”
Romanul cel mai celebru al lui Vintilă Horia, pentru care a fost recompensat cu premiul Goncourt, are drept element central tocmai Naşterea Domnului. Pretextul îl constituie exilul tomitan, pe meleaguri dobrogene, al marelui poet latin Ovidiu, care ajunge să cunoască astfel adevărata alcătuire sufletească a „băştinaşilor”, a „barbarilor” în mijlocul cărora a fost nevoit să-si trăiască ultima parte a vieţii. Totul se petrecea în primii ani de după Naşterea Mântuitorului, a cărei veste ajunsese deja în cercurile unor iniţiaţi din toate zările lumii, inclusiv de pe tărâmul Daciei ancestrale. Fiorul aşteptării nu mai e aşadar legat de Naştere, ci de începerea lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar aşteptarea acelor stră-români era aceeaşi pe care o încearcă, an după an, urmaşii lor, botezaţi în Hristos, atunci când se pregătesc să întâmpine praznicul Naşterii Sale. Colindele ancestrale, zămislite din veacuri de conştiinţa populară, reprezintă o mărturie aparte pentru sensibilitatea poporului român faţă de venirea în lume a Mântuitorului, şi pentru starea sufletească în care aceasta este întâmpinată.
Dacă articolul lui Mircea Vulcănescu despre Naşterea Domnului îmbină metafizica, teologia şi mistica, în romanul lui Vintilă Horia aflăm o măiastră frescă literară a acestui eveniment şi a semnificaţiilor sale. Unul din personaje, un medic care, urmând steaua, a ajuns şi el în ziua Naşterii la ieslea Betleemului, descrie astfel scena la care a asistat:
„Mi-am croit drum printre trupurile îngenuncheate şi L-am văzut. Culcat în ieslea acelui staul scobit în coasta colinei, dormea. Mama Sa, mama Sa, mă-nţelegi, căci Mesia s-a născut dintr-o femeie, la fel ca toţi copiii oamenilor, zăcea pe paie, istovită de naşterea care trebuie să se fi produs cu un ceas înaintea sosirii mele, poate mai puţin. (…) În acel moment copilul a deschis ochii şi m-a privit. Ochii lui vedeau deja, pot să jur, m-a privit cu ochi plini de recunoştinţă, da, pot să jur, ca şi cum era un adult, conştient de ce făcea. Iar pacea care umplea locul acela mi-a pătruns în suflet. Am îngenuncheat şi am plâns de bucurie, cu fruntea sprijinită de pântecul cald, care se mişca uşor, al unuia dintre animalele care rumegau uitându-se la Mesia.”
După descrierea acestei scene, urmează frământări şi întrebări febrile, despre cum ar putea arăta viitoarea lucrare mântuitoare a acestui Mesia care tocmai se născuse. Bucuria dublată de tensiunea aşteptării acesteia se manifesta cu o putere nestăvilită.
„Cum să-ţi explic ce simţeam atunci? Era o bucurie amestecată cu o teamă de nespus. De ce un copil, o făptură atât de fragedă şi delicată? Şi de ce staulul acela şi boii şi păstorii sărmani? De ce alesese Dumnezeu tocmai acel loc şi acea sărăcie ca să Se arate oamenilor? Ceva din fiinţa mea se opunea simplităţii miracolului. (…) Şi mă mai întrebam de asemenea: cum avea Mesia să-şi manifeste puterea şi voinţa Sa oamenilor? Avea El să facă acum, imediat, minuni nemaipomenite, sau avea să aştepte luni sau poate chiar ani ca să ajungă un om asemănător celorlalţi, înainte de a-şi dezvălui puterea şi de a vorbi?”
Răspunsul cu privire la locul modest al Naşterii Mântuitorului constă în faptul că ceea ce apare a fi „centrul” cultural sau material al unei civilizaţii nu coincide cu adevăratul centru, cel spiritual. Din exilul său amar, poetul Ovidiu ajunge la concluzia: „Dar ştiu acum că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinţei mele, ţinta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil.”
Exilul poetului într-o ţară aflată la periferia imperiului, a civilizaţiei, i-a prilejuit o adevărată revelaţie. Noua religie, al cărei caracter universal avea să îmbrăţişeze o mare parte a omenirii, fiind deschisă tuturor oamenilor, i-a fost descoperită prin intermediul unui popor simplu, dar permeabil la adevărurile şi la mesajul ei. Evident, rândurile următoare sugerează nici mai mult nici mai puţin decât rostul metafizic al poporului român, a firii sale moştenite de la strămoşii săi ancestrali.
„Cred că taina pe care acest loc o ascunde în oamenii săi şi în armonia peisajului nu poate fi explicată decât prin religie, o religie care a modelat, precum mâna unui sculptor, totul, suflete şi locuri. Zamolxis a fost un simbol trecător, un precursor al acestui Dumnezeu a cărui împărăţie va fi universală şi a cărui luptă pentru a modela oamenii va dura milenii. (…) Fidelii lui Zamolxis sunt singurii dintre toate popoarele care nu se tem de moarte. Ei sunt aşadar pregătiţi pentru naşterea cea nouă şi vor fi poate primul popor care se va lăsa modelat de învăţătura lui Mesia şi care va accepta învăţătura Lui, fără a avea nevoie de o transformare esenţială. Alţii vor accepta şi ei legea, dar transformarea va fi dificilă şi va avea nevoie de secole. În aspectul lor exterior aceste popoare se vor schimba repede, dar, în fundul sufletelor, vor păstra vreme îndelungată amintirea vechii legi.
Dar, atunci, de ce nu s-a născut El aici? Răspunsul e simplu: pentru ca soarta Lui să se împlinească. Proorocii vorbesc de suferinţă şi de umilinţă. Aici nimeni nu L-ar fi făcut să sufere. Poporul întreg, de la regi până la păstori, L-ar fi urmat pe dată. Nimeni nu s-ar fi gândit să-L scuipe în obraz, nici să-I străpungă mâinile şi picioarele, iar dacă El ar fi cerut să bea, nu I s-ar fi oferit oţet, ci lapte şi miere, iar viu fiind, El n-ar mai fi înviat. Pentru a putea suferi şi a rămâne credincios istoriei Lui viitoare, El s-a născut altundeva, acolo unde Îl vor respinge.”
Pe cei doi intelectuali remarcabili evocaţi aici neamul românesc nu are cum să-i uite, chiar dacă prigonitorii le-ar dori memoria damnată pe vecie, pentru că ei se identifică cu alcătuirea sufletească profundă şi cu deschiderea spre spiritualitate a românilor, care s-a transmis generaţie după generaţie. În procesele care i-au declarat nedrept drept „criminali de război” le-au fost imputate fie delictul de opinie politică, fie simpla apartenenţă, ca tehnocrat, în guvernul României care a luptat împotriva cotropitorului bolşevic al Basarabiei şi dincolo de graniţele acesteia. Într-o ordine mai profundă însă, motivele persecuţiei lor ar putea fi de o cu totul altă natură. „Delictul” lor, dacă poate fi numit astfel, este mărturisirea lor de credinţă în Fiul lui Dumnezeu născut în ieslea de la Betleem şi punerea acesteia în antiteză cu atitudinea celor care L-au tăgăduit, L-au ignorat sau L-au respins.
Ceea ce pentru aceştia din urmă înseamnă un delict de neiertat, pentru cei doi şi pentru cei prigoniţi asemenea lor, constituie de fapt o mărturisire profundă a lui Hristos şi o identificare deplină cu destinul neamului românesc.
