Studenţii români din primii ani ai ţării întregite care s-au ridicat acum un secol, pe 10 decembrie 1922, trăiau şi simţeau în primul rând atât dincolo, dar şi ancoraţi în prezentul epocii lor, cu mentalităţile de atunci. Iar normalitatea acelor vremi o constituia o pronunţată conştiinţă naţională, atât prin raportarea faţă de ridicările trecute pentru libertate şi unitate, cât şi prin preocuparea pentru destinul acestui neam. Generaţia de la 1922 a simţit că se afla la un moment de răscruce pentru identitatea românească. Izbucnirea ei a fost una colectivă, spontană, din adâncuri. Din instinct şi din sentiment naţional, pe linia înaintaşilor luptători pentru libertate: Horia, Tudor, Iancu, sau a intelectualilor gen Eminescu, Alecsandri, Hasdeu, Kogăniceanu, Xenopol, care considerau că drepturile românilor erau împilate de alte etnii, mai bine situate social sau economic.
Revendicările studenţilor români de atunci nu erau însă în primul rând de ordin material. Iar ridicarea lor, care a durat aproape un an de zile, deşi nu a dus la rezultatele dorite, le-a întărit conştiinţa necesităţii continuării luptei naţionale pe plan politic, organizatoric, dar în primul rând moral şi metafizic. Ideile organizării ulterioare au încolţit încă de pe atunci. Liderii acelei mişcări studenţeşti, în primul rând Corneliu Codreanu şi Ion Moţa, dar şi Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă, aveau să înfiinţeze câţiva ani mai târziu „Legiunea Arhanghelul Mihail”.
La un moment dat, în secolul care a trecut de atunci, s-a căscat o prăpastie, s-a produs o ruptură, o schimbare de paradigmă, o alterare a fondului ideatic, mai ales odată cu instaurarea comunismului, încât izbucniri ale unei întregi generaţii care respiră un spirit naţionalist ca în trecut par de-a dreptul imposibile. Aşa încât noi, cei care trăim în prezentul nostru, aşa cum alţii au trăit în al lor, nu e cazul să creăm un conflict artificial între epoci cu totul diferite, ci să regăsim continuitatea acelui fir, acele permanenţe care străbat veacurile. Nu trebuie să facem nici greşeala de a judeca prezentul prin prisma unor mentalităţi din alte epoci, dar nici normalitatea trecutului prin prisma paradigmei predominante astăzi. Avem nevoie însă să înţelegem spiritul care i-a animat pe acei tineri români, dedicaţi total destinului neamului nostru, încât nu putem decât să dăm cuvântul celor care fie au fost contemporani cu acele evenimente, fie s-au aflat situaţi chiar în miezul lor. Aceasta pentru că trăirile şi cuvintele lor sunt cele mai autentice şi mai elocvente.
B.M.
Mişcarea studenţească
Corneliu Codreanu îşi ia licenţa în drept în iunie 1922. În toamna aceluiaşi an, părăseşte ţara şi merge în Germania, unde are intenţia să-şi completeze studiile, urmând cursurile de economie politică. Nu va rămâne acolo decât câteva luni.
Fiind în Germania, el află că puternice agitaţii studenţeşti au izbucnit în România. Dacă, de-a lungul anilor precedenţi, mişcarea studenţească nu depăşise limitele unui fenomen local (adică Iaşii, cu repercursiuni în Cernăuţii Bucovinei), de astă dată ea s-a generalizat, propagându-se ca un uragan în toate centrele universitare. La Cluj, la Bucureşti, la Iaşi, la Cernăuţi, studenţii părăsesc cursurile şi manifestează pe străzi. Încăierările cu poliţia şi armata sunt constante. Fenomenul e cu atât mai semnificativ cu cât el nu este rezultatul unei acţiuni organizate. Este o explozie spontană. Este “un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, fără decizii luate în comitete restrânse . . .”
E “un spasm al naţiunii bolnave” -cum s-a exprimat Ion Moţa, un alt mare român din această generaţie.
Corneliu Codreanu se simte tulburat până în străfundurile fiinţei sale de această deşteptare a conştiinţei naţionale. El îşi pierde liniştea necesară studiilor. Renunţând la planurile de lucru, revine în grabă în România. Simte că ridicarea maselor universitare e un semn providenţial, un fenomen de o reală semnificaţie istorică şi că nu poate lipsi de la această luptă.
Mişcarea studenţească era esenţial anticomunistă ; însă primise, în acelaşi timp, şi un alt caracter : devenise “antisemită”.
Trecerea de la anticomunism la antisemitism se produsese în cea mai naturală manieră. Majoritatea conducătorilor comunişti din România, şi cei mai numeroşi agenţi veniţi din Rusia, erau de origine iudaică. Combătând pe comuniştii din Universitate, studenţii s-au lovit peste tot de evrei. Aceştia erau evreii care excitau masele populare la revoltă împotriva statului român. Erau evreii care cereau ca regele să fie detronat şi ca România să se transforme într-o “republică sovietică”. Erau evreii ce propagau ateismul şi insultau pe slujitorii Bisericii. Erau acei care, prin presa controlată de dânşii, susţineau toate tendinţele antinaţionale, îşi băteau joc de patrie, de tradiţie şi de întregul trecut al României.
Toate aceste manifestări ale evreilor au condus pe studenţi la situaţia de a vedea în fiecare evreu un duşman al patriei lor, un element în solda acelora care vizau distrugerea statului român abia constituit. ANTICOMUNISMUL NOII GENERAŢII TREBUIA SĂ CONDUCĂ ÎN MOD INEVITABIL LA ANTISEMITISM.
Existau şi alte cauze de ordin social şi economic, legate strict de stadiul dezvoltării ţării noastre, ce explica antisemitismul tinerimii universitare. Un număr mare de evrei pătrunseseră după războiul mondial în şcoli şi universităţi. În majoritatea liceelor din Bucovina, Basarabia şi Moldova, numărul evreilor înscrişi depăşea pe acela al românilor. Ceea ce nu înseamnă că ei erau mai numeroşi în aceste regiuni decât autohtonii.
Anumite facultăţi, în special la Cernăuţi (Bucovina) şi Iaşi (Moldova) erau literalmente invadate de evrei. La Facultatea de medicină din Iaşi, de exemplu, în 1920, erau 556 de studenţi români faţă de 831 de studenţi evrei. Nimeni nu putea nega faptul că proporţia evreilor înscrişi în aceste universităţi era în flagrantă contradicţie cu realitatea etnică a ţării !
Evreii se aflau într-o situaţie privilegiată în România. Stăpâni ai vieţii economice, ei puteau să-şi trimită copiii în şcolile superioare ; în vreme ce masa poporului, formată în mare parte din ţărani, nu putea în nici un fel să suporte cheltuielile de întreţinere a copiilor lor în aceste şcoli. Pericolul era evident ! Dacă majoritatea elevilor şi studenţilor de astăzi e formată din evrei, atunci pătura conducătoare de mâine a ţării va avea fatalmente aceeaşi compoziţie etnică. Şi cum evreimea din România simpatiza cu mişcarea comunistă, aceasta însemna că fiecare evreu cultivat putea deveni mâine un factor de dezagregare a naţiunii române şi de înfeudare la Rusia sovietică.
Conştienţi de condiţiile de inferioritate economică a poporului român din acea vreme, preocupaţi să împiedice alienarea clasei conducătoare române, studenţii au întreprins singura politică posibilă în faţa gravităţii situaţiei : ei au cerut “NUMERUS CLAUSUS”, adică limitarea numărului de evrei admişi în Universitate, conform cu proporţia efectivă dintre evrei şi români pe ansamblul teritoriului naţional.
Agitaţiile studenţilor au plasat “chestiunea evreiască” în centrul interesului public. De fapt, această problemă nu era nouă. Ceea ce era nou era virulenţa actualizării ei de către tineret.
În analele politice ale României moderne, antisemitismul reprezintă o tradiţie. Agitaţiile antisemite au început în România încă din prima jumătate a secolului XIX-lea, provocate de numărul excesiv de evrei, care pătrunseseră în acea epocă în Principatele Române, venind din Galiţia (Polonia) şi din Rusia. Moldova, în special, suferise enorm din cauza acestei tăcute invazii.
Cele mai ilustre personalităţi ale culturii naţionale au fost antisemite. E suficient să-l cităm pe poetul de renume MIHAI EMINESCU, pe istoricii HAŞDEU, XENOPOL, IORGA, pe filozoful VASILE CONTA şi pe omul de stat MIHAIL KOGĂLNICEANU. Aceştia sunt cei care au dat strigătul de alarmă contra pericolului iudaic şi s-au opus cu înverşunare asimilării civile, în bloc, a evreilor.
Precizăm, totodată, că antisemitismul poporului nostru n-a avut niciodată un caracter religios sau rasial. Din punct de vedere religios, poporul român este cel mai tolerant din lume. Nu se cunoaşte un singur caz de persecuţie religioasă în România în tot decursul istoriei sale.
Antiseminismul românesc a avut o origine SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ. El a fost provocat de numărul disproporţionat de evrei ce s-au stabilit în România în veacul al XIX-lea; şi, care, parveniţi în poziţii economice preponderente, pretindeau să domine ţara. Tensiunea dintre români şi evrei s-a accentuat după primul război mondial, datorită participării făţişe şi provocatoare a minorităţilor iudaice la agitaţiile comuniste.
(…)
Nu se poate tăgădui influenţa ideilor “cuziste”, asupra studenţilor; dar ar fi exagerat să pretindem că mişcarea studenţească este rezultatul învăţămâmtului doctrinar al profesorului. Reacţiunea studenţilor n-a fost generată de ideile audiate la cursuri, de ideile luate din cărţi şi de speculaţiile filozofice asupra problemei evreieşti. Tineretul studios s-a revoltat în momentul în care şi-a dat seama, în ambianţa în care trăia, de inferioritatea lui numerică în raport cu evreii ce se îndesau la universităţi. Antisemitismul studenţilor avea la bază o realitate palpabilă, un fapt vizibil şi uşor de verificat.
Horia Sima – “Istoria Mişcării Legionare”
Spasmul şi concluzia lui
Nu știu ce cuvinte să găsesc pentru a-i putea convinge pe deplin pe cei ce s-au îndoit întotdeauna, puţin sau mult, de simțămintele sănătoase și mintea normală a generației studențești neliniștite din ultimii ani. Și că de m-aș gândi, în zilele de sărbătorească reculegere, tocmai la această categorie de nelămuriți? Pentru că astăzi, mai mult decât oricând, în fața amintirilor renaște în noi grija de viitor; azi când serbăm un ideal neîmplinit, volbura neliniștilor mistuitoare ne reaprinde pieptul și ne întrebăm dacă simțirea și cugetarea noastră va fi continuată și satisfăcută. Și am avut ocazia de a cunoaște generații tinere ale altor națiuni aproape cu totul pierdute pentru ideea creștină și simțirea de naționalitate și rasă, adevărate cascade omenești precipitate spre adâncurile rătăcirii, atrase de uriașă forță a rătăcirii, împărăteasa aproape fără rival a lumii de astăzi.
Și astfel socot că nu e deloc cu neputință ca în viitor excepția de la gurile Dunării să dispară dacă am lăsa liberă acțiunea de atracție a adâncurilor francmasonice jidăneşti. Suntem doar în bună parte angajați și noi în acest torent. Cu atât mai excepțională ne e, sau ne-a fost, deci, excepția. Iar când zic că nu știu ce cuvinte să găsesc pentru a convinge pe cei amețiți de voluptatea măreţei prăbușiri, că adevărul, sănătatea, principiul vital e în geniul acestei „generații neliniștite” și nu aiurea – vreau să spun că nu știu din ce material etern să durez și eu acum, un nou cerc de izolare, de refugiu, pentru urgisita excepție despre care vorbesc. Excepție care în sâmburele tainei sale ascunde viața mai bună a zilelor viitoare, excepție care constă în faptul că în mijlocul unei lumi întregi care a părăsit și a uitat ideea creștină și națională, să te menții cu încăpăţânată neadaptare la mediu credincios cuvântului lui Isus și cerințelor conservării neamului.
Cuvintele sunt greu de ales pentru că sunt simple. Și mă tem să nu fac prin neghiobie de scrib, astfel că la sfârsit, cititorul să nu reușească a vedea în aceste rânduri decât nimicuri banale. Și deci să nu reușesc a aduce leagănului nostru nicio cingătoare de scut în toi de furtună. Dar să încerc.
Ești greșit iubite coleg mai tânar, dacă îţi închipui despre cei din generația noastră că am fi niște făpturi excepționale a căror imagine necunoscută trebuie să ti-o alcătuieşti în minte. Noi, în raport cu românitatea, n-am fost ciudate excepții ci nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârstă, aceluiași „românaş” cu față limpede și ochi curați pe care îl întâlneşti pretutindeni. În privința feţii sufletești, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inimă, miloși, cu o construcție spiritualistă („idealistă”) și cu universală inteligență românească.
În consecință:
- Nu am avut ură pentru nimeni.
- Nu ne-au făcut plăcere violențele contra celor mai slabi și neapăraţi.
- Aveam un dram de conștiință și de putere de stăpânire a patimilor și de cenzurare a faptelor.
- Nu ne erau necunoscute și neasimilate în suflet (dacă mai era nevoie față de calitățile înnăscute ale Românului) sau neînţelese curentele de idei „nobile și umanitare” predicate la toate răspântiile de ziare și literatură (cunoșteam chiar și deviza „libertate, egalitate, fraternitate”).
- Nu eram de loc dușmanii instrucțiunii universitare, ai cărții și ai muncii, ai bibliotecii și laboratoarelor, nu eram nici codași la examene și iubeam nobila liniște a studiului.
Și totuși…
Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâtă toamnă din câte s-au abătut vreodată asupra Clujului. Toate neliniștile, apăsările și amărăciunile din lume se strânseseră parcă pe Feleac, pe Someș și năpădind văzduhul s-au lăsat ucigătoare asupra orașului plin de studenții reveniți din vacanță. Mizerie, umezeală, criză de locuințe, căminuri supraocupate pentru români. Huzureala veselă, înmulţire îngrozitoare, lipsa de grijă pentru străinii deveniți sfidători. Prin colțuri de stradă se auzea că în anul acela, la medicină în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numeroși decât Românii. Iar ai noștri, oricât de puțini erau, nu-și găseau locul și tihna. Și, pe lângă toate, Feleacul nu mai contenea să ne copleșească cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca… Nici un luminiș pe cer, nici o mângâiere, o explicație măcar sau o înţelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. Să nu fi îndrăznit să pui cuiva (cuiva mare) în fața ochilor neliniștile tale, numărătorile peremptorii, argumentele pornind de la criteriul național, căci deveneai un băiețaș ridicol care nu făceai decât să dovedești că încă n-ai trecut prin Universitate (deși unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde să fi putut învăţa, o dată pentru totdeauna, înţelepciunea că: „naționalitatea e o chestiune de voință socială, voință care, prin reprezentanții societății, s-a declarat în sensul naționalizării Ovreilor, deci nu există azi o chestiune națională” așa cum o înţelegem noi din numărătorile, umilințele și mizeriile noastre.
Și, ca și cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adăpost și tot restul mizeriilor materiale și mai ales al mizeriilor morale și a neliniștilor din sufletele noastre curate de Români, veni într-o zi să ne gâtuiască vestea sinuciderii unei studente evident româncă, o olteancă, adusă de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (dacă mai exiști) să mă crezi că era adusă de dragostea pentru Ardeal și de nimic altceva. Bursă n-avea, nici loc în cămin, nici rude. Căci doar a lăsat slovă scrisă că-și curma viața nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau, în aceeași blestemată atmosferă, toate duhurile de spaimă ale coșmarurilor. Ne biruiseră din nou, și mai crud.
N-au mai trecut decât puține zile și, după noi și zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vești ne zgudui pe toți: mediciniştii au rupt lanțul gâtuitor, au izgonit pe toți studenții jidani din sala de disecție!
Isprava semăna a fi mai mult a unor studenți în chimie, căci o uriașă reacție se produse în atmosfera aceea de neagră negură care ne prigonea. Ca și cum ar fi căzut din înălţimi un val de esență dizolvată asupra acelei îmbâcseli mistuitoare, prima veste despre care vorbii, produse o precipitare generală în sufletele tulburate. Într-o clipă se limpezise totul, toate piepturile au răsuflat ușurate, soarele ne strălucea în față descărcându-ne toate copleşirile și luminându-ne o cale spinoasă dar măreață. Filozofiile anumite le-am uitat și am devenit Români, așa cum învăţaserăm prea mult în anii războiului că e Românul. Și să nu se mire nimeni că, negăsind o altă cale de luptă, ne-am lepădat ușor de carte și de sala de cursuri. Măcar în subconștientul nostru mocnea o ură pentru acea carte, până atunci iubită, care ne cerea toate renunțările, compromisurile și laşităţile. Ne-am dat clocotului și zvâcnirii curate a inimii tinerești. Și simțeam că servim un geniu bun, cu mult mai mare decât puterea faptei noastre. Am cunoscut fericirea luptei pentru lumină.
Detaliile n-au mare importanţă.
Ne-am dat clocotului și zvâcnirii curate. Căci „mișcarea studențească” n-a fost decât o zvâcnire a inimii noastre, mai bine zis o reproducere în sufletele noastre a unei zvâcniri uriașe, venite din adâncurile ființei neamului nostru. Un spasm al națiunii bolnave, iată ce a fost mișcarea noastră.
Meritul nostru a fost unul singur: că ne-am supus firii am îndeplinit acest spasm, am rămas adică membre ale organismului național de care nu ne-am despărțit, am primit și am simțit senzațiile acestuia și deci poruncile lui, chiar reflexe. Ne era ușor să ne despărțim de el cum au făcut-o unii care nu au putut niciodată înţelege și simți fapta sufletului nostru. Mai ales că ne trăgea atât de mult o anumită intelectualitate în acea direcție de individualism internațional. Nu ne-am despărțit însă de națiune, i-am simțit frământarea și spasmul s-a putut desfășura în plin atrăgând atenţiunea lumii asupra unei probleme, a unei boli sociale ignorate, de mare gravitate.
Să fi fost așadar noi, cei prin care s-a exteriorizat zvâcnirea, minți bolnave, suflete îngreuiate de josnicii de care trebuie să se lepede generațiile viitoare care ar fi să fie plămădite din alt aluat sănătos și pur? A admite așa ceva ar fi să se vicieze premizele inițiale compromiţându-se valoarea oricărei concluzii. Căci, precum m-am străduit să arăt și precum niciodată nu se va putea afirma, cu dovadă, contrariul: nu noi, studentul cutare sau celălalt, am dat naștere „mișcării”. Ea s-a născut spontan din sufletul masei studențești suprapus sufletului națiunii. Fără niciun fel de prealabilă organizare sau premeditare. Și dovadă că n-a pornit de la câteva spirite izolate, care ar putea fi bolnave și decăzute e faptul că, cu iuțeala de fulger, ea a fost recunoscută de întreaga tinerime universitară cu neînsemnate excepții, ca fiind oglinda propriului proces sufletesc. Cei ce critică așadar acest trecut nu fac decât să protesteze împotriva unui fenomen social organic al unui națiuni suferinde: critică un spasm, critică o generație care tocmai din sănătate de simțire și cugetare n-a înţeles să se rupă de trupul națiunii ci a primit pulsațiile ei de viață și pentru viață.
Iar cei ce ajung la dezechilibru în judecarea acestei mișcări pe temeiul vreunor scăderi, cruzimi și excese sporadic întâmplate, să ceară ajutorul argumentului istoric: ce reacțiuni, zvâcniri ale mulțimii obidite au fost vreodată mai nobile în cursul istoriei? Când apele suferinței și răbdării au ieșit de atâtea ori din vadul lor, câte tristeți omenești, vărsări de sânge (gândiţi-va la jacqueriile franceze care au măcelărit până și copiii din mănăstiri), câte excese au caracterizat totdeauna dezlănțuirea elementelor sociale? Și cine a condamnat revoluțiile pentru acest preț, scump și uneori cumplit, al binefacerilor aduse? Căci, să nu ne înşelăm cu cuvintele: „mișcarea” noastră, zvâcnirea noastră spasmodică n-a fost altceva decât o răzmeriță; însă relativ blândă, superioară… studențească. Așadar rămâne dovedit că „generația neliniștită” a fost condusă de un suflet și o minte sănătoasă și normală. Nu se poate arunca peste bordul conștiinței crezul acestei generații pe motivul că ar fi fost produsul unei triste inferiorități care trebuie să dispară pentru totdeauna.
Și care să fie „concluzia” acestui spasm al decadei pe care o încheiem?
Simplă:
Deși natura e chiar în materie socială atotvindecătoare (în multe cazuri măcar) și cu toate că nu este exclusă așadar posibilitatea că națiunea noastră să ajungă la restabilire prin procesele de reacțiune organică pe care (ca cel despre care am vorbit) și le germinează și produce ea singură în mod reflex totuși, pentru a evita riscurile unei dezlănţuiri nezăgăzuite, avem datoria de a ne dedica cu toată pasiunea muncii uriașe a rezolvării inteligente și organizate a acestei probleme. E vorba de cea mai complexă și uriașă problema vitală a omenirii și civilizației creștine întregi.
Dar, orice se va întâmpla și orice am fi capabili să pregătim, să studiem și să înfăptuim în mod inteligent în această direcție, concluzia imperativă care ni se impune pe deasupra tuturor este să rămânem membre vii și nedezlipite, sensibile și supuse ale ființei naționale așa cum a fost tinerimea ultimilor zece ani.
…Pentru a evita orice risc din partea şubredei înţelepciuni omenești.
Ion Moţa
Articol apărut în volumul comemorativ publicat la Centrul studentesc „Petru Maior” din Cluj, cu prilejul împlinirii a zece ani de activitate în România întregită (1928).