Dl. Papanace şi situaţia din ţară

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

În « Orientările » d-lui Papanace am găsit câteva interpretări ale situaţiei politice din România care îl aşează mai aproape de protagoniştii interpenetrării exilului cu regimul din ţară decât alături de acei care refuză să « deschidă credite » tovarăşilor de la Bucureşti şi continuă să menţină linia de intransigenţă anticomunistă.

Comentând moartea lui Gheorghiu-Dej, dl. Papanace se opreşte mai puţin asupra sinistrelor isprăvi ale sinistrului personaj şi scoate mai mult în evidenţă apartenenţa lui etnică, suportul principal pe care s-a sprijinit în tumultoasa lui carieră politică. Prin originea lui românească, el a izbutit să dea peste cap pe toţi rivalii săi, în mare parte evrei. Pentru a-şi consolida puterea, el ar fi uzat de o armă asemănătoare cu aceea întrebuinţată de Stalin faţă de troţkişti. A fost singurul care a supravieţuit în Europa Orientală tuturor epuraţiilor şi tuturor vicisitudinilor politicii sovietice, pentru a găsit un anumit sprijin în popor, dată fiind calitatea lui de român.

Exlicaţia d-lui Papanace e complet repudiată de realităţi. Gheorghiu-Dej şi-a handicapat rivalii nu prin faptul că era român, ci prin slugarnica lui dispoziţie de a executa teribilele sarcini impuse conducerii comuniste din România de Stalin. Între Ana Pauker, deşi prietenă la toartă cu Stalin, şi Gheorghiu-Dej, realismul politic al caucazianului n-a şovăit să susţină pe cel din urmă. Totdeauna Sovietele vor prefera să aleagă pentru rolul de călău al unei naţiuni subjugate un autohton decât un venetic. E mult mai rentabil sub toate aspectele. « Domnule Dej, l-ar fi întrebat Stalin în cursul unei întrevederi, uite ce se spune de d-ta, că ai fi un sentimental ». -« Eu, sentimental, a sărit ca ars în sus Dej, cine a putut să mă calomnieze? » Şi într-adevăr, după ce a avut toată puterea în mâini, a demonstrat cu vârf şi îndesat că sufletul lui nu vibrează la nicio suferinţă umană şi soarta poporului român îi este perfect indiferentă. Gheorghiu-Dej s-a menţinut « contre vent et marées », supravieţuind tuturor zguduirilor din Kremlin, graţie activităţilor lui sângeroase permanente. Niciun moment de linişte nu a lăsat poporului român. Tot atât de barbar l-a tratat în toate împrejurările. România e singura ţară care n-a fost atinsă de aşa-zisa “destalinizare”. De ce să îl schimbe tovarăşii de la Moscova, când sluga era perfectă şi pe deasupra mai agita şi blazonul de român?

Consideraţia cu care se pronunţă dl. Papanace faţă de “memoria defunctului preşedinte” ni-se pare deplasată şi inoportună. La crimele “defunctului”, dl. Papanace nu face decât o vagă aluzie: “Desigur, în cele două decenii de asuprire reperistă, s-a făcut vinovat de fapte care vor apăsa cumplit asupra memoriei lui”. Admirăm eleganţa expresiei, dar nu suntem satisfăcuţi cu conţinutul ei. Dl. Papanace vorbeşte în aşa fel ca şi cum s-ar trata de câteva zeci de victime. Amintim una din aceste fapte: fata lui Moţa, Gabriela, o copilă de 16 ani, a fost ţinută multă vreme în temniţă, până ce a contractat tuberculoză. Ce crime de război sau contra umanităţii a făcut această copilă ca să sufere o pedeapsă atât de cumplită? Un român şi un părinte ar fi dat înapoi din faţa acestei monstruozităţi, dar nu un interpus al Moscovei.

Dl. Papanace îşi face iluzia că Gheorghiu-Dej, în ultimii ani ai vieţii lui, ar fi năzuit în mod sincer să se emancipeze de Moscova. Nici această supoziţie nu stă în picioare. Niciun corifeu comunist care s-ar opune planurilor scelerate ale Moscovei nu se poate menţine la putere. Vezi cazul lui Pătrăşcanu, Nagy sau Maleter. Gheorghiu-Dej ştia că îşi datorează tronul Moscovei şi că tot ea i-l poate lua. Ca bun politician, nu putea săvârşi o imprudenţă fatală. Dl. Papanace, ca mulţi alţi români din exil, au confundat, la un moment dat, anumite tensiuni între tovarăşii de la Bucureşti şi Moscova şi anumite manevre “bonnes pour l’Occident” cu simptome de desprindere de Moscova. Astăzi e mai mult decât evident că lumea s-a înşelat şi că toată aşa-zisa emancipare nu a fost decât un bluff.

Dl. Papanace e emoţionat şi indignat că o “anumită presă” din exil s-a repezit cu toată furia asupra lui Gheorghiu-Dej, ca să-i atace memoria. Asta îl determină să trateze cazul Gheorghiu-Dej cu o doză de simpatie. Presa “iudeo-levantină” o fi având motivele ei să-l atace pe Gheorghiu-Dej: poate acelea pe care le invocă dl. Papanace. Noi avem motivele noastre: două decenii de suferinţe, foamete, teroare, chinuri cumplite şi sute de mii de asasinate. Toate familiile noastre târâte prin închisori. Nu e cămin românesc care să nu îşi plângă un mort, un dispărut, un schilodit, un bolnav iremediabil. Nenumărate victime pe care le-au dat toate păturile sociale, şi, în număr înfricoşător, în timpul din urmă, ţăranii; hecatomba de legionari, sinistrele şcoli de reeducare de la Piteşti, Aiud şi alte închisori, bazate pe torturi, regim celular şi foamete. Regimul “românului” Gheorghiu-Dej ne costă un milion şi jumătate de morţi. Cred că e suficient ca să nu ne mândrim cu originea lui “românească”.

Dl. Papanace mai afirmă că moartea lui Gheorghiu-Dej “va lăsa un gol care se va simţi mai multă vreme decât s-ar crede”. Poate să fie liniştit. Defunctul a avut grijă ca încă din viaţă să îşi crească un alt vlăstar care să îi ia locul, de aceeaşi ferocitate. Şi Nicolae Ceauşescu e “român”, e fiu de ţăran, şi de când a venit el un val de teroare s-a abătut asupra României, cum nu l-a trăit poporul român nici sub Gheorghiu-Dej. Aceste fapte nu-l indignează pe dl. Papanace?

“Comunism Naţional”

Am crezut că nota d-lui Papanace din Martie 1965 despre Gheorghiu-Dej a fost scrisă într-un moment de eclipsă mintală, de zodie neagră a gândirii, care i se poate întâmpla oricui. Ne-am înşelat. Căci în numărul din Iulie al “Orientărilor” găsim un articol şi mai îndrăzneţ, conceput pe aceeaşi linie coexistenţialistă, intitulat “Comunism Naţional”. Mai întâi ce înseamnă “comunism naţional”? E o împerechere de termeni absurdă, bună pentru uzul idioţilor utili din Occident, dar nu pentru a fi servită unor luptători naţionalişti care cunosc comunismul dintr-o experienţă de 40 de ani. Comunismul nu poate fi “naţional” prin origine şi definiţie. Structura lui e internaţională şi cosmopolită şi unul din obiectivele lui fundamentale este distrugerea naţiunilor. Nu întâmplător se practică actualmente o politică de genocid în România. Înţelegem interesul centralelor subversive din Occident să propage asemenea formule, dar suntem consternaţi văzând pe dl. Papanace că se face difuzorul acestei confuzii. Când comunismul se va împăca cu naţiunea, nu mai e comunism, ci socialism naţional, ceea ce e cu totul altceva. Deosebirea este ca de la cer la pământ. În acel moment cad nu numai legăturile lui cu centrala comunistă din Moscova, dar şi obedienţa faţă de principiile marxist-leniniste.

Dl. Papanace e impresionat de faptul că tovarăşii de la Bucureşti, în plin congres al partidului, şi în prezenţa lui Brejnev, au susţinut “paritate de drepturi, respect reciproc şi neingerinţa în afacerile interne ale ţărilor şi partidelor surori”. Dacă ar citi dl. Papanace discursul pronunţat de acelaşi Brejnev (pe care l-a înfruntat Ceauşescu) la mitingul organizat în Kremlin, în onoarea delegaţiei române, ar întâlni exact aceleaşi fraze. Şi Brejnev proclamă “independenţă, suveranitate, neamestec în afacerile interne ale altui stat socialist”. Tovarăşii s-au înţeles între ei ca să lanseze aceset slogane “suverane”, dar în realitate ele nu au mai multă valoare decât “libertăţile” înscrise în “noua” Constituţie.

“Tendinţa spre independenţa economică, atenuarea servilismului faţă de muscali, evoluţia spre un aşa-zis “comunism naţional” sunt lucruri care trebuiesc încurajate, dacă sunt reale, şi nu constituie diversiuni tactice, pentru adormirea vigilenţei necesare”, scrie dl. Papanace. Cursul luat de regim sub Ceauşescu nu mai lasă niciun dubiu că “schimbările” operate sub Gheorghiu-Dej nu au fost decât simple manevre tactice, destinate să înşele exilul şi străinătatea. Suntem surprinşi că, în Iulie 1965, dl. Papanace mai poate susţine posibilitatea unei evoluţii, în bine, când toate veştile ce ne vin din ţară sunt groaznice. Dl. Papanace e dispus să încurajeze aceste “tendinţe”, dacă ele ar avea loc. Exilul nu poate încuraja nimic. Exilul poate cel mult constata că în ţară s-au produs anumite schimbări. Să lăsăm mai întâi ţara să se pronunţe, să constate ea pe propria ei piele noile tendinţe. Când ţara va fi mulţumită, când teroarea va înceta şi lumea va respira uşurată, de abia atunci vine rândul nostru să ne spunem cuvântul. Între exil şi regim se interpune ţara. Până când evoluţia dorită de dl. Papanace nu s-a produs, noi nu avem altă datorie decât să denunţăm ororile regimului. Să nu jonglăm cu fraze, cu posibilităţi, cu iluzii, cu “dacă” şi cu “poate” şi mai ales să nu încercăm să ne substituim ţării.

“Dacă această evoluţie spre independenţă naţională, mai scrie dl. Papanace, ar fi reală, atunci n-ar prezenta mare importanţă eticheta de “Republica Socialistă România”. S-ar putea ca să fie un alibi pentru tovarăşii rusnaci, care pândesc pretexte”. Dl. Papanace caută şi în acest punct să ofere circumstanţe atenuante regimului. Tot articolul pare scris în aşa fel încât să facă plăcere tovarăşilor. Niciodată nu ridică tonul pentru a tuna contra asupritorilor, pe cât de bătăios e în alte împrejurări. Schimbarea are importanţă, căci noua titulatură este un pas înainte spre absorbţia României în conglomeratul sovietic. E o schimbare cu înţeles. Se aşteaptă numai recunoaşterea statu-quo-ului european, printr-un larg acord cu Occidentul, pentru ca să înceapă procesul de anexiune al statelor satelite.

Şi în acest articol dl. Papanace cade în eroarea să interpreteze situaţia din ţară prin prisma a ceea ce scrie o anumită presă din exil. Dacă “La Nation Roumaine” sau alte foi atacă regimul, asta nu înseamnă că dl. Papanace să îi ia apărarea. Repetăm: această presă o fi având motivele ei să lovească în regim, noi avem motivele noastre, de ordin naţional, şi anume incompatibilitatea între interesele şi aspiraţiile poporului român şi actualul regim, cu doctrina şi politica lui.

Ca încoronare a acestei serii de afirmaţii eronate sau de acelea care se mişcă în zona penumbrelor, dl. Papanace îşi încheie expunerea asupra “Comunismului Naţional” cu o supra-eroare:

“Adevăratul popor român, care, prin rezistenţa lui tenace, a impus socialismului de import caracterul naţional, va şti până la urmă să impună şi caracterul creştin”. E senzaţional cum judecă dl. Papanace. Dintr-o serie de afirmaţii nedovedite, care se mişcă în sfera lui “dacă” şi “poate”, dintr-o masă de probabilităţi extrem de fluidă, trage o concluzie general valabilă şi de o soliditate care uluieşte. Aceasta, în orice carte de logică, se cheamă sofism. Premisele, materialul care îi stă la dispoziţie, nu îi permite să ajungă la concluzia că regimul a luat un “caracter naţional”. Ce l-a impresionat? Procentajul de români dat de Ceauşescu în alcătuirea partidului? Trebuie să se ştie că într-un partid de tipul celui comunist nu contează aparatul inferior, ci mecanismul de sus al puterii, acele greimi de la vârfuri, iar în acestea procentajul străinilor este încă destul de mare. Trebuie adăugat apoi numărul străinilor care se ascund îndărătul unor nume româneşti. În sfârşit, ce beneficiu trage poporul român că e masacrat de Deji, Ceauşeşti, sau Kişinevi? Ce satisfacţie îi aduce procentajul românesc al aparatului? Regimul ar lua un caracter naţional numai atunci când s-ar transforma într-un instrument în serviciul poporului român. Ceea ce nu e cazul acuma când prigoana continuă cu o virulenţă crescândă. Actualii guvernanţi, chiar dacă se trag din sânge românesc, nu au nimic românesc în ei. Ei sunt robii unei ideologii străine, a unei alte structuri ideologice decât aceea care convine poporului român. Ei sunt comunişti. O ideologie supra-naţională şi anti-naţională. Ei sunt duşmani înverşunaţi ai poporului român şi misiunea lor fundamentală, ce le-a încredinţat-o Moscova, este să stingă poporul român de pe suprafaţa pământului. Acesta e teribilul preţ ce trebuie să-l plătească continuu pentru că sunt miluiţi cu conducerea. Dacă o să omoare şi Ceauşescu un milion şi jumătate de români ca răposatul Gheorghiu-Dej, atunci mersi de românismul său. Dl. Papanace să binevoiască să gândească situaţia din ţară nu pe procentajele etnice, nu pe componente, ci pe realităţi şi structuri. Ori structura actualului regim este internaţională şi cosmopolită, chiar dacă anumiţi indivizi care fac parte din ea sunt români neaoşi. Ei sunt prinşi în cadrul acestei structuri şi trebuie să îi servească cu credinţă, sub ameninţarea să fie eliminaţi.

Dl. Papanace consideră ca achiziţionat deja caracterul naţional al regimului (bieţii români dacă ar afla de exegeza politică a d-lui Papanace) şi că acum poporul român luptă pentru a imprima regimului un caracter creştin. Şi ca final se va constitui un partid social-naţional-creştin, care va corespunde aspiraţiilor legitime ale poporului.

E încurajatoare perspectiva ce-o oferă dl. Papanace exilaţilor în această critică binevoitoare a regimului, dar până una-alta vedem că “naţionalismul” regimului, constatat de dl. Papanace, se manifestă prin lovituri şi mai crâncene. Acuma masele ţărăneşti sunt puse la teasc şi vor lăsa mulţi morţi pe teren. Ceea ce a făcut şi Stalin între 1929-1932 în Rusia. Dacă şi caracterul “creştin” al regimului, profetizat de dl. Papanace, se va manifesta în aceeaşi formă, adică cu noi accese de genocid, mai bine lipsă.

S-au scurs douăzeci de ani de când a început marele exil. Inamicul îşi face socoteala că dispariţia multor pribegi, vârsta înaintată a celor rămaşi în viaţă şi oboseala lăsată în suflete de atâţia ani de rezistenţă, combinate toate acestea cu intensa acţiune de ademenire şi captare a elementelor slabe, vor sfârşi prin a pune capăt agitaţiilor româneşti din Occident.

Calculelor perfide ale comuniştilor noi le opunem convingerea că acest exil, aparent debilitat şi destrămat, posedă încă nebănuite rezerve de energie care îl fac apt să mai reziste încă 20 de ani, dacă va mai fi nevoie, presiunilor, şantajelor şi ameninţărilor exercitate asupra membrilor lui de către aparatul regimului din străinătate.

Pentru marea majoritate a pribegilor, care, nu ne îndoim, nutresc aceleaşi gânduri curate şi sunt dispuşi la aceleaşi sacrificii de lungă durată, am concentrat în câteva puncte ideile ce le-am răspândit într-o mulţime de articole în cursul anilor din urmă, pentru a le oferi o bază politică şi spirituală în lupta istovitoare în care sunt angajaţi contra tiraniei moscovite şi contra tiranilor acreditaţi în ţară.

Horia Sima, Ţara şi exilul, an II, 1965-66

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Crăciunul celor prigoniţi

Subiectul următor

Decemvirii (23)

Cele mai recente din

Decemvirii (23)

ÎNAINTEA PEDEPSIRII  Pe măsură ce ne apropiem de data de 16 iulie