De câţiva ani buni, la nivel de dezbateri publice, atitudini civice şi măsuri administrative, se duce o veritabilă bătălie pentru simbolurile memoriei româneşti. Aici o anumită tabără invocă o legislaţie impusă abuziv, care reflectă în totalitate moştenirea ideologică a perioadei 1945-48, în care bolşevismul era impus cu forţa, şi care se dovedeşte a fi mereu în răspăr cu conştiinţa românilor. Aceştia îşi revendică, pe bună dreptate, libertatea de a-şi alege singuri reperele, atât în virtutea acesteia, cât şi a unui cât se poate de legitim sentiment naţional. Motorul principal al acestei campanii împotriva simbolurilor româneşti se dovedeşte a fi institutul „Elie Wiesel” care, în opinia multora, îşi depăşeşte competenţele de cercetare istorică asupra Holocaustului antievreiesc, manifestându-se tot mai mult ca o instanţă de cenzură ideologică. Institutul condus de Alexandru Florian, fiul fostului ideolog marxist Radu Florian (statut pe care până în 1989 l-a avut şi vlăstarul său, care nu s-a îndepărtat de la trunchiul din care a crescut) se bazează în demersurile sale şi pe anumite personaje din clasa politică românească, în special din PNL, cum ar fi fraţii Muraru sau alţi politicieni de rang inferior, care se manifestă ca instrumente obediente în sprijinul agendei antinaţionale promovată de institutul în cauză.
Din fericire, numărul acestor colaboraţionişti (pe româneşte „cozi de topor”) este totuşi mic. Iar acolo unde demnitatea românească nu se lasă călcată în picioare, demersurile pentru a redesena simbolistica memoriei colective nu dau rezultatele vizate. Totul spre năduful celor care vor să impună conştiinţei românilor un punct de vedere profund deformat şi încărcat cu un balast ideologic pe post de surogat de morală. Aşa a fost cazul cu mai mult timp în urmă la Cluj, în privinţa tentativei de schimbare a denumirii străzii „Radu Gyr”, sau toamna trecută la Sighet, când institutul „Elie Wiesel” a făcut presiuni masive pentru îndepărtarea plăcii comemorative de la Liceul „Dragoş Vodă” şi pentru retragerea cetăţeniei de onoare a fostului deţinut politic Petru Codrea. Datorită unei puternice opoziţii pe plan local, aceste simboluri româneşti au rămas deocamdată în picioare.
Un alt nume care stă ca un ghimpe în coasta cenzorilor ideologici este cel al filosofului Mircea Vulcănescu, care a trecut la Domnul în chip martiric în temniţa Aiudului. Mai multe tentative anterioare de a-i elimina numele din spaţiul public au eşuat. Spre sfârşitul anului trecut s-a încercat acest lucru din nou. Vizat a fost bustul lui Vulcănescu din parcul „Sfântul Ştefan”, aflat în Sectorul 2 din Capitală. Consilierul liberal Silviu Feroiu a propus consiliului local al primăriei de sector un proiect de hotărâre pentru eliminarea acestui bust, invocându-se legea 217/2015 conform căreia cei declaraţi drept „criminali de război” de către tribunalele bolşevice ale anilor 1945-48 nu pot fi omagiaţi în spaţiul public. Şedinţa de consiliu în care urma să se voteze hotărârea în cauză a fost programată online, pe data de 28 decembrie. Probabil în mod deliberat, chiar în perioada dintre Crăciun şi Anul Nou, sperându-se că mulţi români îşi vor vedea mai degrabă de vacanţă decât de identitatea lor naţională. Cei care vor fi făcut asemenea speculaţii, s-au înşelat. Numeroase personalităţi publice şi asociaţii civice s-au mobilizat exemplar şi au reuşit în final să transmită un mesaj atât de convingător, încât majoritatea consilierilor locali, anume cei care au acţionat în virtutea propriei conştiinţe şi nu a unor comandamente ideologice impuse, au refuzat să voteze pentru acest proiect de hotărâre.
Dar, înainte de a descrie mai pe larg acest episod, să ne oprim o clipă asupra statutului lui Mircea Vulcănescu. Controversele în privinţa sa nu datează de acum, ci au preocupat societatea românească şi în anii din urmă. Acum aproape doi ani scriam textul „Mircea Vulcănescu: martir sau criminal?” în care încercam să lămuresc cum stau lucrurile în privinţa sa. Acolo arătam că el a fost condamnat în virtutea Art.1 a) şi Art.2 a) ale legii 312/1945. Mai precis, a fost considerat „vinovat de dezastrul ţării” pentru că „militând pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă a permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării“, respectiv „vinovat de dezastrul ţării prin comiterea de crime de război“, pentru că a „hotărât declararea sau continuarea războiului contra URSS şi Naţiunilor Unite“.
Acuzaţiile acestea în cazul lui Vulcănescu nu au, evident, niciun temei. Trebuie explicat însă şi dedesubtul legii cu pricina. Iniţial, la începutul anului 1945, se votaseră alte două legi în care se incriminau, separat, cei vinovaţi de „crime de război” (aşa cum am înţelege acest lucru şi astăzi) şi cei vinovaţi de „dezastrul ţării”, adică au avut răspunderi politice în alianţa României cu puterile Axei în războiul dus împotriva comunismului sovietic. La presiunile ocupantului bolşevic, legislaţia a fost însă înăsprită, luând forma acelei legi 312 din 21 aprilie 1945, care în Art. 2 comasează cele două noţiuni, după cum e arătat mai sus. Mai mult, în cadrul proceselor care s-au ţinut în virtutea acestei legi, nu s-a aplicat principiul răspunderii individuale, ci cel al răspunderii colective. Astfel, deşi Vulcănescu nu se face personal răspunzător de niciuna din crimele care i-au fost imputate de tribunal, el fiind doar un tehnocrat, subsecretar de stat la finanţe în cadrul guvernului Antonescu, totuşi el a fost încadrat în acea lege pe baza simplei sale apartenenţe la acel guvern.
Alte aspecte pe care le-am evocat la vremea respectivă au fost pseudo-argumentele aduse de adversarii post-mortem ai lui Vulcănescu, anume faptul că acesta merită eticheta de „criminal de război” pentru că ar fi participat la şedinţe de guvern şi ar fi semnat documente care priveau exproprierea de bunuri evreieşti, precum şi pentru că o sentinţă a unui tribunal din anul 2019 ar fi validat condamnarea sa din anii 1946-48.
În ceea ce priveşte primul aspect, el nu figurează în sentinţa de condamnare a lui Vulcănescu şi punct. El nu a fost acuzat de aşa ceva, încât acest argument nu poate fi invocat în paralel cu Legea 217/2015 care consfinţeşte sentinţele tribunalelor poporului din 1946-48, căci în ele nu i-au fost imputate asemenea atitudini.
Pentru a stabili eventuala responsabilitate a lui Vulcănescu, ar trebui să-i fie rejudecat procesul … fapt care NU s-a întâmplat în 2019, când fiica sa, Măriuca, a încercat reabilitarea tatălui ei în virtutea unei legi improprii în cazul său. În sentinţa Curţii de Apel se specifică tocmai încadrarea greşită a lui Vulcănescu în legea invocată pentru a se constata „caracterul politic” al condamnării sale, dar că posibilitatea reabilitării rămâne deschisă, printr-un demers similar cu cel în cazul lui Netta Gheron, fost ministru de finanţe sub regimul Antonescu (deci având un rang superior lui Vulcănescu!) , care a fost achitat de acuzaţii similare în urma unui recurs în anulare din partea Procurorului General al României. E drept, achitarea acestuia datează din anul 2000, când încă nu existau acele legi procustiene care să vizeze deformarea memoriei istorice a românilor. Odată cu OUG 31/2002, completată cu Legea 217/2015 şi pe fondul organizării unui întreg aparat instituţional şi mediatic pentru a servi aceluiaşi scop, un demers ca cel din anul 2000 ar fi mai greu de imaginat în ziua de azi, deşi din punct de vedere juridic nu ar trebui să existe nicio oprelişte. Dacă se poate constata şi dovedi că cineva a fost condamnat pe nedrept în 1946-48, de ce nu? Doar pretindem că trăim într-un stat de drept …
O prezentare mai detaliată a cazului lui Mircea Vulcănescu poate fi citită în articolul sus-menţionat, precum şi în alte luări de poziţie, la care mă voi referi ceva mai încolo.
Revenind la cele întâmplate la finalul anului 2022, odată ce ordinea de zi a şedinţei de consiliu din 28 decembrie 2022 a devenit cunoscută, societatea civilă românească s-a mobilizat masiv. Site-ul r3media titrează sugestiv: „Se face zid în jurul lui Mircea Vulcănescu | Academicienii Răzvan Teodorescu și Bogdan Simionescu și senatorul Sorin Lavric protestează împotriva „iminentei demolări“ a bustului, iar Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu“ anunță o manifestare publică în fața Primăriei Sectorului 2”. Opoziţia a venit aşadar din toate direcţiile şi ungherele societăţii care mai simt româneşte, de la intelectuali la activişti. La apelul Fundaţiei Ogoranu au răspuns o serie de alte asociaţii naţionaliste, cum ar fi Frăţia Ortodoxă, Calea Neamului, Starea de Libertate, Rost, unii membri ai partidului AUR. Aceştia, precum şi mulţi alţii care simt româneşte, care s-au adunat la ora desfăşurării şedinţei într-o manifestare paşnică, dar fermă, faţa bustului filosofului-martir, a cărui semnificaţie simbolică nu face decât să sporească odată cu fiecare tentativă nereuşită de demolare a sa.
Atitudinile nu s-au limitat însă la ieşirea în stradă. În cadrul şedinţei consiliului local care a avut loc online, s-au înscris la cuvânt şi o serie de români care au pledat în favoarea lui Vulcănescu, făcând apel la conştiinţa şi la sentimentul moral şi naţional al consilierilor locali (video pe cotdianul.ro). Printre aceştia s-au numărat Liliana Bulumac (sociolog), Marina-Ioana Alexandru (avocat), Florin Dobrescu (secretar al Fundaţiei Ogoranu), parlamentarii Antonio Andruşceac, Mircea Chelaru (AUR) şi Diana Şoşoacă (independent, ex-AUR). Toţi vorbitorii au subliniat caracterul bolşevic, aşadar profund ilegitim, al legii în virtutea căreia a fost condamnat Vulcănescu, deşi pe seama sa nu poate fi pusă nicio „crimă de război” concretă şi efectivă. Dincolo de acestea, Florin Dobrescu a menţionat faptul că fundaţia pe care o reprezintă a trimis consilierilor locali cópii după sentinţa de condamnare a lui Mircea Vulcănescu, pentru a putea vota în deplină cunoştinţă de cauză în privinţa caracterului abuziv al acesteia. Detaliile le-am explicat deja la începutul acestui articol, iar cei care au luat cuvântul le-au prezentat în faţa consilierilor locali din diferite perspective. Numitorul lor comun a fost respingerea acestui atac la identitatea naţională a românilor prin încercarea de validare necondiţionată a măsurilor bolşevice. Care, la vremea lor, tot acolo loveau, prin ura lor împotriva a tot ce era românesc.
Pledoariile în favoarea memoriei lui Mircea Vulcănescu au avut efect, încât doar 9 din cei 26 de consilieri locali au susţinut proiectul de hotărâre iniţiat de liberalul Silviu Feroiu (majoritatea membri PNL care, cu două excepţii, au votat pe linie de partid, şi USR).
În urma acestei victorii datorate unei mobilizări colective, bustul lui Mircea Vulcănescu rămâne deocamdată la locul lui, fapt care l-a făcut pe Sorin Lavric să declare: „Păstrarea bustului lui Mircea Vulcănescu în piața Sf. Ștefan e o victorie dintre acelea de care ne vom aminti toată viața. Fără să alunec în patetisme desuete, o asemenea izbândă poate fi începutul unei renașteri naționale. De ce? Fiindcă Vulcănescu a reușit isprava de a uni toate organizațiile de Dreapta care au fost azi la primăria sectorului 2. Am dovedit că în momentele de cumpănă putem trece peste neînțelegeri, discordii sau aversiuni. Felicitări celor care au pledat până într-atât de convingător încât i-au întors din drum pe consilieri, modificându-le intenția de vot. Cu noi e Dumnezeu!”
Dezbaterile nu s-au terminat însă aici. Liberalul Alexandru Muraru, un istoric-marionetă al institutului „Elie Wiesel”, a ieşit la atac, publicând un text inflamat intitulat „Cazul Mircea Vulcănescu sau cârdășia împotriva respectării legii. Faptele, politicienii și complicitățile” Rândurile sale revarsă atacuri imunde la persoanele celor care au intervenit în şedinţa de consiliu, cu repetarea aceloraşi clişee la adresa lui Vulcănescu care s-au spus şi înainte (adică într-un fel sau altul, pasivitatea sa a fost interpretată în cheie antisemită), deşi ele, repet, NU au legătură cu sentinţa prin care el a fost condamnat, şi a deplâns „nerespectarea legii”. Care lege? Aceea care întruchipează de fapt prelungirea în zilele noastre a sentinţelor tribunalelor bolşevice ale anilor 1945-48, cărora le conferă un caracter imuabil şi infailibil?
Nici nu ar fi trebuit să menţionez această ieşire a acestui intelectual lipsit de vertebre morale, dacă nu ar fi primit şi replici pe măsură. Una directă, în articolul „«Liberalul» Alexandru Muraru face carieră politică pe cadavrul lui Mircea Vulcănescu” publicat pe Mediafax de Gabriel Andreescu, un cunoscut intelectual cu orientare de stânga, adept mai degrabă al „drepturilor omului” şi al principiilor „statului de drept”. Dar tocmai călcarea în picioare a acestora l-a revoltat pe Andreescu, care a venit cu o binevenită punere la punct. Pe de-o parte, el înfierează pe bună dreptate stilul lui Muraru, care „îneacă contraargumentele cu sloganuri”, stigmatizează pe oricine interpretează cazul Vulcănescu în altă cheie decât a sa, sau „adaugă referirile repetate la extremism, la ultranaţionalism sau revizionism. Sunt cuvinte folosite ca arme, gândite să acuze şi să ameninţe, să facă rău în mod deliberat unor oameni.” Iar în ce priveşte condamnarea abuzivă a lui Vulcănescu în virtutea celor două articole ale legii bolşevice, Gabriel Andreescu evidenţiază: „Aceste două infracţiuni, puse oricum pe umerii lui împotriva evidenţelor, nu sunt nici crime de genocid, nici crime contra umanităţii, nici crime de război. Norma juridică în numele căreia a fost judecat Vulcănescu este Legea Nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război. El a fost găsit (revin pentru a treia oară: aberant) pentru partea întâi a titlului: dezastrul ţării. Nu pentru crime de război. Explic faptul că un demnitar al statului român [A.Muraru, n.n.] transmite opiniei publice mesaje atât de opuse faptelor prin apartenenţa la un grup cu o agendă inflexibilă.”
Am lăsat la urmă reacţia istoricului Ioan-Aurel Pop, care s-a poziţionat şi el printr-o „Opinie în «cazul» Mircea Vulcănescu” publicată pe r3media. În pasajul esenţial al pledoariei sale pro-româneşti, preşedintele Academiei Române răspunde la modul general tuturor celor care îl stigmatizează pe Vulcănescu drept „criminal de război”, asumându-şi, cu toată greutatea funcţiei sale, nici mai mult nici mai puţin decât delegitimarea completă a acelor procese din anii 1946-48 în cadrul cărora a fost condamnat şi Vulcănescu. Fapt care, pe cale de consecinţă, ar implica dizolvarea oricărui temei în virtutea căruia legislaţia României din mileniul 3 ar putea invoca drept „reper” legislaţia şi sentinţele de inspiraţie bolşevică de la mijlocul anilor 40 ai secolul trecut.
„„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai URSS” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.”
O atitudine şi o solicitare curajoasă, care de fapt ar trebui să fie o normalitate indiscutabilă în România postcomunistă. Din păcate, lucrurile nu stau încă astfel. Iar faptul se datorează tocmai acelor „grupuri cu agendă inflexibilă” care încearcă în permanenţă să rescrie istoria românilor după calapodul bolşevic al urii şi al spiritului vindicativ care a caracterizat în special primii ani de dictatură.
Din fericire, simbolurile memoriei româneşti nu se lasă călcate în picioare. Bustul lui Mircea Vulcănescu a rămas vertical, înfruntând şi de această dată samavolniciile celor care încearcă încontinuu să-l aneantizeze.
