La nota noastră din „Curierul Informativ al Mişcării Legionare“ privitor la două articole ale d-lui Papanace de tendinţă coexistenţialistă, d-sa n-a întârziat cu un răspuns excesiv de lung, greu de descifrat şi încărcat cu un aparat de date şi probleme care nu-şi găseau locul în această polemică.
Observaţiile noastre se refereau la un subiect strict limitat, la anumite interpretări ale situaţiei din ţară, susceptibile să dea naştere la confuzii în politica exilului. În loc să răspundă acestor nedumeriri legitime, dl. Papanace se lansează în fel de fel de consideraţii care n-au nici în clin nici în mânecă cu tema în discuţie. La sofismul anterior cu „comunismul naţional“ din România, dl. Papanace răspunde cu un alt sofism, cunoscut în tratatele de logică sub numele de „ignorarea subiectului“. Acumulează o mulţime de calomnii, injurii, imposturi la adresa Comandantului Mişcării Legionare pentru a abate atenţia cititorului de la problema principală. Complică apoi şi mai mult discuţia cu supoziţii complet străine de realitate, în care ar fi eroul unui atac concentric, fruct al unei imaginaţii bolnave. Se utilizează această tactică, când cineva nu este tare pe argumentul principal. Dealtminteri, toată gândirea d-lui Papanace se mişcă în zona penumbrelor. Nu se exprimă niciodată cu claritate şi nu îi place judecata dreaptă, caracteristică românului. Răspunsul ce l-a dat poate figura cu cinste în “BIRE”, dar nu într-o foaie care pretinde să orienteze pe legionari. Ca să fim şi noi odată răi, în stilul lui Papanace, am zice că influenţa levantină a fost atât de puternică în România încât l-a contaminat până şi pe dl. Papanace. În aceste condiţii, ni se pare logic să nu ne angajăm pe terenurile periferice pe care aleargă dl. Papanace şi să ne limităm a reexamina chestiunea principală.
Nu ne-am fi legat de dl. Papanace şi articolele d-sale nu au fost un pretext de a-l ataca, cum susţine, ci o necesitate impusă de acţiunea noastră de prevenire a compatrioţilor din exil contra cântecelor de sirenă care ne vin din ţară, prin intermediul a diverşi agenţi şi colaboratori ai regimului. Dovada e că în cei 25 de ani de atacuri, lovituri, aţâţări ale d-lui Papanace prea puţin ne-am ocupat de dânsul, în timp ce el şi-a consumat cea mai mare parte a energiei într-o direcţie negativă. Am fost obligaţi să atragem atenţia pribegilor asupra articolelor d-lui Papanace, pentru că am descoperit în cuprinsul lor anumite elemente, ca să întrebuinţăm un cuvânt predilect al d-sale, “suspecte” de coexistenţialism. Şi cum dl. Papanace trece în anumite cercuri ca mare cap politic, primejdia era reală ca interpretările d-sale să facă victime.
Am reluat, recitit şi examinat, cu maximum de concentrare articolele d-lui Papanace, temându-mă ca să nu fi căzut şi noi “într-o zodie neagră a gândirii”, dar ne-a fost imposibil să ne modificăm concluziile. Articolele sunt în aşa fel scrise încât lasă impresia că dl. Papanace vrea să-i menajeze pe tovarăşi. E adevărat că întâlnim în primul articol o expresie ceva mai tare la adresa lui Gheorghiu-Dej, dar ea este înecată într-o mare de consideraţii care îi atenuează considerabil efectul. Dl. Papanace se ocupă de lupta cu Gheorghiu-Dej pentru a-şi asigura supremaţia în partid contra elementului alogen, de încercările lui din ultimii ani de a se desprinde de Moscova, de golul ce îl lasă în urmă, de furia presei iudeo-levantine contra defunctului şi altele, şi abia strecoară ceva contra tiraniei şi crimelor lui. Într-un articol în care dl. Papanace vrea să facă bilanţul regimului comunist sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, cum de nu îşi aduce mai amănunţit aminte de crimele “defunctului preşedinte”? Oare nu meritau să fie evocate suprimarea Bisericii Unite, uciderea oamenilor politici, Canalul Morţii, asasinarea cadrelor militare, lagărele de nimicire a tineretului legionar, etc? De această dată capacitatea de indignare şi revoltă a d-lui Papanace, care în alte împrejurări atinge paroxismul, a amuţit, pierzându-se în fraze minore. Toate bestialităţile săvârşite de Gheorghiu-Dej din 1945 până la moartea lui sunt concentrate într-o expresie timidă. În loc să se ocupe în acest articol de esenţial, adică de dâra de sânge lăsată de Gheorghiu-Dej în istorie, întreţine pe cititor cu chestiuni secundare, susceptibile să arunce o lumină favorabilă asupra amintirii celui mai mare distrugător de vieţi omeneşti din trecutul nostru. N-am “trişat” cu gândirea d-lui Papanace, ci i-am redat exact arhitectura. De aceea să lase în pace dogmele legionare şi pe Căpitan. Cunoaştem prea bine procedeul d-lui Papanace care îşi construieşte o perdea de fum din adevăruri de doctrină legionară, pentru a săvârşi înapoia ei operaţii anti-legionare, pentru uzul său personal. Cu atât mai mult aveam dreptul şi datoria să ne sesizăm de articolul d-lui Papanace, cu cât acesta nu apare singur, ci în plin proces de coexistenţializare al exilului, în care sunt angajaţi o mulţime de prieteni ai d-sale.
Cât priveşte existenţa unui “comunism naţional”, subiectul celui de-al doilea articol, ideea la care aderă şi dl. Papanace, ne sunt cunoscute o serie de lucrări consacrate fenomenului. Teza comunismului naţional se bucură de mare circulaţie şi mare credit în special în cercurile “kremlinologilor” din Statele Unite, formate din liberali de stânga, progresişti, marxişti, coexistenţialişti şi alte speţe nesănătoase. Aceleaşi cercuri propagă o politică de abandon în favoarea expansiunii sovietice şi de înţelegere cu Uniunea Sovietică, cu sacrificiul definitiv al nefericitelor ţări captive. Există pe de altă parte şi o importantă literatură anticomunistă care neagă existenţa fenomenului şi susţine că policentrismul comunist nu-i decât o uriaşă manevră destinată să uşureze victoria finală a revoluţiei comuniste peste tot globul. Nouă ni s-a părut mai prudent să rămânem la anticomunismul tradiţional confirmat de doctrina marxistă (distrugerea popoarelor), de istoria comunismului (capabil de cele mai mari farse politice) şi de experienţa Mişcării Legionare (23 August).
Dar să lăsăm cărţile şi să ne aplecăm spre realităţi. Pe ce se bazează dl. Papanace când vorbeşte de existenţa unui comunism naţional în România? Noi i-am atras atenţia că propriile lui premise sunt atât de precare, atât de inconsistente, atât de fugitive, încât nu îngăduie o concluzie atât de categorică. Dl. Papanace afirmă fără rezerve că regimul din ţară a luat un caracter naţional. Ce-o fi înţelegând dl. Papanace prin « naţional » nu ştim. Pentru noi un regim e « naţional » când se îngrijeşte de « naţiune ». Dar cum poate fi considerat « naţional » un regim care distruge naţiunea? Ce-i încântă pe bieţii români dacă sunt jupuiţi de kişinevi sau de ceauşeşti? Dimpotrivă, în toate timpurile şi la toate popoarele consângenii care s-au pus în slujba opresorilor străini sunt mai detestaţi decât opresorii înşişi. Numai dl. Papanace vrea să ne forţeze să judecăm altfel, să acordăm circumstanţe atenunante lui Gheorghiu-Dej sau lui Ceauşescu, numai pentru că sunt români.
Regimul lui Tito incontestabil că a lăsat o margine de respiraţie populaţiei. În Polonia, în Cehoslovacia, în Ungaria, se pot descoperi anumite urme de interes ale regimului faţă de popor care pot servi ca materie de speculaţie pentru existenţa unui aşa-zis comunism naţional. Aceste speculaţii sunt complet excluse până astăzi în România, unde toţi vizitatorii străini, fără excepţie, chiar cei favorabili lui Ceauşescu, recunosc că nicăieri pe lume, în afară de imperiul lui Mao, dogmele marxist-leniniste nu se aplică cu mai mare ferocitate. Nicăieri maşinăria partidului nu funcţionează mai precis şi cu o duritate care pur şi simplu pulverizează naţiunea, lucru, dealtminteri care se reflectă clar şi în statisticile demografice. Cum îşi închipuie dl. Papanace că un regim cât de cât naţional nu ar avea altă preocupare mai înaltă decât să ucidă viitorul naţiunii? Să nu ne trimită dl. Papanace la procentajul cadrelor comuniste, ci să examineze atitudinea regimului faţă de popor. Aceasta e dătătoare de ton. Nici ieşirilor “naţionaliste” ale liderilor comunişti din România nu le putem atribui decât o importanţă diversionistă, atâta vreme cât nu sunt urmate de fapte, adică nu se modifică condiţiile de viaţă ale poporului român. Ultimele hotărâri ale partidului comunist român arată clar că se merge la completa nimicire a clasei ţărăneşti, rezerva biologică şi apărătoarea dârză a naţionalităţii române în toate veacurile.
Atâta vreme cât aceste stări durează, noi nu avem dreptul să ne modificăm linia de luptă contra comunismului inaugurată de Căpitan în 1919. Dl. Papanace poate să o facă, lăsându-se atras de mirajul unui “comunism naţional”, pentru că el nu reprezintă continuitatea destinului legionar. Dar aceia care şi-au asumat răspunderile acestui destin, nu pot proceda cu aceeaşi uşurinţă. Căci se poate lichida într-o secundă o glorioasă moştenire de 45 de ani de lupte. Tot din aceleaşi motive, netrăind în strânsă comuniune cu destinul tragic al mişcării, nu poate să priceapă nici lupta dusă de mişcare după ce s-a despărţit de ea. De aceea a sabotat şi criticat atât acţiunea guvernului de la Viena cât şi celelalte acţiuni întreprinse de Mişcare contra inamicului. Noi nu putem să rămânem indiferenţi faţă de suferinţele neamului şi nici să pactăm cu inamicul când întreaga naţiune era pusă la teasc. Legionarii din ţară şi cei din exil au dus o luptă paralelă, fiecare cu mijloacele lor, dar şi unii şi alţii nu şi-au redus sentimentele lor la o rezistenţă verbală. Aceasta a fost o nouă pagină de glorie înscrisă în istoria Legiunii, de care dl. Papanace este în întregime străin.
Fireşte că această linie de luptă se susţine prin sacrificii. Încă nu s-a inventat un sistem de luptă fără sacrificiile corespunzătoare. Moare tineretul american în junglele din Vietnam pentru a apăra civilizaţia lumii libere. Dl. Papanace se preface că deploră pierderile suferite, după ce, cât au fost în viaţă aceiaşi oameni care au murit eroic în lupte, în închisori, în Siberia, i-a detestat şi i-a acoperit de injurii, numai pentru că au rămaşi leali şefului lor. Să facă bine acum să nu caute să-i anexeze, vărsând lacrimi de crocodil pe amintirea lor scumpă. Mişcarea dacă trăieşte, trăieşte prin sacrificiile acestor oameni, sacrificii liber şi voluntar consimţite. De altminteri, dl. Papanace însuşi a paraşutat oameni în Macedonia în 1944-1945, oameni care au fost prinşi şi apoi împuşcaţi. O nouă contradicţie în care cade dl. Papanace. Noi credem că a fost bine şi a acţionat în conformitate cu linia legionară. Oamenii aceştia au fost trimişi ca să combată comunismul în Grecia. Atunci de ce acţiunea guvernului de la Viena nu este bună? Numai pentru că nu i-au reuşit planurile de torpilare ale acestui guvern?
Dl. Papanace, străin de toată această epopee legionară care s-a desfăşurat în exil, în pădurile şi munţii României, în închisori, în lagărele din Rusia, în Liublianka, încearcă să adumbrească amintirea ei cu insinuarea că Comandantul Legiunii ar fi trimis oameni Anei Pauker. Comandantul Legiunii nu a trimis oameni nici Anei Pauker şi nici altora. Nu facem curte nimănui, pentru că nu urmărim nici interes personal şi nici de grup. Legea noastră supremă de acţiune este interesul neamului, unit cu apărarea drepturilor Religiei. De aceea combatem cu înverşunare orice combinaţie care ar dăuna acestor interese. Până astăzi nu am văzut să fi ieşit nimic bun din activităţile coexistenţialiştilor din exil pentru poporul român, ci numai copioase aranjamente personale.
Răspunsul d-lui Papanace nu numai că nu aduce nimic nou, dar confirmă postura de “captatio benevolentiae”. Nu ne place nici afirmaţia d-lui Papanace că în 1933 Căpitanul ar fi luat apărarea lui Gheorghiu-Dej în Parlament. Interpretarea e forţată. Căpitanul a luat apărarea muncitorilor de la Griviţa, care, împinşi la disperare de comunizanţii din guvern, au căzut apoi în capcana tovarăşilor trimişi de Moscova, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi alţii.
Cu aceste precizări, îl lăsăm în pace pe dl. Papanace ca să continue cu “Dezorientările”. Nu-i mai răspundem, nu pentru că nu am avea ce să-i răspundem, ci pentru a nu-şi închipui că îi căutăm ceartă cu dinadinsul. Nu ne face nicio plăcere. Pe de altă parte nici nu putem răzbi cu avalanşa de insinuări şi calomnii pe care le debitează în fiecare articol. Pe dl. Papanace îl costă câteva minute ca să-şi pună în funcţiune fecunda imaginaţie, plasând pe piaţa exilului treizeci de neadevăruri, dar nouă ne-ar trebui o carte ca să-i demonstrăm falsitatea afirmaţiilor lui. Dl. Papanace a intrat în faza Palaghiţă, când toate deformările sunt posibile şi nimic nu mai e bun din trecutul Legiunii dacă nu poartă pecetea lui personală. În această fază a personalităţii d-lui Papanace nu mai e nimic de făcut, nu mai există alt remediu decât să aşteptăm ca dl. Papanace să se destrame în vârtejul propriilor lui contradicţii.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an II, 1965-66
