Ion Gavrilă Ogoranu – stofa din care sunt alcătuiţi eroii

Acum 100 de ani, pe 1 ianuarie 2023, se năştea Ion Gavrilă Ogoranu, care timp de aproape trei decenii a fost cel mai vânat om în România comunistă. Viaţa sa cu adevărat legendară, o adevărată epopee descrisă în seria de volume cu caracter autobiografic „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, l-a făcut să fie considerat figura emblematică a rezistenţei armate anticomuniste din ţara noastră.

Scrierile sale reprezintă mărturia sugestivă a unui caracter demn până la capăt, a unui luptător pentru o cauză aparent pierdută, dar care a refuzat capitularea lăuntrică. Titlul acestor cărţi, după cum ne mărturiseşte chiar autorul lor, are o explicaţie foarte simplă. Este cuvântul călăuzitor al lui Traian Trifan scris pe o carte de rugăciuni a tinerilor fraţi de cruce făgărăşeni. Şi nu, în el nu avem nicio greşeală gramaticală, căci e de fapt o rostire în graiul făgărăşean. Cu toate acestea, polisemia poate involuntară implicată de titlul în cauză, e una semnificativă. Acest motto care a marcat întreaga viaţă a haiducilor din Făgăraş nu implică doar o stare de permanentă verticalitate, de refuz al abdicării sufleteşti sau al compromisului, alegând mai degrabă frângerea trupului, a părţii care ţine de materie. Ci el înseamnă totodată aşezarea statornică într-un ideal mai înalt, de ordin spiritual. Cei care au crezut în el atunci când şi-au luat armele păşind pe potecilor munţilor Făgăraş nu s-au îndoit nicio clipă în privinţa crezului lor. Ei erau conştienţi de „îndemnul la luptă” al poetului Radu Gyr care spunea, în mod memorabil, că adevăratele înfrângeri nu se produc atunci când eşti rănit sau suferind, pe scurt, nu când eşti biruit pe plan material, ci ele apar doar odată cu „renunţările la vis”. Din acest punct de vedere, eroii făgărăşeni în special, la fel ca toţi ceilalţi care şi-au dat viaţa pentru apărarea neamului în faţa cotropirii bolşevice, au rămas pentru posteritate adevăraţii învingători.

Trebuie evocat aici rolul lui Traian Trifan care, în toamna lui 1940, pe vremea guvernării legionare, era prefect al judeţului Braşov. Dar nu prin această funcţie episodică avea să intre el în memoria mărturisirii creştine a neamului nostru, ci în primul rând prin calitatea sa de mentor în închisoarea Aiudului, între anii 1941-46, al grupului de mistici care avea să fie cunoscut sub denumirea de „sfinţii închisorilor”. Şi, după cum vedem, acelaşi Traian Trifan poate fi considerat a fi şi mentorul celui mai celebru grup de rezistenţă armată anticomunistă din România, el fiind cel care a dat titlul cărţilor de memorii ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, singurul supravieţuitor din rândurile acelor eroi, luptători pentru onoarea şi demnitatea neamului nostru.

Într-un cuvânt rostit în 1996 la memorialul Sighet, Ogoranu făcea o comparaţie între alcătuirea lăuntrică a celor pe care soarta i-a aruncat în temniţe şi a celor care a luat calea munţilor cu arma în mână. Pentru el, şi această a doua cale poate fi una a împlinirii creştine:

„Există însă şi o altfel de cale de a scăpa de teamă. Dacă pui mâna pe o armă, te însoţeşti cu alţi fraţi de idealuri, te legi frate de cruce cu ei pe viaţă şi pe moarte, dacă ai conştiinţa că orice cale de a da înapoi este închisă, dacă-ţi tai orice punţi de întoarcere, dacă te aşezi între Dumnezeu şi neamul tău – aşa cum remarca foarte bine Petre Ţuţea -, dacă ai conştiinţa că eşti în acelaşi timp ostaş al lui Iisus şi al neamului tău, dacă le faci pe toate din iubire faţă de neamul din care faci parte şi ai conştiinţa că nu-ţi mai aparţii, dacă trăieşti cu adevărat porunca lui Iisus că nu este mai mare lucru decât să-ţi dai viaţa pentru prietenii tăi, atunci ţi se aşază în suflet o linişte, iar grija de viaţa ta şi de destinul tău o laşi în seama lui Dumnezeu. Îţi mai rămâne totuşi o grijă, aceea ca nu cumva să-ţi fie frică. Atunci nu numai bărbaţii dar şi nişte firi fragede de fete pot deveni luptători şi eroi.”

Iată care este stofa din care sunt alcătuiţi eroii! De aceea, în rândurile care urmează, nu voi vorbi atât despre fapte, date sau evenimente, care sunt binecunoscute şi pot fi citite în cărţi sau urmărite în filmul care s-a realizat pe seama lor, cât despre această alcătuire lăuntrică a unor oameni exemplari. Prin curaj, dârzenie, pricepere, rezistenţă şi credinţă neclintită într-un ideal, ei au reuşit să înfrunte cu succes vreme de ani de zile un regim de opresiune, care îi considera „bandiţi” şi „terorişti”. Însă într-o acţiune spectaculoasă şi totodată ingenioasă,  de simulare din motive tactice a unui jaf la cabana Bâlea Lac, aceşti „terorişti” aveau să transmită turiştilor uluiţi următorul mesaj, adresat de fapt pentru posteritate: „Spuneţi, vă rog, oamenilor din ţară că mai există un colţ din regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi-atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi liber. Spuneţi-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute Dumnezeu.”

Într-un text în care încearcă să surprindă caracterul rezistenţei armate din munţii României, Ion Gavrilă Ogoranu scoate în evidenţă faptul că aceasta nu a fost motivată de interese materiale. Ionii şi Gheorghii s-au ridicat, după cum spune tot Radu Gyr, nu pentru-o lopată de rumenă pâine / nu pentru pătule, nu pentru pogoane / ci pentru văzduhul tău liber de mâine! Lupta lor nu a fost una în aşteptarea „venirii americanilor”. Ei nu au crezut în această eventualitate, ci erau convinşi că pentru ţara lor trebuie să lupte în primul rând românii înşişi. Erau însă doar o mână de oameni. Speranţa unei victorii împotriva unui întreg regim? Nu, nici aceasta nu exista. Erau conştienţi că soarta lor finală va fi cea jertfelnică. Aproape toţi au căzut.

„Ni se mai spune: „La ce v-a folosit lupta ? Doar n-ați învins comunismul. Ați fost învinși voi. V-ați înhămat la o acțiune sortită eșecului.” Privind retrospectiv la istoria lumii din această perioadă istorică, vedem cum au plecat învinși americanii din Vietnam și rușii din Afganistan atunci când au dat peste popoare hotărâte să lupte pentru țara lor.

Oare o mișcare de rezistență românească bine organizată, cu o tactică și o strategie bine puse la punct, cu un comandament unic, n-ar fi putut birui ?

Lupta de gherilă are darul să facă posibil ca un pumn de oameni hotărâți să poată ține în alertă efective dușmane, de mii de ori mai mari. Din 1950 până în 1954, în Munții Făgăraș unsprezece inși am purtat după noi divizii de securitate și în luptă numai unul dintre noi a căzut rănit mortal. Restul celor morți sau prinși au pierit prin vânzare.”

Totuşi, această jertfă nu e una zadarnică: „Există momente în viața unui neam, când se simte nevoia ca într-un anumit loc să se moară luptând. E o condiție ca un neam să merite să trăiască.”

Singurul supravieţuitor al grupului făgărăşean a fost Ogoranu, care a mai trăit apoi două decenii în clandestinitate, vânat în permanenţă ca unul care era condamnat la moarte şi considerat teroristul numărul unu. Şi această perioadă a vieţii sale e demnă de un roman de aventuri şi, de ce nu, de o ecranizare în continuarea filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Arestat în cele din urmă în 1976 şi anchetat, numele şi renumele său se răspândise în întreaga lume, încât în cele din urmă este pus în libertate, (supravegheată, desigur) în urma intervenţiei directe a Departamentului de Stat american pe lângă regimul comunist, căruia i-a transmis o listă cu numele unor persoane opozante, interesându-se explicit de soarta lor.

Sintetizând caracterul rezistenţei anticomuniste din munţii României, Ogoranu spune în textul amintit:

„În general, Rezistența anticomunistă a avut trei caractere:

  1. Caracter național. Alcătuită și inițiată de studenți și militari, încadrați sau nu în partide politice (țărăniști, liberali, legionari), țelul luptei nu era al unui partid sau al unei mișcări, ci al neamului întreg.

O mențiune specială tot o fac. Cele mai multe grupuri de rezistență (așa cum a fost cazul și în Munții Făgăraș) au fost inițiate și alcătuite de frați de cruce, organizație a Mișcării Legionare. Tot ei au dat cele mai multe jertfe în munți sau în închisori. Unora nu le place acest lucru. Se poate răspunde: Munții României au fost acolo unde sunt și astăzi, în mod egal de primitori pentru oricine le-a pășit pragul. Dacă numai unii tineri au ales calea lor, istoria va trebui să țină seama de aceștia, așa cum au fost. Și nimeni nu va putea spune că n-a meritat să intre în codru. Am avut totdeauna conștiința că noi, cei din rezistență, reprezentam adevăratul stat român, fiindu-i apărătorul lui. De altfel, așa ne și iscăleam: „Armata națională română”.

  1. Al doilea caracter a fost cel creștin. Am fost totdeauna conștienți că suntem în același timp ostași ai lui Hristos și ai neamului nostru. Am căutat să ne încadrăm acțiunile și faptele noastre în onoarea militară și în morala creștină.

S-a aruncat atâta murdărie, atâtea minciuni asupra luptei noastre, în ziare, cărți și filme, încât tineretul ne vede, în general, într-o lumină falsă. Ca și în alte rânduri, apelăm la toți câți ne-au cunoscut, prieteni și dușmani, oameni întâlniți întâmplător sau anume, bărbați sau femei, să spună dacă ne-am purtat altfel decât ca luptători creștini și români.

  1. Al treilea caracter a fost cel monarhist. Am crescut și am fost educați în spiritul ordinii și al valorilor noastre naționale. Neamul nostru a fost de veacuri condus de voievozi, domni, regi. Monarhia a fost totdeauna steagul în jurul căruia se adunau oștile la vreme de primejdie, era punctul fix al existenței noastre ca neam: simbol al dăinuirii noastre pe acest pământ. Când, în 1952, am ajuns la cabana Bâlea, am spus sutelor de turiști: „- Spuneți celor din țară că mai există un colț din Regatul României ce nu și-a plecat capul înaintea comunismului. Și va rămâne liber cât timp capetele ce le vedeți vor sta pe umerii celor ce le poartă.”.

O ultimă întrebare: De ce trebuie scoasă la lumină istoria Rezistentei anticomuniste ? Cei morți în lupte sau in temnițe nu mai au nevoie de laude. Nu pentru laude au luptat.

Puținii supraviețuitori, tot așa. Dacă ai putrezit în închisori sau ai trăit 30 de ani condamnat la moarte, măcar atât ai învățat : să nu te mai încânte deșertăciunile omenești, gloria, lauda și alte mărunțișuri. De aceste fapte are nevoie fața României în lume. Toate popoarele răsăritene își au revoluțiile lor anticomuniste. Noi? Avem cea mai lungă și cea mai amplă rezistență armată împotriva comunismului, dintre toate țările răsăritene. Cu jertfele pe care le-am dobândit in munți și închisori, putem oricând sta cu fruntea sus în rândul popoarelor lumii. Aceasta este adevărata imagine a României în lume.”

Viaţa şi faptele acestor români, rememorate pentru posteritate de Ion Gavrilă Ogoranu reprezintă totodată un model şi un îndemn pentru viitoarele generaţii. Doar hrănindu-se cu asemenea pilde, prin pătrunderea atitudinii şi demnităţii eroilor din trecut, românii vor reuşi să înfrunte cu verticalitate vicisitudinile istoriei, fără să se îndoaie în faţa lor şi fără să se îndoiască de idealul spiritual care străbate veacurile precum un fir roşu, dând sens tuturor năzuinţelor de libertate ale acestui neam.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Bustul lui Mircea Vulcănescu rămâne la verticală!

Default thumbnail
Subiectul următor

Dezgustul de om

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident