Am vorbit în repetate rânduri în scrierile mele, dar și în intervențiile publice despre necesitatea canonizării Sfinților Martiri, Mucenici, Mărturisitori și Pătimitori Legionari pe jertfa cărora mai existăm astăzi ca neam și suntem bineplăcuți lui Hristos. Nu este vorba despre nicio exagerare sau despre o eludare a sfințeniei românești de-a lungul tuturor secolelor de istorie, a tuturor eroilor, mucenicilor și Sfinților români care au punctat existența acestui spațiu binecuvântat de Dumnezeu, sub Acoperământul Maicii Domnului, ci de o subliniere a permanenței jertfei românești din secolul XX, a importanței sale în planul iconomiei divine, cu atât mai mult cu cât toți acești Sfinți Români din secolul trecut au fost contemporani cu noi, lăsând în sufletele celor care i-au cunoscut – prin lucrarea tainică a lui Dumnezeu, care ne-a făcut această cinste, în pofida nevredniciei noastre –, urme adânci ale prezenței Duhului Sfânt, hotărâtoare pentru vremurile de prigoană, pregătindu-ne pentru acest război nevăzut al duhurilor.
În acest sens, dedic acest text memoriei lui Alexandru Ștefănescu de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc anul acesta 15 ani (29 februarie 2008), precum și tuturor Sfinților Martiri legionari pe care i-am cunoscut în această viață: George Popescu Glogoveanu, Gheorghe Mihai, Gheorghe Stănescu, Viorica Călinescu, Aspazia Oțel Petrescu, Mircea Nicolau, Dr. Nae Nicolau, Gheorghe Jijie, Gelu Gheorghiu, Pr. Liviu Brânzaș, Vasile Afilie, Dumitru Oniga, Petru Baciu, Pr. Chesarie Gheorghescu, și a multor altora cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, și nu în ultimul tatălui meu, Constantin-Nicu Mihai, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc anul acesta, 2 ani, precum și a întregului meu neam: bunicul Nicolae Mihai, erou din primul război mondial, rănit și decorat cu Virtutea Militară, din corpul de grăniceri ai generalului Gheorghe Cantacuzino Grănicerul și Ernest Broșteanu, participant la campania din Balcani (1912-1913), la campania din 1919, de a alungare a bolșevismului lui Béla Kun din Ungaria, unchiul Ion-Mircea Mihai, fratele mai mare al tatălui, este ucis în 1945, în Germania, la Frankfurt, făcând parte din regimentul I al Armatei Naţionale de la Viena, trimis de Horia Sima să lupte împotriva ruşilor.
Despre Sfințenia legionară nu se poate vorbi la modul ideal, utopic, ci doar cunoscând întreaga viață a tuturor celor care au slujit idealului lui Corneliu Zelea Codreanu, de readucere a neamului românesc la Hristos, în cadrul acestei minuni dumnezeiești, cum elocvent numea Sfântul Justin Pârvu, apariția Mișcării Legionare. În discuțiile sale mărturisitoare, tatăl meu rostea mereu un Adevăr incomod nu numai pentru urechile comuniștilor, securiștilor, turnătorilor, a acestor stârpituri morale, în frumoasa caracterizare a lui Mircea Nicolau, dar și pentru urechile susținătorilor clasei politice liberalo-țărăniste, care nutreau și nutresc o ură viscerală împotriva Mișcării Legionare, a sfințeniei membrilor săi: se poate face o listă nesfârșită cu toți martirii, mucenicii și mărturisitorii legionari care sunt Sfinți la Dumnezeu, dar nu se poate da nici măcar un nume de Sfânt din rândurile comuniștilor. Evident, acest lucru este imposibil întrucât Părintele Liviu Brânzaș formula același adevăr: calitatea de membru de partid comunist este incompatibilă cu cea de creștin, de slujitor al lui Hristos. Un regim criminal și ateu, comunismul este întruparea domniei lui satan, conspirația escrocilor împotriva oamenilor cinstiți (Pierre-Joseph Proudhon, teoreticianul socialismului).
Despre sfinţenia lui Alexandru Ștefănescu ajuns în ultimii ani ai vieții sale, Părintele Atanasie la Mânăstirea Petru Vodă, despre care am mai scris într-un volum anterior, nu mai există nici o urmă de îndoială, ea fiind consemnată de obştea Mânăstirii Petru Vodă, pe data de 20 februarie 2013, la 5 ani de la trecerea sa la Domnul (29 februarie 2008): „ne aflam la mai puţin de o săptămână de pomenirea de 5 ani a Părintelui Atanasie, când Domnul tocmai îl chemase la sine pe Părintele Alexie – el însuşi fiind în viaţă un iubitor al Noilor Mărturisitori Români. Aşadar, pe data de 20 februarie 2013, în timp ce se săpa mormântul Părintelui Alexie, s-au descoperit osemintele Părintelui Atanasie – credem cu tărie că nu întâmplător! -, care aveau înfăţişarea şi culoarea galben-roşiatică a Sfintelor Moaşte, fapt confirmat şi de Părintele Justin, care le-a văzut chiar în aceeaşi zi, fiindu-i aduse în chilia sa din azilul Mânăstirii de maici Paltin-Petru Vodă. Astfel a vrut Domnul ca să nu ne lase orfani, readucându-l în mijlocul nostru prin Sfintele sale Moaşte pe Părintele Atanasie, care, ca mai toţi Mucenicii Români, nu a întârziat să răspândească bună mireasmă, fapt mărturisit de unele din maicile de la Mânăstirea Paltin, care l-au iubit sincer pe Părintele şi au avut bucuria să primească părticele ale Moaştelor sale. În prezent, capul Părintelui Atanasie se află în racla cu Sfinte Moaşte, în biserica Mânăstirii Petru Vodă. Culoarea osemintelor sale, aşa cum am spus şi mai sus, dovedeşte că Dumnezeu i-a primit anii de suferinţă şi l-a învrednicit de odihna Sfinţilor. Să avem parte de rugăciunile sale!” (Mărturia Părintelui Justin Pârvu”, în Atanasie Ştefănescu, Fragmente de epistole, Bucureşti, Editura Scara Print, 2016, pp.18-19).
Profilul lui Alexandru Ștefănescu a fost cel mai bine reliefat de doamna Viorica Călinescu, în textul intitulat Alexandru Ștefănescu, un model de virtute creștină:
„L-am cunoscut pe Alexandru Ștefănescu în toamna anului 1992, la parastasul soțului meu, Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile comuniste. Împărtășeam același ideal legionar (creștin și național) contestat de mulți, care nici măcar nu știau ce reprezintă; nu se străduiseră să-i cerceteze esența. Comuniștii reușiseră să încarce numele de legionar cu cele mai groaznice epitete, creând în subconștientul uman o imagine sumbră de care oricine trebuie să se ferească. După moartea soțului meu, băiatul nostru, Dinu, student la medicină, ajunsese la concluzia că, pe măsura dispariției treptate a rezistenților anticomuniști, va rămâne tot o istorie falsă, scrisă de comuniști, dacă nu se va întreprinde ceva în această direcție. În consecință, cu concursul foștilor deținuți politici, a organizat o serie de manifestări (mese rotunde, conferințe, lansări de carte, comemorări) care să aducă lumină în falsurile realizate de comuniști, de-a lungul anilor. A antrenat în această acțiune oameni de bună credință, cunoscători serioși ai perioadelor respective și ai adevăratelor valori. Probabil că dorința și eforturile noastre de a lămuri publicul larg prin aceste manifestări ne-a apropiat mult de Alexandru Ștefănescu. Pentru familia noastră, Domnia sa a avut întotdeauna un sfat bun. În Craiova, aproape la toate aceste manifestări, el era nelipsit. Când am plecat din Craiova, am continuat comunicarea cu dânsul prin corespondență.
Între cunoștințele mele, între foștii deținuți politici, nu am întâlnit pe nimeni cu un asemenea har de a se apropia de tineret. Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât volumul și calitatea cunoștințelor pe care le utiliza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea putere în dorința de a se atașa de tineri și de a le transmite din valorile fundamentale ce duc spre esența credinței creștine și a iubirii de neam. În nici o parte din țară nu a reușit cineva să antreneze profesori și elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr și Nichifor Crainic, așa cum a organizat dumnealui în Corabia. Spectacolul a fost așa de apreciat încât i s-a propus și efectuarea unui turneu, care nu a putut fi realizat din motive financiare.
O voință de fier și o perseverență deosebită, dar mai cu seamă credința în Dumnezeu l-au ajutat să învingă neajunsurile senectuții, precum și toate tarele căpătate de-a lungul perioadelor de detenție pe care le definea metaforic închisorită. După ani de frumoasă conviețuire, soția sa se îmbolnăvește, iar el o îngrijește cu devotament. La scurt timp, inevitabilul se produce. Pierderea soției o suportă cu mare greutate. Reflectează să se retragă la mânăstire. Ajunge la Petru-Vodă unde îl întâlnește pe starețul Justin Pârvu care îi acordă multă înțelegere. Perioada de acomodare este grea la o vârstă înaintată. Alexandru Ștefănescu nu era omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un astfel de pas implica o enormă responsabilitate. După oscilări legate de faptul că ar putea să nu corespundă anumitor cerințe ale vieții monahale, după o analiză duhovnicească profundă, Alexandru Ștefănescu s-a înrolat hotărât în oastea lui Hristos, devenind monahul Atanasie. Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei românești, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam pentru a cărui înălțare morală și spirituală trudise o viață. Nu a dat uitării nici pe vechii camarazi de închisoare și de ideal cărora le împărtășea, prin epistole, adevărurile fundamentale ale credinței creștine pe care le trăia din plin. În ultima zi a lunii februarie 2008, la Mânăstirea Petru-Vodă a adormit întru Domnul Monahul Atanasie, model de virtute creștină, exemplu viu pentru generațiile viitoare”.
Alexandru Ștefănescu merge la esență, la fond. Pentru el, „preoția nu constă în diploma potrivit căreia ai făcut 4 ani de teologie. La începuturile creștinismului preoții nici nu știau carte, făceau o cruce din nisip. Credința zidește bisericile, nu oamenii!”. Dumnezeu este și Cuvânt. „Primul punct de contact în cunoaștere este cuvântul. Prin cuvânt ne cunoaștem noi, Dar cuvântul are valențe. Nimic, nicio lege nu îndreaptă mai mult ca exemplul. Avem nevoie de arhetipuri. Ca entitate în fața lui Dumnezeu este neamul, și individul în cadrul neamului. Ideea de neam și credință este indisolubilă la noi, ele nu pot fi despărțite, neamurile nu sunt create la întâmplare… Nu e suficient să crezi în Dumnezeu, trebuie să lupți pentru Dumnezeu!”.
Prin urmare, ideea de mărturisire a Adevărului Revelat modelează chipul creștinului hristosfor, teofor. Să ne rugăm la toți acești Sfinți Români din secolul XX să ne ajute în vremurile de prigoană pe care le traversăm, mărturisindu-i cu mult curaj și demnitate cu care și ei mărturisesc în permenanță despre noi în fața Preasfintei Treimi, ducând mai departe moștenirea lor spirituală spre slava lui Dumnezeu și devenirea neamului românesc!