Dezgustul de om

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Cine a apucat în mâini o carte a lui Nietzsche, îşi aduce aminte de dezgustul ce-l manifestă faţă de om. Imaginea omului e respingătoare. Aşa cum o întâlneşte în realitate, în contactul cu lumea. „Îi întâlneşti necunoscători ai mizeriei lor. Şi eu mă strecor printre ei, dar dezgustul îmi devorează inima.“  – „Nu pot să respir suflarea lor.“ – „Totdeauna, acelaşi lucru: fragmente, membre, hazarduri înspăimântătoare – dar nicidecum oameni“. Dar acest dezgust, exprimat în cele mai biciuitoare forme, nu emană din concepţia unui mizantrop. Ci dintr-o suferinţă, dintr-o durere, dintr-o rană ce se cască în sufletul lui cât neantul.

El nu dispreţuieşte pe om. În fond, îl iubeşte. Îl vrea altfel de cum e. E dezgustat de comportamentul lui care se aseamănă mai mult animalelor. „Ei sunt inocenţi în mizeria lor“. El descoperă în fiinţa omului imense posibilităţi, care zac nefolosite. El tânjeşte după omul adevărat, omul pasional, omul creator.

Ce vede în jurul lui, e o infecţie umană, o viermuială, care se multiplică pretutindeni. Acele uriaşe zbateri lăuntrice care vor să iasă la lumină, mor undeva pe drum, necultivate, lăsate în părăsire, ca un ogor pustiu.

Omul e maestrul vieţii lui. El îşi stilizează propriul lui destin, dar prin comportamentul său îşi corupe substanţa lui lăuntrică şi decade în categoria animalelor.

Toată filosofia lui Nietzsche e o exhortaţie adresată persoanei umane ca să-şi regăsească eul superior. Creaţi, creaţi, creaţi, e strigătul lui disperat. Ieşiţi din şablon, din mijlocie, din categoriile comune ale vieţii.

Evident că Nietzsche, după ce a descoperit esenţa omului, după ce a mers până la rădăcina persoanei umane, a făcut imensa greşeală să o identifice cu voinţa de putere. Aceasta, pentru că n-a cunoscut creştinismul, pentru că l-a tratat superficial, considerându-l o doctrină care împiedică expansiunea omului. Acea forţă creatoare a persoanei umane, care caracterizează atât de bine pe Nietzsche şi pe care o descrie în termeni atât de zguduitori, e tocmai creştinismul, e tocmai ceea ce el a ignorat. E dragostea creştină, Adevărul suprem, unde găsim atât Libertatea cât şi Creaţia. Ea e mânerul tuturor virtuţilor şi tuturor posibilităţilor umane, cum observă Corneliu Codreanu.

Voinţa e un factor secundar în structura omului, care nu poate concura cu puterea creatoare a dragostei. Cel de-al Treilea Reich a fost expresia voinţei de putere şi s-a prăbuşit, pentru că îi lipsea orizontul creator al creştinismului. Omul trebuie să devină, ceea ce este el în realitate: o esenţă superioară (fundamental diferită de regnul animal), care trebuie să-şi desfăşoare potenţialul creator la maximum. Supraomul nu poate fi altceva în fond decât omul autentic, care-şi duce până la ultimele consecinţe destinul lui uman.

Dacă ar trăi astăzi Nietzsche, ce-ar spune de viaţa oamenilor? De abia acuma decadenţa civilizaţiei occidentale, semnalată de el cu atâta strângere de inimă şi durere, ajunge la paroxism. Descompunerea se generalizează. Indivizi şi popoare, religii şi stat au intrat într-un proces acut de destrămare. Sunt ca un corp intert, care nu mai reacţionează, care nu mai opune nicio rezistenţă răului. Toţi îşi dau demisia, toţi fug de răspundere şi se ascund. Cine să-l mai înţeleagă pe Zarathustra? Oamenii iau tot mai mult coloritul cenuşiu al animalelor. Chiar numele de „societate de consum“, ce şi l-au ales, arată că nu mai vor să aibă de-a face cu lucrurile spiritului, nu mai vor să se mai expună pericolelor prin concepţii grandioase şi atitudini îndrăzneţe, ci doar să se bucure de beatitudinea bunăstării materiale. Când se vor trezi la realitate şi îşi vor da seama că pe acest făgaş intră direct în abatorul Molohului bolşevic, va fi prea târziu. Exact ca acele animale care mănâncă şi mănâncă până în preajma Crăciunului şi încep să se agite numai când aud forfoteală în ogradă, pentru tăierea lor.

Forţele comunismului mondial manevrează cu uşurinţă aceste mase de oameni fără personalitate, cu privirile stinse, cu sufletul gol, acţionate din exterior ca nişte automate. Cine să se mai opună aberaţiilor marxiste, când creierul trăieşte într-o lume ireală, pentru că şi-a pierdut capacitatea de selecţie a mărfii intelectuale ce i se îmbie de către miile de oficine create cu scopul să prostitueze inteligenţa umană?

Exilul, făcând parte din lumea occidentală în decadenţă, suferă şi el de aceleaşi alterări ale funcţiunilor lui intelectuale şi spirituale. Câte persoane care nu mai disting clar câmpul de bătaie; care nu mai recunosc linia de demarcaţie între comunism şi lumea liberă; care cad victimă influenţelor de dincolo de cortina de fier.

Câte persoane care s-au asimilat ideii de societate de consum şi gândesc numai în funcţie de bunurile materiale ce şi le pot procura? Câte persoane, şi încă din cele mai bine înzestrate, nu şi-au adaptat producţia intelectuală la nivelul decadenţei culturale din Occident, pentru a putea fi remarcaţi şi răsplătiţi? Câte renunţări, câte abdicări, câte deformări ale persoanei lor, pe care pretind că o respectă şi o valorizează?

Toţi aceşti refugiaţi s-au desprins de eul lor creator, pentru a se pune la unison cu o societate în decadenţă. Nu mai sunt persoane, ci reflexe ale putreziciunii mondiale, în pătuţul cald al căreia se simt bine.

Nietzsche e de actualitate, prin pătrunzătoarea analiză ce-a făcut-o persoanei umane. Persoana umană e devorată de puterile răului şi în curând va dispărea în uniformitatea ce-o pregăteşte comunismul întregului gen omenesc. Interpretarea lui, desprinsă de ateism şi psihologism, e identică cu personalitatea creştină în acţiune. Corneliu Codreanu e unul dintre puţinii contemporani care au înţeles ce e omul.

Horia Sima, Ţara şi exilul, an VIII, 1971-72

Default thumbnail
Subiectul precedent

Ion Gavrilă Ogoranu – stofa din care sunt alcătuiţi eroii

Default thumbnail
Subiectul următor

Alexandru Ștefănescu sau despre Sfințenia legionară

Cele mai recente din

Decemvirii (28)

Presa oficială și clasa politică la moartea lui Stelescu  Vestea morții lui