George Manu: Partidul Comunist şi anexele sale după 6 martie 1945

fragmente din „În spatele cortinei de fier” de George Manu

De la 23 august 1944 ruşii au urmărit în mod sistematic dezintegrarea statului şi naţiunii române. Astfel, ei voiau să suprime rezistenţa pe teritoriul României. Opera de distrugere a fost dusă în fiecare compartiment al serviciilor publice ca şi în fiecare sector al vieţii politice, naţionale, sociale şi economice româneşti. Ruşii au găsit în România unelte devotate pentru a îndeplini opera lor de distrugere. Aceste unelte sunt partidul comunist, organizaţiile sale satelite şi minorităţile străine. Expresia lor legală este guvernul Groza. Guvernul Groza a fost adus la putere de către ruşi prin presiune deschisă. Mulţi dintre membrii lui sunt de origine străină sau sub influenţă străină. Majoritatea zdrobitoare a naţiunii române este exasperată de regimul actual din România. Ei sunt gata pentru o acţiune violentă, imediat ce împrejurările vor fi favorabile. Guvernul Groza a putut şi va putea să rămână la putere numai prin teroare şi ajutorul deschis al ruşilor. Alegeri libere şi corecte ar doborî partidul comunist sau orice altă organizaţie pe care ruşii ar crea-o pentru a asigura dominaţia lor vizibilă sau invizibilă asupra României. Alegerile din 19 noiembrie 1946 au reprezentat o înfrângere serioasă pentru comunişti şi sateliţii lor. Rezultatele alegerilor au trebuit să fie falsificate în mod grosolan, pentru a salva dominaţia comunistă.

Este deci clar că guvernul Groza a fost impus de către ruşi, în urma unei constrângeri făţişe şi cu ameninţarea tancurilor ruseşti aşezate în faţa palatului regal din Bucureşti. Acest guvern este bineînţeles la dispoziţia sovietelor şi nu reprezintă cu nimic opinia publică românească. „Poporul“, care după dl. Groza, l-a adus la putere, se reduce la 30.000 sindicalişti terorizaţi şi adunaţi cu forţa de câteva mii de adevăraţi comunişti aţâţi cât se pot găsi la Bucureşti şi din care mulţi nu sunt nici măcar români. (…) Pentru a reveni la guvernul Groza, nu se poate spune despre el că este format din oameni care simt româneşte.(…) Adevăraţii stăpâni ai guvernului Groza sunt comuniştii şi mai mult, cea mai mare parte a miniştrilor din acest cabinet sunt destul de străini sau cel puţin căsătoriţi cu străine. Ministrul de Interne Teohari Georgescu, spre exemplu, este evreu, numindu-se după adevăratul său nume, Samuel Buräch Tescovici. El ar fi un condamnat de drept comun, venit la Bucureşti cu o identitate falsă şi devenit ulterior lucrător tipograf. El este căsătorit pentru a doua oară cu o evreică. Secretarii săi generali sunt: av. Schraier şi George Silviu (adevăratul său nume Golliger). E adevărat că numai primul este comunist. Al doilea este membru al PSD, dar se pare că a jucat un rol important în spionajul rusesc din România. A avut, de asemenea, legături cu agentul german dublu Herman von Rittgen. Ministrul Justiţiei, comunistul Pătrăşcanu, fiul unui scriitor condamnat în timpul primului război mondial pentru colaborare cu germanii, care ocupau în acel timp România, este căsătorit cu o evreică. Ministrul comunist al Comunicaţiilor, Gheorghiu-Dej, fost lucrător la atelierele CFR, este considerat ca omul de încredere al URSS şi a fost numit în toamna anului 1945, secretar general al PCR. Din punct de vedere tehnic, el este ajutat de subsecretarul său de stat, Gh. Maurer, de origine germană şi de directorii de cabinet Zeiger şi Romaniuc, primul evreu, al doilea ucrainean. Ceilalţi miniştri comunişti, dl. Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei, Bagdasar, ministrul Sănătăţii Publice şi Burducea, ministrul Cultelor, sunt români de sânge. Printre miniştrii necomunişti vom găsi, de asemenea, că majoritatea sunt străini sau căsătoriţi cu străine. Astfel, ministrul de Comerţ şi Industrie, Bejan, partizan al d-lui Tătărăscu, este căsătorit cu o actriţă evreică, ministrul social democrat al Educaţiei Naţionale, Voitec, de origine bulgară şi ministrul Muncii, social democratul Lotar Rădăceanu (Vürtzel), altfel instrumentul docil al comuniştilor, este de origine evreo-germană. Ministrul de Război, generalul Vasiliu-Răşcanu, de asemenea, instrument al comuniştilor, a fost căsătorit prima oară cu o rusoaică şi a doua oară cu o evreică. Subsecretarul de Stat la Marină, Amiralul Bărbuneanu este căsătorit cu o rusoaică şi ministrul Asigurărilor Sociale, Nicolau, cu o evreică. În fine, Ministrul Artelor, Mihail Ralea, de origine bulgară şi evreiască, are o soţie de origine letonă şi evreiască. Din 18 miniştri plini cât numără cabinetul Groza, 4 sunt de neam străin şi 5 căsătoriţi cu străine, trăind într-o atmosferă străină. Alţii sunt supravegheaţi de aproape de colaboratorii lor străini. Fără a face paradă de naţionalism sectar se poate spune că proporţia este exagerată şi se poate înţelege pentru ce opinia publică nu consideră guvernul Groza ca un guvern românesc, ci ca un fel de „Gauleitung“ străin, impus şi menţinut cu forţa de ocupaţia militară rusă.

Instrumentul pentru aservirea României Rusiei şi agentul activ al dezagregării este partidul comunist, condus, după cum a spus generalul Rădescu, de către doi străini de neam şi de ţară, evreica Ana Pauker şi ungurul Vasile Luca, amândoi cetăţeni sovietici, cărora mai trebuie să le adăugăm al treilea străin, ucraineanul Bodnăraş, despre care am vorbit mai sus. Al patrulea conducător al partidului comunist şi singurul român dintre ei, este dl. Gheorghiu Dej, ministrul comunicaţiilor, octombrie 1945, [având şi] funcţia de secretar general al partidului. Partidul Comunist era din punct de vedere organizatoric foarte slab şi către 1942 — 43 cuprindea aproximativ 2.500 membri. Astăzi numără 300.000 membri înscrişi. Această mărire subită provine pe de o parte în urma înscrierii de oportunişti, dar mai ales în urma înscrierilor din oficiu ale lucrătorilor sindicalişti.

Partidul comunist ţine să înregimenteze cât mai mulţi lucrători şi oameni simpli dar nu ţine deloc să introducă în cadrele sale intelectuali, care ar putea, prin valoarea lor, să ajungă la posturi conducătoare în partid. Acestea sunt strict rezervate de instrumentele verificate ale URSS. Este cu toate acestea absolut indispensabil ca intelectualii să fie atraşi de comunişti pentru a le slăbi solidaritatea lor românească. În acest scop, partidul comunist a creat o mulţime de organizaţii paralele, pe care le conduce din umbră şi în denumirea cărora figurează, conform metodelor generale preconizate de ruşi, şi despre care noi am mai amintit, cuvinte ca: „patriotic“, „naţional“, „democratic“ şi „progresist“, cuvinte care după fericita expresie a d-lui Bevin au nevoie de o nouă definiţie.

Metoda pe care guvernul Groza înţelegea s-o întrebuinţeze pentru a tolera activitatea altor forţe politice ale ţării, a fost definită de către ministerul de Interne, Teohari Georgescu. Vorbind la sindicatul tipografilor în septembrie 1945 şi câteva zile mai târziu la Cluj, în cursul unei conferinţe administrative, el a precizat că „orice organizaţie politică, care nu susţine guvernul Groza este sau fascistă sau reacţionară şi că d-nii Maniu şi Brătianu sunt reacţionari şi că pentru fascişti şi reacţionari în România nu există libertate.” Într-adevăr, întrunirile partidelor adversare guvernului Groza au fost mult timp interzise. Nicio întrunire nu putea să aibe loc fără învoirea prealabilă a poliţiei, care niciodată nu dădea aprobarea. Jurnalele oficioase ale opoziţiei au fost suprimate în februarie 1945, din timpul guvernului Rădescu.

Dacă propaganda comunistă a fost şi este foarte activă, aceea a partidelor de opoziţie a fost complet interzisă. Uneori apăreau câteva manifeste imprimate sau multiplicate clandestin care, bineînţeles, nu puteau să fie distribuite decât cu riscuri mari sau afişate în public sau circulând în secret din mână în mână. Când un centru de tipărire a unor astfel de manifeste -care în general nu conţineau nimica incendiar-  era descoperit de către poliţie ori de către formaţiunile paramilitare ale Apărării Patriotice, autorii adevăraţi sau presupuşi erau trimişi în lagăre fără judecată, numai printr-o măsură administrativă.

Pe lângă partidul comunist şi anexele sale, un alt agent de slăbire a poporului român şi a organizaţiilor sale politice, sociale şi economice îl constituie minorităţile naţionale, în special maghiare şi evreieşti. În această direcţie, politica rusească în România diferă fundamental de cea dusă în Polonia, Cehoslovacia. Iugoslavia şi chiar în Ungaria. În timp ce în aceste ţări ruşii îşi dau tot concursul pentru eliminarea naţionalităţilor, creând în diferite regiuni situaţii sociale şi economice inextricabile, în România, dimpotrivă, ruşii nu numai că susţin minorităţile, dar le măresc importanţa aducând fugari şi refugiaţi din toate ţările vecine, fugari şi refugiaţi de care ei se servesc apoi ca de agenţi împotriva românilor autohtoni. Din acest punct de vedere ruşii nu fac decât să urmeze politica lui Hitler, care, acum câţiva ani a întrebuinţat la fel pe germanii sudeţi şi pe slovaci împotriva cehilor, pe croaţi împotriva sârbilor, pe germanii din Silezia şi din Danzig împotriva Poloniei, pe flamanzi împotriva Belgiei etc.

Intelectualitatea

Caracterul rural al intelectualului român constituie şi forţa şi slăbiciunea sa. Dacă uneori arată scăderi şi insuficienţele autodidactului sau nestatornicia celui care a rupt cu mediul copilăriei sale, are totuşi un instinct naţional foarte sigur şi un bun simţ robust care aminteşte la fiecare pas originea sa ţărănească.

Pentru a slăbi dezorientând, dezagregând sau compromiţând o clasă, având astfel de caracteristici, nu este o sarcină uşoară pentru Rusia şi nici pentru coloana V-a a ei. Într-adevăr, pentru a dezorienta şi a dezagrega moralmente o intelectualitate care trăieşte de mai multe generaţii în lumea ficţiunilor, care a fost deformată de literatură, în care predomină cazuistica, scepticismul şi chiar cinismul, care a pierdut contactul cu realitatea şi cu experienţa istorică a mediului din care face parte este relativ uşor. Astfel se explică uşurinţa cu care intelectualitatea din Occident a acceptat curentele ideologice, politice sau  estetice cele mai neaşteptate; astfel se explică şi cosmopolitismul său.

Însă pentru a dezorienta o intelectualitate care n-a cunoscut în copilăria sa decât viaţa grea a câmpului, care a trăit efectiv realităţile naţionale ale poporului din care face parte, e mult mai greu. O astfel de intelectualitate va putea fi uşor convinsă că unele clase conducătoare devenite parazitare trebuiesc să fie lichidate, dar ea nu va putea fi convinsă că proletariatul pentru care are un dispreţ instinctiv trebuie să dicteze ţăranului şi cu atât mai puţin intelectualului ridicat prin propria sa muncă.

Pentru a putea câştiga cu toate acestea în parte câţiva intelectuali, pentru a putea profita cel puţin de nestatornicia morală a unora, datorită oportunismului sau arivismului lor, Rusia şi partidul comunist au creat organizaţii paralele, cu denumiri patriotice şi democratice, despre care am vorbit mai sus.

În particular, activitatea organizaţiei ARLUS este din acest punct de vedere foarte caracteristică. Toate acestea, marea armă pentru a decapita, dezagrega, teroriza şi compromite intelectualitatea română, rămâne „epuraţia“ pentru motivele de activitate fascistă, reală sau inventată.

Într-adevăr, dacă intelectualitatea românească este refractară comunismului, ea a fost din contră destul de favorabilă curentelor naţionaliste. Caracterul social al acestora din urmă satisface dorinţa sa de a depăşi pe celelalte clase conducătoare şi caracterul lor naţional şi tradiţional, mulţumea tendinţele venite din adâncurile eredităţii sale ţărăneşti. Din această cauză, mulţi profesori, avocaţi, medici, ingineri, scriitori, ziarişti şi chiar magistraţi, funcţionari superiori şi ofiţeri au manifestat simpatie într-un fel sau într-altul pentru curentele naţionaliste.

Uneori această simpatie s-a tradus prin acţiunea directă în Garda de Fier, alteori s-a mărginit la câteva articole scrise împotriva Rusiei în indignarea provocată de răpirea Basarabiei sau chiar numai la câte un incident personal cu câte un militant de stânga, astăzi membru influent într-unul din „camuflările patriotice“ ale partidului comunist.

Asupra acestei chestiuni de „fascism” al intelectualităţii române presa comunistă, evreiască şi „Graiul Nou“ au dus, începând cu 24 august 1944, campanii violente. S-a susţinut în toate felurile că se impunea o epurare severă, că fiecare intelectual suspect de a fi pactizat cu Garda de Fier sau cu dictatura Antonescu sau de a fi exprimat oarecare dezaprobări faţă de Rusia, trebuie imediat să fie eliminat din orice post retribuit, fie de stat fie din indiferent care întreprindere particulară, că trebuie să fie şters din colegiile profesionale, cu interdicţia de a-şi exercita profesiunea, trimis într-un câmp de muncă obligatorie, averea sa sechestrată, pe scurt, trebuie condamnat la şomaj pe viaţă.

George Manu – „În spatele cortinei de fier” (1947)

Default thumbnail
Subiectul precedent

Târgu Ocna – loc de mărturisire şi de jertfă în conştiinţa Bisericii

Default thumbnail
Subiectul următor

George Manu – un martir din spatele cortinei de fier

Cele mai recente din

Decemvirii (27)

MIHAI STELESCU PE CATAFALC, DECEMVIRII ÎN AREST Am urmărit derularea evenimentelor până