An de an, pe data de 18 februarie are loc la biserica din cimitirul aflat în apropierea spitalului penitenciar Târgu Ocna comemorarea mărturisitorilor din temniţele comuniste (anul acesta, în mod excepţional însă, cu o zi mai devreme). Data şi locul sunt legate de amintirea mutării la ceruri în anul 1952 a lui Valeriu Gafencu, supranumit şi „sfântul închisorilor”. Deşi nu a fost singurul, el este figura centrală a celor care au scris filele nemuritoare ale unui veritabil pateric al închisorilor, dând posterităţii pilde de trăire creştină şi de jertfă în condiţii din cele mai vitrege.
În închisorile comuniste din România, dar mai cu seamă la Târgu Ocna (dar şi la Aiud, Gherla, etc), cei supranumiţi „mistici” au reuşit să transfigureze contextul „politic” al întemniţării lor, acuzaţia fiind de obicei cea de „legionarism”, şi să se ridice la adevărata semnficaţie, cea de ordin spiritual, a pătimirii lor. Studiul literaturii ascetice şi mistice –atunci când le-a fost permis- însoţit de o permanentă viaţă de asceză şi rugăciune, dar totul în condiţii cu totul aparte, i-a făcut pe aceştia, după cum spune părintele Ioan Negruţiu, el însuşi trecut prin infernul temniţelor comuniste, să se apropie şi chiar să atingă linia de viaţă spirituală a părinţilor din veacul de aur al Bisericii. Numai că, spre deosebire de acele vremuri, de data aceasta pustia a reprezentat-o temniţa cu loviturile ei de bici.
Aceste adevăruri nu sunt simple cuvinte menite să transporte o „propagandă” sau să influenţeze opinia publică într-un sens sau altul, rămânând la nivelul orizontal al pretextului sub care aceşti mărturisitori au fost întemniţaţi. Şi care este invocat într-o permanentă neodihnă de duşmanii lui Hristos şi ai neamului nostru care nu încetează să-i denigreze, încercând să distorsioneze adevăratele semnificaţii legate cei pe care-i numesc, cu dispreţ, „aşa-zişi”, sau „falşi” sfinţi. Argumente pentru poziţia lor? Nimic altceva decât vorbe goale. O însăilare vidă de clişee care nu fac decât să se înscrie într-o lungă propagandă menită să diabolizeze perpetuu curentele care şi-au înfipt temelia în valorile naţionale şi creştine.
Adevărul este de fapt cu totul imun la asemenea acţiuni fără substanţă. Cei care l-au înţeles, l-au receptat prin mărturiile directe sau scrierile supravieţuitorilor care s-au aflat şi ei în epicentrul fenomenului unic, de natură spirituală, din temniţele comuniste, precum Ioan Ianolide, Virgil Maxim şi mulţi alţii. Toţi aceştia s-au dovedit a fi martori convingători ai celor petrecute, ai realităţii sfinţeniei care a fost atinsă acolo şi atunci, tocmai pentru că ei înşişi s-au apropiat de acest nivel. Datorită acestor considerente, mărturia lor e una cât se poate de autentică, iar conştiinţa Bisericii ştie să discearnă această autenticitate de ceea ce este fals şi înşelare.
Argumentele pentru sau împotriva sfinţeniei nu pot fi decât de natură teologică. În vreme ce acelea „pentru” sunt nenumărate şi pot fi aflate citind literatura memorialistică şi analizând viaţa creştină ireproşabilă a acelor martori, cele „contra” se zvârcolesc la un nivel inferior, reproşând doar opţiunile „politice” avute înainte de întemniţare.
E adevărat că aceste pseudo-argumente au reuşit să amâne ceea ce s-ar fi cuvenit ca Biserica să facă de mai multă vreme: canonizarea acestor „sfinţi ai închisorilor”, începând cu Valeriu Gafencu. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem şi rolul proniei, care îngăduie asemenea lucruri, tocmai pentru ca adevărurile să fie consfinţite la momentul cel mai potrivit pentru receptarea lor colectivă. Până atunci, cultul acestor mărturisitori este asumat de Biserică şi reprezintă un element esenţial în demersul unei viitoare canonizări. Lucrurile se îndreaptă însă într-acolo, şi nu ni se cade nouă să încercăm a le grăbi necuvenit sau în mod forţat. Dar stăruinţa în păstrarea vie a memoriei acestor sfinţi e o datorie a fiecăruia dintre noi care am înţeles cum stau lucrurile.
Comemorarea anuală de la Târgu Ocna, care are loc sub binecuvântarea Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, se încadrează fără abatere în rânduielile Bisericii, aşa cum se cuvine dealtfel. La biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din cimitirul din apropierea spitalului penitenciar Târgu Ocna, unde cu siguranţă zac moaştele nedescoperite ale multor „sfinţi ai închisorilor” care au murit ca nişte martiri ai crucii, are loc în fiecare an pe 18 februarie Sfânta Liturghie urmată de parastasul în memoria acestor mărturisitori. Iar în cuvintele de învăţătură sau de pomenire rostite cu acest prilej de preoţii slujitori se păstrează vie semnificaţia suferinţei şi jertfei lor. Astfel, în acest an au cuvântat părinţii Hariton Negrea, stareţul mănăstirii Petru Vodă, Ioan Bârgăoanu, protopop de Oneşti, Daniel Alexandru Zamfir, consilier al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, care a transmis un mesaj din partea PS Ioachim, Andrei Turcu, parohul bisericii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” şi Amfilohie Brânză. E de remarcat faptul că televiziunea Trinitas a Patriarhiei Române transmite în fiecare an un reportaj de la această comemorare, iar anul trecut, când s-au aniversat şapte decenii de la mutarea la ceruri a lui Valeriu Gafencu, la manifestare a participat şi a luat cuvântul ca trimis din partea Patriarhiei şi părintele Gheorghe Holbea, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti.
Păstrarea vie a acestei tradiţii comemorative e esenţială, iar însoţind-o cu virtuţile creştine care se cer fiecăruia dintre noi: credinţa, nădejdea şi dragostea, ea va rodi la momentul potrivit, atunci când se va face arătată clipa care să consfinţească ceea ce mulţi dintre noi considerăm a fi un adevăr şi o realitate incontestabilă, care îşi aşteaptă doar confirmarea.
