Basarabia: ideal naţional şi sfinţenie

Data de 27 martie 1918 (9 aprilie pe stil nou) marchează primul pas al procesului de întregire a teritoriului românesc, prin unirea Basarabiei cu România. În atmosfera de efervescenţă naţională de la sfârşitul Primului Război Mondial, când marile imperii se clătinau uneori până la dezmembrare, naţiunile mai mici au găsit contextul potrivit pentru împlinirea idealurilor lor de libertate şi independenţă. Neamul românesc nu a făcut nici el excepţie. Voinţa naţională a românilor de pretudindeni şi-a spus de fiecare dată cuvântul, legitimată de principiul autodeterminării popoarelor promovat în dreptul internaţional de marile puteri occidentale pentru reglementarea noii ordini internaţionale de după prăbuşirea vechilor imperii. Astfel, în 14/27 octombrie a urmat unirea Bucovinei cu România, care s-a întregit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 prin Marea Unirea a Transilvaniei cu restul ţării.

A fost o fereastră de oportunitate unică, în care interesele perene ale naţiunilor au coincis pentru o scurtă perioadă cu cele ale „globalismului democratic”. Reprezentanţii legitimi ai naţiunilor, ca exponenţi ai unei voinţe colective, le-au decis soarta în cel mai democratic mod cu putinţă. Acum mai bine de un secol acest lucru era posibil, în vreme ce noile imperii de astăzi au luat alte înfăţişări, dar urmăresc acelaşi scop cu al celor din trecut: înrobirea naţiunilor, sub alte principii, dar cu efecte similare.

Revenim la Basarabia, de la a cărei unire cu România aniversăm 105 ani, după ce acest teritoriu românesc fusese anexat de Imperiul Ţarist în anul 1812. Deşi supus unui intens proces de rusificare, conştiinţa naţională românească rămăsese încă vie.

Cităm din Enciclopedia României: „Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti.” La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.

Între timp la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alţii şi cu Lenin (care nu preluase puterea), îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună autodeterminarea pe cale revoluţionară. Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.”

După cum am văzut, în  contextul revoluţionar al anului 1917 şi ai celor următori, când naţiunile fostului imperiu ţarist făceau paşi către independenţă, a apărut temporar şi un stat ucrainean, cu propriile ambiţii de expansiune teritorială. „Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea.”

În toamna anului 1917 s-a înfiinţat „Sfatul Ţării”, constituit din reprezentanţi legitim aleşi de către popor, care a proclamat autonomia Basarabiei. La începutul anului 1918, când situaţia României în război era una precară, cu o mare parte din teritoriu ocupată de către Puterile Centrale, a devenit evident că, în acel context internaţional frământat de urgia războiului, viabilitatea unui stat basarabean independent era iluzorie. Singura şansă de supravieţuire s-a dovedit a fi unirea sa cu România. „Enciclopedia României” menţionează: „La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”. În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.”

În acest context, impulsul unionist creştea în amploare până la a fi unul de nestăvilit. Astfel încât, la 27 martie 1918 (data pe stil vechi, valabilă la acea vreme în toate ţările ortodoxe, data de 1 decembrie a aceluiaşi an fiind pe stilul nou, valabil atunci în ţările apusene şi în Transilvania) Sfatul Ţării avea să voteze unirea Basarabiei cu România. Deocamdată cu o Românie ciuntită teritorial, dar cu conştiinţa naţională întreagă, şi care în următoarele luni ale acelui an avea să îşi întregească hotarele fireşti.

Actul unirii avea următorul conţinut:

Votat de Sfatul Ţării

la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

Această unire, deşi legitimată de secolele de istorie românească de până la 1812, de voinţa naţională exprimată în cel mai democratic mod cu putinţă în anul 1918 şi de tratatele internaţionale din anul 1920, nu a durat din păcate decât ceva mai mult de două decenii. În vara anului 1940, în urma ultimatumului sovietic, autorităţile româneşti, în lipsa unor alianţe militare ferme care să garanteze necondiţionat integritatea teritorială a ţării, sunt constrânse să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Războiul pornit în 1941 alături de Germania a fost în primul rând unul de eliberare a acestor teritorii. Considerente pro şi contra privind oportunitatea continuării războiului şi după ce acest scop a fost atins, nu constituie obiectul acestui text şi ţin de inevitabilitatea impusă de alianţa militară a momentului şi de legile războiului. E suficient să spunem că România a continuat războiul alături de aliaţii ei şi după eliberarea acestor regiuni în 1941, la fel cum l-a continuat până la capăt şi în anii 1944-45, odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei, chiar şi după ce trupele germane fuseseră alungate de pe teritoriul naţional românesc.

Arc peste timp. Suntem în 2023, iar de mai bine de un an de zile Ucraina este frământată de un război declanşat de Rusia într-un context complex, cu cauze multiple, atât de ordin istoric, cât şi din considerente de politică de securitate şi strategie care ţin de realitatea zilelor noastre. Partea legată de rădăcinile sale istorice îşi are originile şi în tensiunile care în 1918 păreau a se fi rezolvat în virtutea principiului autodeterminării naţiunilor. În acel moment, strădaniile Ucrainei însă au eşuat, ea fiind incorporată ulterior în statul comunist sovietic. De la care a primit apoi drept „cadou” o parte din teritoriile istorice româneşti pe care le revendica şi Ucraina anului 1917 (nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei), dar şi Crimeea. O Ucraina în graniţele ei etnice fireşti, în anii 1917-20, dacă ar fi reuşit să obţină atunci o recunoaştere internaţională a teritoriului său (evident, substanţial mai mic decât cel actual, care cuprinde şi alte etnii), ar fi putut constitui o bază mai oportună de reglementare a graniţelor după prăbuşirea URSS-ului în 1991.

Desigur, astfel de scenarii ţin de istoria contrafactuală, iar ele nu au nimic de-a face cu realitatea zilei de azi. Totuşi, această realitate arată o serie de similitudini cu cea de acum peste un secol. Recent, parlamentul de la Chişinău a votat ca limbă oficială în stat ca fiind limba română (iar nu cea „moldovenească”). Mai mult, în contextul tulbure al conflictului din Ucraina, care foarte probabil se va încheia cu alte graniţe decât înainte, indiferent dacă vor fi recunoscute sau nu la nivel internaţional, devine tot mai evident –la fel ca în 1918 – că un stat „moldovenesc” presat între România şi Ucraina (care în trecut a revendicat acest teritoriu) şi aflat permanent sub umbra ameninţătoare a Rusiei, nu este viabil. Ar putea fi semne că ne apropiem de un moment istoric decisiv, în care rămâne să sperăm că conducătorii celor două state româneşti să se arate la înălţimea acelei oportunităţi care s-ar putea deschide pentru o scurtă vreme.

În titlul textului de faţă am amintit şi de „sfinţenie”, care la prima vedere nu are legătură cu principala temă a sa, care este Basarabia. Şi totuşi… Biserica Ortodoxă Română a canonizat recent un basarabean, singurul (după ştiinţa mea) ierarh al ei care a trecut la Domnul în secolul XX, contemporan fiind cu Unirea de la 1918, dar şi cu bunicii sau părinţii unora dintre noi.

Este vorba de Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), care la 1918 era arhimandritul mănăstirii Suruceni de lângă Chişinău, fiind duhovnicul multora din membrii Sfatului Ţării, adunarea care a hotărât unirea cu România. În vara aceluiaşi an este ridicat la Iaşi la treapta de arhiereu, devenind episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului. Odată cu cedarea Basarabiei în 1940 se refugiază în ţară, la Curtea de Argeş, iar în toamna lui 1941 se va întoarce la locurile sale de obârşie, dar pensionat, vieţuind până la trecerea sa la Domnul pe 17 septembrie 1943 la mănăstirea Suruceni. În urma unor lucrări de renovare, cripta în care fusese înmormântat este deschisă pe data de 10 iulie 2018 iar trupul său este găsit neputrezit, purtând semnele sfinţeniei. A urmat o canonizare în timp record, Episcopul Dionisie fiind trecut în rândurile sfinţilor de către Sfântul Sinod al BOR pe data de 25 octombrie 2018, aşadar după aproximativ trei luni! Un „record” cu adevărat uimitor, dacă ne gândim cât de mult este tergiversată canonizarea altor candidaţi care au trăit în secolul trecut, de la Arsenie Boca la „sfinţii închisorilor”. Dar fiecare caz este unic în sine, diferit de celelalte. Cel despre care vorbim ne arată însă că atunci când se vrea, se poate… Iar dintre toţi sfinţii români canonizaţi până în momentul de faţă, mai „tânăr” decât sfântul Dionisie ar fi doar Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, trecut la Domnul în 1960 în Hozeva din Ţara Sfântă, găsit de asemenea cu sfinte moaşte neputrezite, canonizarea sa fiind consfinţită în 1992.

Episcopul Dionisie Erhan nu a fost un „intelectual”, ci mai degrabă un trăitor smerit, caracterizat de simplitate, dar şi de un sentiment naţional autentic, atât în atmosfera unirii de la 1918, cât şi la pierderea Basarabiei în 1940. În „Testamentul” său, el avea să scrie printre altele: „Așa a vrut Dumnezeu să ridice din neamul fraților și surorilor mele pe unul, care mai apoi pe toți să-i tragă după el. Și așa s-a făcut. Martori îmi sunt atâția preoți, învățători și învățătoare din rudeniile mele pe care i-am ajutat să-i văd cu carte și spre folos Neamului meu românesc. Am dat și dau slavă Domnului pentru aceasta. (…) Soarta vitregă din anul 1940 abătută asupra Neamului românesc și asupra mea au făcut să fiu trimis a păstori Eparhia Argeșului – să mângâi sufletele îndurerate, eu, nemângâiatul de pierderea Basarabiei noastre. Tuturor, clerului și poporului argeșan le împărtășesc binecuvântările mele arhierești, dorindu-le Har, pace și mântuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Rog pe bunul Dumnezeu să le trimită răsplată cerească pentru dragostea de frați cu care ne-au primit și tratat în această mare ispită trimisă Țării și nouă de Cel Atotputernic. Acolo, pe pământul Argeșului, prin tot amarul prin care am fost trecut eu cu prilejul retragerii mele, cu toții am plâns de bucuria desrobirii pământului nostru răvășit din Basarabia. Fie numele Domnului binecuvântat.”

Aşa cum am amintit, Episcopul Dionisie se va întoarce în Basarabia dezrobită, devenită pentru scurt timp din nou românească, unde îşi va petrece ultimii ani de viaţă. Rămăşiţele sale trupeşti recent descoperite stau mărturie pentru sfinţenia sa. El nu este un sfânt al vreunei biserici „moldovene”, nici al celei ruse, ci sfinţenia sa e un simbol al unităţii de neam de pe ambele maluri ale Prutului. El s-a considerat toată viaţa şi a murit având conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc, a cărui biserică l-a trecut în rândurile sfinţilor, cu o repeziciune de-a dreptul uimitoare, tocmai în anul centenar al României Mari.

Să fie acest gest o prefigurare simbolică a unei viitoare regăsiri şi a ştergerii unui hotar impus de orgolii imperiale şi de naţionalisme acaparatoare dincolo de limitele lor fireşti? În contextul celor ce se întâmplă acum în vecinătatea României şi a Moldovei, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat sunt posibile toate scenariile care pot fi imaginate.

 

 

Default thumbnail
Subiectul precedent

George Manu : Problema evreiască (I)

Subiectul următor

José Antonio trăiește!

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident