Ce este de făcut?

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Odată cu semnarea „actului final“ de la Helsinki, s-au înmormântat şi speranţele de eliberare ale poporului românesc într-un viitor apropiat. Occidentalii au trecut de la acceptarea de fapt a statu-quo-ului european, la o recunoaştere de drept a cuceririlor sovietice în Europa răsăriteană, la o legitimare a lor internaţională, consemnându-le într-un tratat semnat de 35 de state. Nici refugiaţii nu mai au ce să spună în actualele împrejurări, nu mai au guvern căruia să se adreseze, deoarece protestele lor se vor izbi de tăria documentului de la Helsinki, prevăzut cu toate formele legale.

Naţiile din răsărit au fost predate – fără a fi consultate, aşa cum prevede dreptul la liberă dispoziţie al popoarelor – imperialismului bolşevic, şi de către cine? Tocmai de aceia care de două secole asurzesc lumea cu idealurile de libertate şi democraţie, tocmai de aceia care s-au erijat în cenzori ai vieţii politice a altor popoare, condamnând tirania, dictatura şi alte forme de guvernământ care ignoră aritmetica electorală. Şi iată acum superba lor lecţie de democraţie, de respect al voinţei populare: pactează cu  cea mai fioroasă tiranie ce-a existat vreodată pe glob şi azvârlu fără milă zeci de naţiuni în pântecele nesăţioase ale Molohului bolşevic.

Bineînţeles că şi confraţii democraţi din exil stau muţi şi consternaţi în faţa acestui odios comportament ale „marilor“ democraţii occidentale. N-au voit să creadă intuiţiei Căpitanului, care încă din 1935 stabilise precis diagnosticul bolii de care suferă „marile“ democraţii occidentale: sunt simple anexe ale comunismului. N-au voit să ne creadă nici după ce anglo-saxonii le-au făcut şi lor figura după 1944, lăsându-i să fie măcelăriţi de hoardele bolşevice. Trebuie să se întrebe democraţii din exil, cel puţin după întemniţarea lui Maniu şi Brătianu şi după asasinarea lor în închisoare, dacă „nu e ceva putred în Danemarca“, dacă cu idolii lor democratici din Occident nu se petrec lucruri stranii. Cum funcţionează solidaritatea democratică în lume? Cum se poate ca propriii lor coreligionari să fie supuşi torturilor unui regim tiranic, şi ei, pontifii democraţiei de la Londra, Paris şi Washington să nu mişte un deget? Nu ştim dacă pretinşii noştri democraţi din exil au cerut vreodată socoteală Departamentului de Stat pentru întâmplările din România, care au costat viaţa a două milioane de oameni, între care mulţi oameni de-ai lor? Trebuiau să provoace un scandal monstru -erau în elementul lor- solicitând o intervenţie rapidă şi energică a puterilor occidentale. Au preferat să tacă, pentru a nu-şi primejdui salariile ce le primeau de la Free Europe. Dar aceste salarii nu erau lucru cinstit, căci, în schimbul lor, trebuiau să pună o surdină legitimelor aspiraţii ale ţării, prefăcându-se că fac ceva, că se interesează de soarta ei, când în realitate se tupilau îndărătul politicii americane, care nu era altceva decât o continuare a politicii de la Teheran, Yalta şi Potsdam. În loc de a denunţa exilului şi lumii întregi duplicitatea politicii americane, s-au mulţumit să înainteze din când în când nişte memorii pe care Departamentul de Stat le punea la coş. Până când s-a dezvăluit în toată cruzimea direcţia nefastă a politicii americane … la Helsinki. Acuma demisionează şi dl. Vişoianu, după ce a prezidat timp de 25 de ani cea mai frauduloasă întocmire politică din istoria României.

Fără îndoială, cititorii se vor întreba cum de-au ajuns democraţiile occidentale în situaţia aceasta anormală, de a se supune diktatului moscovit? Ce resorturi secrete le paralizează propria lor voinţă, împiedicându-le să-şi afirme personalitatea lor politică? Unde e orgoliul acestor naţiuni? Unde e puterea lor şi cum se explică că îşi abjură cu atâta uşurinţă propriile lor credinţe şi idealuri, ignorând suferinţa a 200 de milioane de oameni? De ce un Stalin, un Hruşciov, un Brejnev îşi impun permanent punctul lor de vedere în relaţiile cu Occidentul? Cine sileşte guvernele acestor ţări să se comporte ca nişte elevi ascultători, ori de câte ori maeştrii comunişti ridică tonul? Ce se petrece în America, în Anglia, în Franţa şi în celelalte democraţii? Cine e adevăratul stăpân al acestor state?

Democraţiile occidentale nu sunt democraţii în sensul real al cuvântului. Există o aparenţă democratică, se respectă formele caracteristice ale unei democraţii – partide, alegeri, parlament, guvern, opoziţie – dar voinţa poporului, când pleacă de la bază, de  la manifestarea ei electorală, şi până când ajunge sus, în stat, este interceptată de anumite forţe oculte şi falsificată. Una vrea poporul în alegeri, şi cu totul altceva iese la capătul procesului democratic, când voinţa naţiunii se concretizează în instituţii. Aşa se explică uriaşele posibilităţi de manevră ale comunismului în cadrul democraţiilor clasice.

Sistemul democratic este alterat şi deviat de la linia naţională prin intervenţia francmasoneriei. Principalii conducători ai partidelor, cu rare excepţii, sunt în acelaşi timp şi membri ai lojilor masonice. În această calitate, conducătorii partidelor, când ajung la putere, trebuie să dea precădere obedienţei masonice, înaintea ţării şi a intereselor ei. Ei traduc în deciziile statului sugestiile, consemnele, ordinele ce le primesc de la venerabilii lojilor. Prin intervenţia francmasoneriei, procesul democratic e întrerupt şi viciat, voinţa populară este expulzată din state, pentru a fi substituită cu voinţa ce emană din structurile masonice paralele. Aparent, democraţia funcţionează normal. Nu se întâmplă nicio iregularitate. Votul e vot, parlamentul e parlament şi guvernul este expresia parlamentului. Dar oamenii care constituie cadrele partidelor şi apoi ale statului nu sunt reprezentanţi liberi ai poporului, ci reprezentanţi are au contractat în prealabil anumite obligaţii faţă de lojile masonice.

Există o masă numeroasă de francmasoni de grade inferioare. Aceştia n-au nicio importanţă şi nici nu ştiu ce se întâmplă la treptele superioare. Ei confundă masoneria cu un fel de sectă iluminată, bazată pe ideea unei frăţietăţi universale. Aceştia sunt convinşi că francmasoneria este purtătoarea idealurilor de libertate şi democraţie.

La gradele superioare, situaţia se schimbă. Dat fiind că francmasoneria este o societate secretă, se pretează extraordinar la infiltraţiile comuniste. Comunismul având o capacitate conspirativă mai mare decât a francmasoneriei, îneacă cu reţelele sale lojile masonice de rang superior. Jos, în ordinele masonice inferioare, nu se observă nimic. O masă placidă de indivizi care îşi îndeplinesc ritualul obişnuit şi ascultă nişte banalităţi doctrinare. Dar sus, în sferele impenetrabile ale secretului masonic, de unde se transmit ierarhic toate dispoziţiile şi ordinele, s-a produs o compenetraţie cu Internaţionala Comunistă, încât astăzi şi masoneria a devenit o anexă a comunismului.

Şi atunci iată tabloul complet al democraţiei occidentale: masoneria interceptează voinţa majorităţii, dându-i impulsuri străine la bază, la rândul său comunismul interceptează masoneria şi o supune diktatului bolşevic. Aşa se explică politica absurdă, până la sinucidere, pe care o realizează marile democraţii occidentale. În spatele democraţiilor din America, Anglia, Franţa, etc., se găsesc, masive şi concentrate, lojile comuniste, care, la rândul lor, controlează lojile masonice, care la rândul lor, impun directive în viaţa statului după inspiraţia stăpânilor din Kremlin. Secretarul General al partidului comunist din Rusia e mai tare în America decât preşedintele Statelor Unite, deoarece, prin intermediul infiltraţiilor, controlează toate deciziile Casei Albe. Când un preşedinte îşi dă seama de situaţie şi încearcă să se opună curentului de auto-distrugere al democraţiilor, dirijat din umbră de comunişti, este ucis sau eliminat. Avem cazul Kennedy, apoi al lui Johnson, şi ultimul, cel mai spectacular, al lui Nixon. Cu Nixon şi-au dat seama comuniştii că nu pot să ducă până la capăt planul lor de dominaţie mondială. Şi atunci au montat spectaculara afacere “Watergate” şi l-au silit să demisioneze. Brejnev a apäsat pe buton şi teleghidajul s-a pus în funcţiune.

Deci noi, când spuneam că marile democraţii occidentale nu sunt decât nişte anexe ale comunismului, ne-am bazat tocmai pe existenţa acestor canale subterane care leagă Moscova de capitalele occidentale. Francmasoneria e un intermediar, o verigă, în lanţul de complicităţi comuniste care ruinează existenţa democraţiilor. Aşa se explică că lucrurile merg prost, că democraţiile sunt incapabile să se redreseze, deşi sunt mult mai puternice decât statele comuniste în bloc. Şi aşa se va ajunge în final şi la moartea marilor democraţii, cu toate aparenţele lor de prosperitate. Aşa se explică şi insolenţa tovarăşilor care mereu proclamă inevitabila victorie mondială a comunismului, pentru că ştiu că statele occidentale sunt conduse de alţi tovarăşi, deghizaţi în democraţi.

Dar ce se va întâmpla cu masonii, când comuniştii vor lua în primire statele democraţiei muribunde? Vorbim de acei masoni, care, prin serviciile ce le-au adus, au contribuit, în mod conştient sau mai puţin conştient, la triumful comunismului în lume? Vor fi lichidaţi şi ei, deoarece sunt îmbibaţi de vechea mentalitate individualisto-liberală şi cruţarea lor ar întârzia procesul de transformare al societăţii. Ei aparţin unei anumite etape istorice şi trebuie să dispară odată cu această etapă, oricât de multe afinităţi ar fi avut cu comunismul.

Acum ne dăm mai bine seama de ce politica partidelor, politica regală, politica lui 23 August, politica Comitetului Naţional, nu putea duce decât în impasul în care ne găsim astăzi. Cei de bună credinţă, excluzând pe agenţi şi trădători, au mizat pe cartea marilor democraţii occidentale, considerând că aceste democraţii, prin filosofia lor, nu-i vor abandona. Dar efortul lor mintal, de valorizare a fenomenului democratic din Occident, a fost superficial. S-au mulţumit să admire faţada şi n-au examinat adâncurile. Interiorul acestui edificiu pompos era mâncat de carii. În încheieturile care leagă o instituţie de alta, s-au instalat confortabil tovarăşii şi au întrerupt circulaţia sevei naţionale.

Astăzi, când anumite cercuri din exil se agită pentru constituirea unui nou Comitet Naţional, chestiunea principală care trebuie să se pună nu este cum se va forma acest comitet, după ce criterii şi proporţii de participare, ci la ce trebuie să servească. Orice comitet în exil presupune că se adresează cuiva, pentru a cere repararea nedreptăţilor făcute poporului român. Dar, după Helsinki, ce forţe rămân disponibile ca să asculte plângerile poporului nostru încătuşat? Marile democraţii occidentale? Acestea şi-au dat arama pe faţă, demonstrând că sunt complice cu comuniştii la politica de aservire a popoarelor din răsărit. Acestea nu sunt capabile să-şi salveze nici propria lor existenţă. Deci, orice comitet naţional s-ar forma, oricât de bun ar fi, se naşte mort, pentru că îi lipseşte aria internaţională de manifestare. Domnii Ford şi Kissinger ne-au luat însăşi aerul de iluzii şi aparenţe ce-l respiram până la Helsinki. Acuma ştim că la tejgheaua democraţiilor occidentale apar tot tovarăşii care ne-au vândut la Teheran, că democraţi care să-şi respecte crezul şi idealurile nu mai există la conducerea Statelor occidentale.

Şi atunci, orice comitet s-ar constitui, e lipsit de bază, operează în gol, pentru că tot orizontul internaţional e ocupat de aceleaşi mutre sinistre pe care le întâlnim şi la Bucureşti, la Praga sau la Varşovia. Nu mai există oameni liberi în Occident, ci numai oameni aserviţi Moscovei. Aşa se explică, probabil, că şi Vaticanul, mai bine informat decât noi, şi-a pus semnătura pe actul de la Helsinki, vrând prin aceasta să capteze bunăvoinţa viitorilor învingători. Cu cine să lupţi când nu mai există combatanţi pentru libertate în Occident? Acesta e bilanţul tragic a 30 de ani de exil, aşteptând de la o zi la alta marea schimbare care să determine democraţiile occidentale să îmbrace armura Sf. Gheorghe şi să străpungă cu suliţa capul balaurului bolşevic.

Asta nu înseamnă că nu se mai poate face nimic, ci doar că vechiul stil de luptă e perimat. Structurile individualiste-liberale din Occident –în care şi-au pus speranţa cei care ne-au dat pe mâna Moscovei- sunt putrede şi cad în bucăţi în faţa marşului victorios al comunismului internaţional. Şi sunt putrede, pentru că s-au lăsat invadate şi acaparate de agenţii conspiraţiei comuniste. De la ghişeele marilor democraţii occidentale nu vom primi nicio centimă de libertate pentru poporul înlănţuit.

Şi atunci trebuie să plecăm de la această realitate teribilă. De la un comitet zis naţional, care ne-a ascuns timp de 25 de ani adevărul, şi de la o democraţie occidentală care pârâie din încheieturi. Cu aceste coordonate nu mai putem opera, căci ne aşteaptă aceleaşi amare deziluzii şi … prăbuşirea finală.

Unde să ne căutăm salvarea? Mai există o mare rezervă de energie, elanuri şi combativitate: naţionalismul popoarelor. Naţionalismul este forţa creatoare a popoarelor, principiul lor vital, caracterul lor fundamental, care nu odată le-a salvat din catastrofe istorice. Este conştiinţa naţională ascuţită la maximum. Noua strategie, care să scoată omenirea din impasul actual, trebuie să pună în valoare tocmai aceste zăcăminte incalculabile de energie, pe care le ascund popoarele în adâncul lor şi a căror arie de expansiune este considerabilă. Trebuie incendiat motorul naţionalismului şi pus în mişcare contra comunismului. În faţa acestei unde explozive de naţionalism, care se va propaga de la popor la popor, comunismul nu va putea rezista. Toate popoarele iluminate de naţionalism, unite în aceeaşi suferinţă şi în acelaşi efort disperat de supravieţuire, vor dărâma imperiul comunist şi vor readuce pacea şi libertatea pe pământ. Din Kamciatka până în pampele argentine, din Alaska şi până în Australia, de la Polul Nord la Polul Sud, toate popoarele din toate continentele trebuie mobilizate şi azvârlite în lupta contra Moscovei, inamicul Nr. 1 al întregii omeniri.

Naţiunile încătuşate din interiorul Rusiei, cu naţiunile recent subjugate din Europa răsăriteană şi cu naţiunile potenţial sclave din lumea liberă trebuie să formeze un front comun. Rostul exilului nu mai poate fin decât acesta: să participe la bătălia finală pentru destinele omenirii, care se va da între universalismul naţionalist şi creştin şi cosmopolitismul ateo-marxist.

Horia Sima – Ţara si exilul, an XI, 1974-75

Default thumbnail
Subiectul precedent

Drum îngustat…în Spania ?

Default thumbnail
Subiectul următor

George Manu : Problema evreiască (I)

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident