George Manu : Problema evreiască (I)

-O analiză lucidă şi echilibrată cuprinsă în cartea „În spatele cortinei de fier”-

Problema evreiască în România apare foarte grea, atât prin ea însăşi cât şi prin deformarea ei, datorită pasiunilor şi propagandei într-un sens sau altul. O judecată obiectivă, fără ură şi fără părtinire devine deci foarte anevoioasă.

Evreii din Europa au suferit mult în timpul ultimilor ani şi omeneşte vorbind putem şi trebuie să-i deplângem. Aceste suferinţe fiind provocate de Germania naţional-socialistă, este natural ca Naţiunile Unite, în primul rând Statele Unite şi Anglia, să aibă pentru poporul evreu un sentiment de simpatie. Cu toate acestea, problema evreiască sub triplul ei aspect naţional, social şi economic este infinit prea delicată pentru a fi privită numai dintr-un punct de vedere sentimental. În mod cinstit şi clar, fiecare trebuie să îndepărteze prejudecăţile şi ideile preconcepute şi să neglijeze orice fel de propagandă considerându-se problema în sine, imparţial.

În primul rând, nu trebuie să se considere problema evreiască în România prin analogie, chiar involuntară, cu problema evreiască din Anglia sau din Statele Unite.

Evreii au fost excluşi din Anglia de pe vremea Iui Eduard I până la Oliver Cromwell, adică timp de 360 de ani. În acest lung spaţiu de timp, comerţul şi navigaţia, cele două ocupaţiuni naţionale fundamentale ale englezilor, au atins maximumul lor de dezvoltare, asigurându-şi în deplină linişte mijloacele şi tradiţia, pe care nu le mai putea slăbi nici un fel de concurenţă.

Sub Cromwell, care [se află] sub influenţa puritanismului, care venera vechiul Testament, evreii au fost admişi din nou în Anglia, fără drepturi politice, pentru un timp de 200 de ani, adică până la 1860, când s-a produs emanciparea lor definitivă. La această dată, structura socială, politică, intelectuală, financiară şi industrială a societăţii britanice era complet dezvoltată. Într-o astfel de societate cu cadrele solide şi consacrate de tradiţie, evreul nu mai putea să ia un alt loc, decât acela care ar fi putut să-l ia oricare englez şi pentru a reuşi să avanseze pe o scară socială rigidă, în formele ei tradiţionale, trebuia să pară mai întâi englez, să-şi impuie felul de a fi, obiceiurile şi reacţiunile englezului. Cu incontestabilul lor talent de adaptare, evreii au reuşit din plin această operă de mimetism şi pentru a cita un exemplu ilustru. Benjamin Disraeli, lord Beaconsfield şi prim ministru al Marii Britanii prin graţia reginei Victoria, a avut uneori reacţiuni mult mai autentic englezeşti decât ministrul său de externe, al cincisprezecelea conte Derby, ai cărui strămoşi sunt în [opera lui] Shakespeare. În aceste condiţiuni, aproape că nu se mai poate vorbi de o problemă evreiască, în Anglia. Un englez neprevenit şi călătorind în Europa orientală, în Ungaria, Polonia sau România, va găsi fără îndoială bizar la început sau chiar lipsit de bun gust faptul că în aceste ţări mai există o problemă evreiască. Obişnuit să considere acasă la el pe evreu ca pe un cetăţean care nu se distinge de ceilalţi decât prin religia sa, el va avea tendinţa să considere problema evreiască ca o chestiune strict religioasă, adică o reminiscenţă a intoleranţei medievale. Vom vedea că o asemenea concepţie este fundamental greşită.

Cu toate că aspectul american al problemei evreieşti este complet diferit de cel englez, tot nu poate să dea indicaţiuni asupra felului cum trebuie tratată problema în România. Mediul etnic american, încă în formaţie, nu este cu totul perfect omogen, şi în masa majoritară anglo-saxonă se pot distinge irlandezi, germani, scandinavi, italieni, polonezi, chinezi şi negri. Faptul că peste toate aceste grupuri există, de asemenea, şi un grup evreiesc, care se distinge cu toate acestea prin solidaritatea, omogenitatea şi exclusivismul său, nu apare pentru un ochi neprevenit ca periculos pentru unitatea spirituală finală a naţiunii americane, şi poate nici nu va fi. Pe de altă parte economia americană a fost până recent sub semnul risipei din timpul pionierilor, când nevoile şi dorinţele oamenilor nu ajunseseră încă la nivelul resurselor de tot felul care le stăteau la dispoziţie şi pe care le putea pune în valoare prin muncă. Mentalitatea şi energia americană sunt şi astăzi acelea ale pionierului care deschide drumuri noi. În lupta febrilă pentru o viaţă mai uşoară, succesul aparţine celui care munceşte mai mult sau speculează cu mai multă pricepere.

Aici calităţile, virtuţile de perseverenţă, îndemânare, subtilitate şi mai ales de solidaritate familiară şi rasială a evreului îl ajută evident foarte mult dar, în ansamblul general al posibilităţilor, aceste virtuţi nu împiedică pe concurenţi să reuşească şi ei. În felul acesta nu se crează nici un sentiment antisemit. Problema evreiască are un alt caracter în România şi este special utilizată de către ruşi şi de partidul comunist pentru a contribui la dezagregarea României.

În primul rând, evreii înşişi nu se consideră ca o comunitate religioasă ci ca o naţiune independentă cu rasa, tradiţia, istoria şi cultura sa, depăşind religia. În materie de naţionalitate, evreii se simt chiar mult mai solidari şi mai exclusivişti, se poate spune chiar mai rasişti decât oricare alt popor din lume. Acest exclusivism naţional este cauza principală a impresiei de „corp străin“ pe care evreii o fac poporului român. Când ziarul comunist „România Liberă“, în primăvara anului ‘45 a deschis o anchetă asupra chestiunii evreieşti, mulţi dintre intelectualii români, de formaţie marxistă, au dat răspunsul conformist că problema evreiască nu există, căci evreii sunt cetăţeni români ca oricare şi nu se diferenţiază decât prin religia lor. Ziarele organizaţiilor evreieşti au protestat imediat, în special „Mântuirea“, şi au insistat asupra faptului că evreii se consideră o naţiune deosebită. Această afirmaţie este repetată de presa evreiască în mod categoric în orice ocazii. A doua trăsătură caracteristică a evreilor din România este instabilitatea domiciliilor lor în ţară. Într-adevăr, la începutul sec. al XlX-lea, erau foarte puţini evrei în România: câteva mii în oraşele şi orăşelele din Moldova şi din Transilvania de Nord, veniţi în general de o generaţie sau două din Ucraina sau Galiţia şi câteva zeci de familii de evrei spanioli în Bucureşti. Numărul lor a început să crească, către 1840, prin imigrare din Galiţia şi către 1900 ei au atins aproape cifra actuală. De atunci, imigraţia lor a scăzut într-o anumită măsură, dar mai ales a fost compensată de o emigraţie către Europa occidentală şi către America. Chiar în interiorul ţării, după primul război mondial s-a produs o migraţiune caracteristică a evreilor.

Semiproletariatul evreiesc din Nordul Moldovei şi al Transilvaniei s-a transformat astfel în mare parte în burghezie bogată, stabilită la Bucureşti şi în alte mari centre comerciale ale ţării.

Din cauza exclusivismului rasial şi al sentimentului de instabilitate a domiciliului este normal ca să nu apară la evreii din România un sentiment de patriotism şi de solidaritate faţă de poporul şi de ţara românească. Sunt bineînţeles excepţii. Printre evreii instalaţi de mai multe generaţii în România, s-au găsit câţiva, care s-au dovedit români dacă nu de sânge, cel puţin de inimă; aceştia au luptat cot la cot cu toţi românii în timpul războaielor din 1877-78 şi 1916-19. Pe aceşti evrei şi pe descendenţii lor, poporul român îi diferenţiază de alţii şi chiar legislaţiile antisemite ale ultimelor timpuri, prevăzuseră excepţii în favoarea lor. Dar evreii de această categorie sunt destul de rari.

Populaţia evreiască din România, în marea majoritate, este, fără replică, lipsită de patriotism. Două incidente paralele survenite în 1916 şi 1944, sunt considerate de români ca proba crucială a acestui fapt. În decembrie 1916, la intrarea în Bucureşti a trupelor germane, comandate de generalul von Mackensen, evreii şi mai ales evreicele din capitala României, au primit cu flori pe inamicul victorios. În august 1944, la intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti, evreii şi mai ales evreicele din capitala României au primit cu flori pe străinul năvălitor şi victorios. Pentru ca un englez să înţeleagă ce au simţit românii în acele clipe, trebuie să-şi imagineze pe germani ocupând Londra, în timp ce irlandezii din Capitala Angliei, i-ar fi primit cu flori şi pentru ca un american să poată înţelege, el trebuie să-şi închipuie pe japonezi defilând pe Broadway în timp ce toţi negrii din Harlem i-ar primi cu flori.

Caracterul de agent al penetraţiei străine, rol pe care conştienţi sau nu evreii l-au avut în România, este mai vechi decât aceste evenimente şi datează de la începutul instalării lor în România. Evreii galiţieni veneau aici ca supuşi ai Austriei, căreia îi aparţinea Galiţia, vorbeau aproape toţi limba germană şi deveneau în mod firesc agenţii penetraţiei economice şi politice a imperiului habsburgic. Mai târziu, când importanţa economică şi politică a Austriei a început să scadă în folosul Germanici lui Bismarck, evreii s-au întors firesc spre aceasta din urmă şi până la primul război mondial, penetraţia politică şi economică a Germaniei în România s-a sprijinit în special pe elementul evreiesc. Intervenţiile lui Bismarck în favoarea evreilor sunt cunoscute în istoria românilor. Atitudinea evreilor în timpul ocupaţiei germane a României, în 1917-1918, nu este decât o consecinţă normală a atitudinii lor anterioare. În timpul ocupaţiei, vorbind aproape toţi limba germană, au fost intermediarii normali şi agenţii autorităţilor militare germane ocupante, în raporturile lor cu populaţia românească. Acest colaboraţionism general al evreilor şi zelul pe care l-au pus a fost cauza principală a violentei deşteptări a antisemitismului în România, după primul război mondial.

După înfrângerea Germaniei în primul război mondial, simpatiile evreilor din România, în special cele ale intelectualilor şi ale semiproletariatului, s-au îndreptat către noua putere a Rusiei Sovietice. Pe de o parte era aicea şi o chestiune de solidaritate, clasa conducătoare sovietică fiind în acel timp în mare parte evreiască; pe de altă parte era o manifestare a spiritului de nelinişte, de negaţie şi de anarhie intelectuală, atât de bine definit de către autorul evreu Israel Zangwill, în cartea sa Visătorii din Ghetto, spirit care a împins totdeauna pe evrei către partidele revoluţionare.

Toate conspiraţiile comuniste, toate atentatele, ca şi acela de la Senat, în decembrie 1920, în care au fost ucişi un ministru, un episcop şi câţiva senatori, au fost inspirate, conduse şi chiar executate de evrei. În anii următori, această orientare spre URSS a rămas vie la evrei şi ziarele intelectualităţii evreieşti, „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, au apărat până la suspendarea lor, împotriva sentimentului general al opiniei publice româneşti, teza apropierii de Rusia. În 1940, după ultimatumul rusesc, care pretindea evacuarea şi cedarea în 4 zile a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, evreii din Basarabia şi Bucovina au atacat în mai multe locuri trupele româneşti, care se retrăgeau şi cu metode odios de crude, au masacrat soldaţi români, rătăciţi de unităţile lor. După stabilirea regimului sovietic în cele două provincii, evreii au făcut multe denunţuri împotriva populaţiei româneşti, provocând în felul acesta deportarea lor.

În 1941-1944, evreii n-au fost mobilizaţi ci întrebuinţaţi în serviciile auxiliare şi pentru lucru în interiorul ţării. În 1944-1945, odată cu restabilirea evreilor în drepturile lor de cetăţeni, a fost vorba ca să fie mobilizaţi pentru a lua parte Ia război împotriva Germaniei hitleriste ca şi ceilalţi cetăţeni români. Direcţia evreilor din România a impus Statului Major amânări succesive ale acestei mobilizări, până la capitularea Germaniei.

Toate aceste manifestări de indiferenţă şi chiar de ostilitate ale evreilor faţă de ţara şi de poporul român, toate aceste manifestări de colaborare cu cei doi invadatori posibili ai României, Germania şi Rusia, au creat de la început, în sufletul poporului român, un sentiment de bănuială profundă faţă de evrei. Această bănuială s-a agravat prin iritaţia pricinuită de activitatea evreiască pe tărâm economic, financiar şi social.

Aspectul economic şi social al problemei evreieşti din România este cu totul determinat de repartiţia populaţiei evreieşti în ţară. (…) Se vede deci că aproape un sfert din populaţia evreiască a României trăieşte în Capitala ţării şi aproape 1/3 în celelalte oraşe mari ale ţării; în total 90% din evrei locuiesc în oraşe. O populaţie evreiască rurală se găseşte numai în câteva târguşoare din Nordul Moldovei, în Bucovina şi în Transilvania de Nord, precum şi în satele din Maramureş. Populaţia evreiască a României este deci cu totul orăşenească. (…)

Într-adevăr, evreul din România este mare sau mic bancher, mare sau mic comerciant, reprezentant de comerţ, intermediar, misit, funcţionar în centrala marilor întreprinderi financiare, comerciale sau industriale, este de asemenea, medic, avocat, farmacist, ziarist. Mai rar este mare sau mic industriaş, meşter lucrător în anumite industrii (chimice sau textile), meseriaş (bijutier, ceasonicar, croitor, tinichigiu). Niciodată însă nu e simplu lucrător, nici funcţionar de stat după cum niciodată nu e agricultor.

Din punct de vedere social, evreul din Romania face deci parte, într-o proporţie preponderentă, din marea şi din mica burghezie. După cum vom vedea mai jos, economia capitalistă nu a început să se dezvolte în România decât de vreo 60 -70 ani şi numai de atunci au început să apară condiţiile favorabile pentru crearea unei burghezii. Aceste condiţii favorabile au fost, de asemenea, cauza directă a imigrării evreilor în România şi, de asemenea, pentru migraţiunea lor în târgurile Transilvaniei şi ale Moldovei de Nord, unde ei vegetau în mediocritate, spre marile centre comerciale ale ţării, unde au ajuns repede în stare prosperă.

Marea şi mica burghezie românească s-ar fi putut dezvolta mai rapid şi ar fi putut să joace de la început un rol social şi economic mai important, dacă dezvoltarea sa nu ar fi fost puternic împiedicată de această concurenţă survenită pe neaşteptate şi despre care se poate spune că într-o oarecare măsură „a pierdut startul“. S-a spus deseori că în concurenţă cu evreul, românul ar fi în stare de inferioritate din cauza indiferenţei şi a indolenţei fanteziei sale, opusă atenţiei veşnic treze a activităţii febrile şi perseverenţei evreului. S-ar putea să fie în această afirmaţie o mică parte de adevăr. Dar nu aceasta este cauza fundamentală a succesului evreilor, nu numai în România, dar chiar în Ungaria şi în Polonia şi chiar înaintea primului război mondial în Rusia. Adevărata raţiune a forţei lor economice este puternica lor solidaritate de rasă. Evreul începător sau plin de greutăţi este totdeauna ajutat de conaţionalii săi sau de comunitate. Concurenţa între evrei este redusă la minimum şi prin organizaţiile lor, evreii au întotdeauna o economie coordonată, dacă nu chiar dirijată. Comerciantul, industriaşul sau financiarul român nu trebuie astfel să se lupte cu fiecare comerciant, industriaş ori financiar evreu luat individual, dar cu un veritabil trust invizibil, cuprinzând pe toţi comercianţii, industriaşii sau financiarii evrei, ceea ce în economia liberală clasică falsifică completamente faţa liberei concurenţe. Mai mult decât atâta, evreii au o veche tradiţie bancară şi comercială şi experienţa lor seculară, realismul lor şi completa lor lipsă de sentimentalism faţă de ţările pe care le locuiesc i-ajută deseori să depăşească situaţiile grele, faţă de care un român, un ungur sau un polonez nu ar rezista.

În aceste condiţii nu este de mirare că, cu toate împrejurările favorabile, mica şi marea burghezie cu sânge românesc, ca clase sociale, după cum şi propria lor finanţă, propriul lor comerţ şi industria lor nu s-au putut dezvolta decât încet şi greu. Cu toate acestea, această burghezie a fost creată şi astăzi rolul finanţei şi comerţului românesc este mai important faţă de rolul finanţei şi comerţului evreiesc, aşa cum nu era înainte de primul război mondial. Se vede deci că poporul românesc nu este incapabil de o activitate economică, aşa cum i se reproşează uneori. Progresul economiei pur româneşti a fost foarte dificil şi nu a putut fi căpătat decât în urma luptei cu o concurenţă foarte dură, astfel ca să poată recupera timpul pierdut cu „pierderea startului“. Este deci natural ca în sufletul burgheziei româneşti şi mai ales în cel al micii burghezii să nu se fi dezvoltat sentimente prieteneşti pentru evrei. Concurenţa între evrei şi români nu a fost limitată numai pe tărâmul economic propriu zis, dar chiar în domeniul profesiunilor libere, succesul evreilor în acest domeniu este datorat în primul loc tot solidarităţii lor de rasă dar şi faptului că din cauza sentimentului lor de instabilitate şi din cauza absenţelor de legături cu ţara şi datorită tradiţiilor proprii, ei acceptă fără prea multe scrupule unele compromisuri străine intelectualului român.

Astfel, între cele două războaie mondiale, s-au putut găsi spre exemplu, în baroul din Bucureşti, 1 400 avocaţi evrei înscrişi faţă de cei 3 500 avocaţi români (1956); la colegiul inginerilor pentru toată ţara (fără agronomi şi ingineri silvici) 1750 ingineri evrei înscrişi, faţă de 3400 ingineri români (1940); la colegiul medicilor 2089 medici evrei, faţă de 5671 medici români adică, în orice caz, o proporţie de evrei, de multe ori superioară importanţei lor numerice relative, chiar dacă nu luăm în considerare decât populaţia urbană. Unul din motivele hotărâtoare a aderării intelectualităţii româneşti la curentele naţionaliste a fost această invazie excesivă a elementului evreiesc în profesiunile libere, cărora le-a scăzut nivelul şi ţinuta.

Din cele de mai sus s-a putut vedea că aspectul social şi economic al problemei evreieşti în România are drept consecinţă principală aceea că împiedică dezvoltarea normală a marii şi a micii burghezii româneşti. Faptul este destul de grav pentru că este de natură a compromite soarta rasei româneşti. Cu toate acestea, acest aspect social şi economic n-ar fi luat forma ascuţită pe care o are, dacă toţi evreii s-ar fi simţit într-adevăr legaţi de România şi s-ar fi comportat în toate împrejurările ca adevăraţi români, cu alte cuvinte, dacă n-ar fi existat aspectul naţional al problemei.

(va urma)

George Manu – „În spatele cortinei de fier” (1947)

Default thumbnail
Subiectul precedent

Ce este de făcut?

Default thumbnail
Subiectul următor

Basarabia: ideal naţional şi sfinţenie

Cele mai recente din

Decemvirii (28)

Presa oficială și clasa politică la moartea lui Stelescu  Vestea morții lui