Elita intelectuală interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu milita, prin activitatea ei publicistică de la „Cuvântul” sau prin cea universitară, pentru restaurarea Ortodoxiei în drepturile ei naturale. Este meritul indelebil al acestei elite intelectuale care, prin vocea autorizată a lui Nae Ionescu, a reintrodus în circuitul public problematica religioasă, provocând dezbateri rodnice pentru o mai bună funcţionare a Ecclesiei.
Înainte de prima conflagraţie mondială, Biserica intra în orizontul publicistic de preocupări numai cu ocazia unor „scandaluri răsunătoare care puteau fi exploatate de partidele politice”. Atunci, centrele de polarizare ale interesului public pentru chestiunile strict bisericeşti erau constituite de cazul Ghenadie sau de cel al episcopului Gherasim Safirin.
Modalitatea total contraproductivă prin care cazurile în discuţie au fost rezolvate, prin sacrificarea acestor chiriarhi şi a intereselor Bisericii, demonstrează „calitatea preocupărilor religioase ale vieţii publice”, în contextul premergător primului război mondial. În schimb, situaţia s-a modificat sensibil în perioada interbelică, când ziarele, revistele şi mediul universitar au adoptat o altă perspectivă de abordare. Astfel, se mergea până la izvoarele metafizice ale problematicii religioase, neeludându-se nici aspectele concrete ale Bisericii1.
Prin publicistica sa religioasă, filosoful român a încercat să readucă în atenţia publică aceste chestiuni extrem de importante, ale căror semnificaţii se pierduseră de mult, cititorul reuşind să descopere, în spatele unor „îndemânări dialectice şi satisfacţii logice” iniţiale, esenţa acestor probleme. Încheiindu-se această primă etapă esenţială, Nae Ionescu considera că se putea, astfel, trece la „discutarea principiilor”, prin deplasarea accentului de la persoane la „marile adevăruri”. În acest sens, el proiectează înfiinţarea unui supliment duminical „Cuvântul ortodox” care, din nefericire, nu a mai apărut.
La capitolul de proiecte îndrăzneţe care excedau aspectul didactic, filosoful român îşi imaginează crearea unui „ordin călugăresc de cărturari”, un demers singular în spaţiul Ortodoxiei româneşti prin care se dorea reînnodarea legăturii cu Tradiţia patristică2.
Raporturile lui Nae Ionescu cu ASCR – devenită mai târziu ACSR, FACSR, ASCOB – înfiinţată în 1921, de un grup de studenţi creştini, printre care şi Mircea Vulcănescu, ucenicul Profesorului de logică şi metafizică, au evoluat într-un mod semnificativ pentru traseul spiritual al elitei intelectuale în formare. În faza iniţială, experienţa religioasă a celor din ASCR, lipsită de „orizonturi mari şi de adâncuri metafizice” se reducea „la un efort laic de sinceritate, de reculegere şi de viaţă integrală”, prin care se încerca mai degrabă împlinirea personală decât propria depăşire3.
Creştinismului social descoperit din cărţile lui Fosdik şi Rauschenbusch, prin care tinerii de la ASCR aşteptau împlinirea în veac, „prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate, imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente mai puţin pure şi mai puţin religioase”4, Nae Ionescu le propunea creştinismul asocial, liturgic, „orientat în întregime spre viaţa de dincolo, în care împărăţia lui Dumnezeu se realiza abia la sfârşitul lumii, printr-un fel de catastrofă eshatologică a cosmosului întreg”.
Prin urmare, metodei studenţilor de liberă alegere şi interpretare a textelor, filosoful le contrapunea metoda aspră a disciplinei bisericeşti; cu alte cuvinte, spiritul Predaniei, al Sfintei Tradiţii a Ecclesiei se opunea peremptoriu spiritului evanghelizării protestante; meditaţiilor eminamente laice, Nae Ionescu oferea drept contrapunct viaţa liturgică şi participarea la viaţa de har a Bisericii. Exaltărilor tinereşti pentru valorile sociale ale Predicii de pe Munte, filosoful le furniza drept soluţie creştinismul teocentric, axat, indelebil, pe dimensiunea iubirii de Dumnezeu.
Astfel, Nae Ionescu corectează poziţia celor din ASCR care reduceau esenţa creştinismului la valoarea etică, prin contrapunerea creştinismului metafizic, ce trăia integral din contemplarea liturgică a unui Dumnezeu extatic. Prin textele sale publicistice, dar, în mod deosebit, prin cursurile sale universitare – precum, cursul de Filosofie a religiei din 1925-1926 – audiate de studenţii de la ASCR, Nae Ionescu reuşeşte să stabilească temeiurile atacurilor sale împotriva evanghelizării – prin abordarea fenomenologiei actului religios – clarificând de ce, „în măsura în care Biserica poartă în sine Evanghelia ca ca pe un înţeles viu, ea-i este şi singura cheie a înţelegerii adevărate”5.
Nae Ionescu a îndreptat multe dintre poziţiile celor de la ASCR, constituind un far luminos pentru ei. Mircea Vulcănescu îşi aminteşte de „împăcarea lui Nae Ionescu cu ASCR”, luând parte din plin la congresele sale din 1926, 1927 de la Căldăruşani şi de la Brad. În 1928 a mers chiar în numele Asociaţiei, la Cernăuţi, să înfiinţeze o filială6. De aceea, pentru cei de la ASCR, Nae Ionescu a jucat rolul unui catalizator al experienţei lor religioase, în sensul regenerării Ortodoxiei.
Dincolo de această activitate spirituală exercitată în publicistica sa, filosoful român gândea, la un nivel teoretic înalt, o amplă acţiune menită sporirii prestigiului Ecclesiei şi dialogului interortodox, prin proiectarea unei reviste solide, din punct de vedere ştiinţific, de teologie ortodoxă. Încă din toamna anului 1926, Nae Ionescu anunţa apariţia unei asemenea reviste a cărei miză era una majoră pentru spaţiul ortodox7.
Apariţia acestei reviste de cultură ortodoxă era o bună oportunitate de restaurare a prestigiului Bisericii, în condiţiile în care se preconiza editarea unei publicaţii de un nivel ştiinţific ridicat. Pentru Ortodoxia românească, o asemenea întreprindere publicistică umplea un gol uriaş în planul realizării practice, Bucureştiul şi Biserica putând deveni, „fără nici o exagerare, centrul teoretic, ştiinţific şi de informaţie al întregii lumi ortodoxe”.
Prin această apariţie se deschidea o vastă perspectivă vieţii religioase şi chiar politice româneşti. În contextul interbelic, existau momente care pledau pentru această întreprindere ştiinţifică; pe măsură ce religiozitatea se transformase în modă, viaţa publică era obligată să admită rolul jucat de Biserică, ceea ce nu era un lucru normal – a trebuit să apară „moda religioasă” pentru ca Ecclesia să se bucure de atenţia publică8.
Proiectata revistă Logos. Revue internationale de synthèse chrétienne orthodoxe, cu o copertă de o simplitate clasică, redactată în franceză, apare în 1928, în două numere de 160 de pagini fiecare, sub direcţia lui Nae Ionescu şi avându-i drept redactori, pe lângă reputatul filosof român, şi pe Victor N. Popescu.
Structura revistei este gândită în detaliu de Nae Ionescu, ea cuprinzând o paletă largă a problematicii creştine răsăritene şi incluzând specialişti recunoscuţi ai teologiei ortodoxe interbelice, foşti profesori ai filosofului român, din perioada sejurului său doctoral din Germania, gânditori rafinaţi cu care acesta împărtăşea afinităţi elective profunde, precum şi discipoli ai săi.
Primul număr al revistei care apare în primăvara anului 1928 (aprilie), este organizat pe secţiuni compozite de studii intitulate: La vie religieuse en Roumanie; La vie religieuse en Russie; Revue critique; Les publications religieuses à l’étranger ; Les publications religieuses en Roumanie; Actes officiels; Faits du jour. Informations.
Prima secţiune cuprinde şapte studii, dintre care trei ale unor teologi de marcă ai Ortodoxiei ruse din exilul parizian: Georges Florovsky9, Nikolai Berdiaev şi Léon P. Karsavin. Studiul lui Georges Florovsky L’idée de la création dans la philosophie chrétienne10 constituie rezumatul preliminar al unui capitol din cartea sa Philosophie du dogme christologique.
Studiul din revista Logos este o cercetare aplicată asupra ideii de creaţie şi a relaţiei dintre Creator şi creatură, pornind de la literatura patristică a Sf. Ioan Damaschin, Dionisie Areopagitul, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul. Teza lui Georges Florovsky vizează faptul că ideea creaţiei este mai mult decât răspunsul gândirii creştine la problema originilor; este o idee majoră a oricărei confesiuni speculative a credinţei creştine.
Berdiaev11 publică un studiu esenţial despre „natura credinţei”. Potrivit lui Berdiaev, pentru conştiinţa religioasă a omului modern există o unică posibilitate: conştientizarea faptului esenţial că adevărul neotestamentar, evanghelic este adevărul absolut. Acest adevăr evanghelic nu este decât o parte a adevărului hristologic, cea întoarsă spre ispăşire şi mântuire. În esenţa sa tainică, ultimă, creaţia este eclezială.
În viziunea lui Berdiaev, în creaţia religioasă se clădeşte „trupul universal teantropic”. Revelaţia perioadei creatoare este tocmai revelaţia împlinită a Teantropiei, dezvăluirea deplină în viaţa universală a lui Hristos în unitate cu omenirea. Credinţa se sprijină pe o viaţă spirituală creatoare care nu este o simplă mişcare în plan, ci este o mişcare verticală, în sus şi în profunzime.
Această mişcare verticală se proiectează în lume, în plan şi este percepută ca o deplasare a punctelor de incidenţă a perpendicularelor cu planul. Conştiinţa superficială nu vede decât mişcarea în plan, biserica însăşi este percepută de ea în plan. Conştiinţa profundă vede mişcarea verticală. Credinţa creştină reuşeşte să transforme atât de profund lumea, încât ea produce o reală deplasare de planuri, o despicare şi o dezintegrare a lumii, o trecere într-o altă dimensiune.
Léon P. Karsavin publică un studiu de cristologie Sur les deux natures dans le Christ. Cristologia care s-a dezvoltat în cadrul Bisericii Creştine, vede în Iisus Hristos întruparea Fiului lui Dumnezeu şi un om, în acelaşi timp. Dacă Sinodul din Efes (431) – al cărui singur document oficial este condamnarea lui Nestorius – a întărit autoritatea Sinodului de la Niceea (325) şi a insistat pe autoritatea lui Hristos, Sinodul de la Calcedon (451) fixează definitiv, printre altele, faptul că Hristos este o singură persoană în două naturi. Aceasta reprezintă de acum încolo fundamentul cristologiei12.
Erezia lui Arie obligase Biserica să elimine orice urmă de subordinaţianism origenist şi să elaboreze o doctrină fermă şi precisă cu privire la Sfânta Treime. Primul Sinod Ecumenic de la Niceea acceptă termenul de omousios propus de Sfântul Atanasie; de atunci este mărturisită de Biserică Firea Una în trei ipostasuri, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită. Distincţia netă între ousia (fiinţă), radical transcendentă şi inaccesibilă şi energiile sau lucrările revelatoare accesibile care sunt, într-un anume sens, imanente minţii omeneşti, după harul lui Dumnezeu, va intra definitiv în teologia bizantină.
Datorită celor două firi în Hristos, deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi deofiinţimea Fiului cu ceilalţi oameni condiţionează mântuirea şi realitatea efectivă a îndumnezeirii. La Botez, Duhul Sfânt face din oameni temple ale lui Dumnezeu şi, în Euharistie, Trupul îndumnezeit al lui Hristos ne îndumnezeieşte.
Léon P. Karsavin îşi argumentează această idee a îndumnezeirii, prin recursul la noţiunea de înfiere, elaborată de Sfântul Chiril al Alexandriei, cel care sintetizează teologia Sfântului Atanasie cel Mare, a Capadocienilor şi a Sfântului Ioan Hrisostom. Cuvântul este Fiu prin natură: oamenii devin „fii prin participare”. Cu alte cuvinte, a participa la dumnezeirea Fiului presupune a lăsa să strălucească în noi înşine frumuseţea firii negrăite a Sfintei Treimi. Pe urmele aceluiaşi Chiril al Alexandriei, Karsavin accentuează dimensiunea pneumatologiei: noi suntem îndumnezeiţi prin Duhul Sfânt care ne face asemănători Fiului.
Opusă contemplării platonice, teologia Sfântului Chiril al Alexandriei, revalorizată de Karsavin, plasează izvorul cunoaşterii în Duhul Sfânt. De fapt, teologia alexandrină îşi găseşte, în secolul V, expresia desăvârşită în gândirea Sfântului Chiril al Alexandriei, gândire dominată de ideea îndumnezeirii ca scop suprem al fiinţelor create. Este tradiţia Sfântului Atanasie cel Mare, îmbogăţită prin aportul teologic al celor trei mari Capadocieni: Sf. Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nyssa: o teologie alexandrină a unei îndumnezeiri eliberate de orice urmă de origenism şi de idealul său spiritualist de evadare prin contemplare.
Prin urmare, desăvârşită în veacul viitor, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi rezultatul îndumnezeirii finale. Vederea lui Dumnezeu faţă către faţă va fi vederea nu numai a firii umane a lui Hristos, ci şi a Persoanei divine care S-a întrupat, şi, în ea, strălucirea slavei Preasfintei Treimi „frumuseţea firii dumnezeieşti”.
Fr. Förster, fostul profesor de pedagogie al lui Nae Ionescu de la München, publică o conferinţă ţinută la Cercul de Studii Religioase al studenţilor români din Paris, La morale religieuse et la morale laïque. Alexandru Busuioceanu prezintă textul unei comunicări susţinute la primul congres francez de ştiinţe istorice, Les influences arméniennes dans l’architecture religieuse du Bas-Danube.
În schimb, Victor N. Popescu13 oferă două studii substanţiale, unul referitor la dezacordul dintre concepţiile sociale ale lui Tertulian şi societatea greco-romană (Le désaccord entre les conceptions sociales de Tertullien et la société gréco-romaine), o contribuţie din teza sa de doctorat în teologie, Cauzele conflictului politic între Biserica Creştină şi Statul roman sub împăraţii Severi (193-235), teză susţinută în 1929, iar al doilea studiu privitor la o problemă ecleziologică de strictă actualitate, unirea Ecclesiei (Le Problème de l’union des Églises).
În secţiunea a doua a revistei, La vie religieuse en Roumanie, se publică un material statistic nesemnat cu privire la „cultele minoritare din Transilvania” (Les cultes minoritaires de la Transylvanie); Arhimandritul Scriban publică un text substanţial despre „incinerarea cadavrelor” (L’incinération des cadavres), în timp ce Pr. Manea Popescu oferă o dare de seamă a activităţii spirituale din cadrul Arhiepiscopiei Bucureşti (L’activité spirituelle dans l’Archevêché de Bucarest).
Secţiunea a treia intitulată La vie religieuse en Russie, redă, după „Tserkovniya Vyedomisti”, din 15 martie 1927, scrisoarea Mitropolitului Petru (La lettre du Métropolite Pierre) către credincioşii ruşi, în care se relevă dificultăţile prin care trece Biserica Ortodoxă Rusă, aflată sub ocupaţie bolşevică, precum şi scrisoarea Mitropolitului Serghei către Patriarhul Miron Cristea (Lettre du Métropolite Serge au Patriarche roumain).
În secţiunea, Revue critique, Mircea Eliade publică textul Les religions des mystères dans les publications récentes, cu aplicaţie asupra religiei misterelor în lucrările lui Vittorio Macchioro, Nicola Turchi, R. Pettazzoni, R. Eisler, O. Kern, Carolina Lanzani, S. Angus, Umberto Fracassini, C. Toussaint, A. Boulanger. Secţiunea a patra a revistei, intitulată Les publications religieuses à l’étranger, este consacrată cronicilor la cărţi de Eugène de Faye (I. Constantinescu), Jacques Maritain, Julien Benda (Paul Sterian), R. Pettazzoni şi P. Vulliaud (Nae Ionescu).
În secţiunea a cincea, Les publications religieuses en Roumanie, I. Scriban, P. Partenie ş.a. publică cronici la cărţi semnate de Gala Galaction, Radovan Kazimirovici, Theodor Popescu, P. Vintilescu, C. Tomescu, N. Constantinescu şi I. G. Savin. În secţiunea a şasea, Actes officiels, se redă, în franceză, textul Concordatului încheiat între Sfântul Scaun şi Regatul României (Le Concordat entre le Saint-Siège et Le Royaume de Roumanie). Ultima secţiunea, Faits du jour. Informations, include noutăţile religioase din România şi din străinătate, precum şi fapte sau evenimente semnificative.
Al doilea număr al revistei Logos reuneşte, de asemenea, câteva mari autorităţi ale teologiei răsăritene şi ale filosofiei europene: N. N. Glubokovsky14, Thomas Greenwood15.
Glubokovski publică un studiu despre esenţa Ortodoxiei (L’Orthodoxie dans son essence), oferind o solidă argumentare istorică menită să elimine toate neînţelegerile (mal-entendus) cu care era privită Ortodoxia, în Occident. Teologul rus formulează esenţa Ortodoxiei din perspectiva neopatristicii: Ortodoxia nu se ridică deasupra celorlalte confesiuni prin orgoliul dominării, ci prin faptul că ea reprezintă un tot unitar în raport cu alte fracţiuni. Ortodoxia îi invită pe toţi să se unească cu ea, în numele unirii cu Hristos în Adevărul Revelat, păstrat pe calea succesiunii, fără modificări şi acţionând în numele graţiei divine.
În schimb, filosoful Thomas Greenwood publică un studiu esenţial despre anglicanism (Le Nouveau Prayer-Book). Vasile Gheorghiu16 propune studiul Le Royaume de mille ans et le dernier combat, un comentariu aplicat pe marginea Apocalipsei Sfântului Ioan.
- Partenie17 publică studiul Le rôle actuel de la confession dans l’Église Orthodoxe; ce qui doit savoir le confesseur, în timp ce arhimandritul I. Scriban realizează o trecere în revistă a tuturor organizaţiilor ce militează pentru unirea Bisericilor, într-un articol intitulat Le problème de la réunion des églises.
În secţiunea Revue critique sunt recenzate cărţile lui Ştefan Zankov (Irineu Mihălcescu); Raoul Allier (P. D. Toma); J. R. Stejkal (Victor Popescu) şi Ernesto Buonaiuti (Mircea Eliade).
În secţiunea La vie religieuse, H. Strohl, profesor la Facultatea de Teologie protestantă din Strasbourg, rememorează, în articolul Orient et Occident, traseul vizitei sale, alături de un alt coleg, întreprinse în România. Printre altele, autorul consemnează că: „noi aducem urările noastre de prosperitate pentru revista Logos, care va servi nu numai ca simplu liant între mediile gânditoare ale creştinismului răsăritean, ci care va contribui la cunoaşterea şi aprecierea, în Franţa, a elanului religios şi ştiinţific care se manifestă în toate ţările ce păstrează tradiţia culturii şi a pietăţii ortodoxe”18.
Virgil Godeanu publică un text despre viaţa religioasă în Rusia, în rubrica consacrată La vie religieuse en Russie, în timp ce Victor N. Popescu se opreşte, în La vie religieuse en Roumanie, asupra funcţionării asociaţiilor studenţilor creştini. Ultima secţiune Notes bibliographiques, publică 106 titluri de cărţi de teologie şi filosofie creştină, în engleză, franceză, germană şi italiană, din care nu lipseau cele mai recente lucrări ale lui Buonaiuti, Zancov şi Evelyn Underhill, apărute chiar în 1928.
După această panoramare a activităţii revistei Logos, se pot trage câteva concluzii esenţiale. În primul rând, această revistă academică de cultură ortodoxă a reunit, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, numele de prim rang ale Bisericii răsăritene, făcând din spaţiul românesc un centru de emulaţie a gândirii teologice şi metafizice, prin frământarea unor probleme de strictă actualitate.
În al doilea rând, prin apariţia acestei reviste, se refăcea legătura cu întreaga Ortodoxie şi cu întreaga tradiţie europeană a creştinismului, restaurând demnitatea şi prestigiul Bisericii Ortodoxe Române. De altfel, intenţia patriarhală de a relua proiectul revistei, doi ani mai târziu, constituie un fapt semnificativ, probând importanţa extraordinară a Logosului ortodox19.
1 Nae Ionescu, Duminica, în „Cuvântul”, an IV, nr.1230, 24 septembrie 1928, p.1., în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediţie, introducere şi note de Dora Mezdrea, Sibiu, Editura Deisis, 2003, p.236: „Căci, pe când latura metafizic-dogmatică a acestei chestiuni se impunea spiritului public aproape de la sine, graţie incontestabilei renaşteri a interesului religios şi, deci, a conjuncturii favorabile, cucerirea interesului public pentru concretul bisericesc, care în primul rând cade în sarcina presei cotidiene, este o operaţie cu mult mai delicată şi mai dificilă, dată fiind golirea de sens a instituţiilor noastre ecleziastice, realizată mai ales prin pozitivismul – aşa de vrăjmaş simbolicei – al veacului trecut”.
2 Nae Ionescu, Duminica, în „Cuvântul”, an IV, nr.1272, 5 noiembrie 1928, p.1., în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, p.250: „Ceea ce caracterizează mai ales acţiunea ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români) în ultimul timp este serioasa ei bază ştiinţifică. Tinerii citesc, studiază, învaţă. Astfel, s-a ieşit din faza « atitudinilor » creştine; au fost depăşite spleenul, cafard.-ul, katzenjammer.-ul filosofic, care mai mult creau nostalgii decât delimitau poziţii. Astăzi, tinerii se îndreaptă prin disciplina cuvântului scris, care e cea mai bună garanţie împotriva visării bolnăvicioase. Iată de ce, noua mistica ortodoxă, care se creează văzând cu ochii, nu e rătăcire bezmetică şi necontrolată, ci se ridică solid, ca o aspră disciplină intelectuală. A, dacă Biserica noastră ar fi astăzi alta! Dacă ar exista, în adevăr, în sânul ei omul de hotărâre aprigă, care să restaureze – împotriva tuturor modernismelor slăbănoage – vechea strălucire a aşezării dumnezeieşti! Poate că toată această generaţie de tineri ar fi alt fel folositoare Bisericii. Poate că ar fi îngăduit să ne gândim la înfiinţarea – în cadrele Ortodoxiei – a unui ordin călugăresc de cărturari, care să reînvieze epoca de glorie scriitoricească a unui Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Hrisostom şi a atâtor altora”.
3 Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Humanitas, 1992, p.42.
4 Ibidem, p.43.
5 Ibidem, p.45.
6 Ibidem, p.47. Aflat la studii, la Paris, ucenicul lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu rememorează episodul apropierii Magistrului său de ASCR: „O cronică duminicală în care Nae Ionscu îşi povestea cea dintâi venire la ASCR, apoi mai multe articole în Cuvântul, mi-au adus, la Paris, ecoul întâlnirii. Dar toate acestea se petreceau în lipsa mea, care mă bucuram numai de ele, citindu-le în străinătate”.
7 Nae Ionescu, Ecclesia docens, în „Cuvântul”, an III, nr.623, 28 noiembrie 1926, p.1., în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, p.212: „Se proiectează la Bucureşti apariţia unei mari publicaţii periodice de cultură ortodoxă. Ea ar fi să dea publicului studii ştiinţifice de teologie, filosofie şi artă religioasă, precum şi informaţii precise şi ample asupra vieţii creştine din Europa răsăriteană. Între iniţiatori se găsesc oameni de credinţă fermă, de talent şi de carte. Este, de asemenea, cert că o colaborare statornică din lumea ortodoxă de peste hotare a fost câştigată viitoarei reviste. Nume strălucite ale gândirii creştine dreptcredincioase s-au alăturat deja, prin consimţământul lor, acestei încercări de raliere a forţelor Bisericii de Răsărit”.
8 Ibidem, p.213: „Necesitatea unei culturi proprii, cu rădăcini adânci şi bine înfipte într-un ethos autentic naţional, nu mai este astăzi contestată; de asemenea, nici faptul că religiozitatea noastră face parte integrantă din acest ethos. Dar în ce constă această religiozitate, noi nu ştim… La lămurirea acestor lucruri poate însă colabora, în foarte largă măsură, proiectata revistă; care, în afară de aceasta, ar mai avea şi rostul de a crea o nouă armătură, vie şi, în cel mai bun înţeles, modernă Bisericii noastre ceva mai suferinde: armătura filosofică. Nu este oare o ironie că Biserica Răsăriteană, care a dat cel mai mare şi mai strălucit cugetător de esenţă şi origine religioasă, pe Origen, stă astăzi văduvită de gânditori şi oarecum în marginile filosofiei? Şi este asta din vina doctrinei ei, care nu ar fi propice unei speculaţii în ordinea raţională, sau numai datorită sălbăticirii noastre şi înstrăinării de adevăratele izvoare ale cugetării, prin trecerea în cercul de influenţă calp, sărăcăcios şi nouă neadaptabil organic, al Renaşterii? Răspunsul nu poate cădea decât într-o parte; şi anume, în favoarea Bisericii învăţate şi învăţătoare, pe care o dorim restaurată în nobilele şi rodnicele ei funcţii”.
9 Georges Florovsky (1893-1979), preot şi profesor de istoria Bisericii şi de patrologie la Institutul „Saint-Serge” din Paris (creat în 1926), frecventator al grupului de intelectuali care participau la dezbaterile teologice din casa filosofului neotomist Jacques Maritain, de la Meudon, unde, l-a cunoscut şi Nae Ionescu; cel care avea să asigure existenţa curentului neopatristic, la congresul internaţional de teologie ortodoxă de la Atena, din 1936.
10 Georges Florovsky, L’idée de la creation dans la philosophie chrétienne, în „Logos”. Revue Internationale de Synthèse Orthodoxe, no.1/1928, pp.3-30.
11 Nikolai Berdiaev (1874-1948), face parte din grupul celor 25 de intelectuali ruşi exilaţi, din motive ideologice, în Occident; între 1922-1924 se stabileşte la Berlin, unde îi cunoaşte pe Max Scheler şi H. Von Keyserling. La Berlin, întemeiază o „Academie rusă de filosofie religioasă”, o replică, în exil, a celei de la Moscova. În 1924 părăseşte Berlinul şi se instalează la Clamart, lângă Paris. Participă la întâlnirile grupului „Esprit” (Emmanuel Mounier, Gabriel Marcel); la decadele de la Pontigny (Martin Buber, Jean Wahl, Léon Brunschvicg). La Clamart, Berdiaev găzduieşte întâlniri regulate, cu discuţii pe teme de teologie şi mistică, ale unor importanţi gânditori, scriitori francezi și străini: Jacques şi Marissa Maritain, Étienne Gilson, Lucien Laberthonnière, Louis Massignon, Maurice de Gondillac, Charles du Bos, Leon Şestov, Senghor et alii.
12 Léon P. Karsavin, Sur les deux natures dans le Christ, în „Logos”. Revue internationale de synthèse orthodoxe, no.1/1928. Iată definiţia dogmatică propusă de Sinodul de la Calcedon (451) cu privire la cristologie: „Urmând deci pe Sfinţii Părinţi, mărturisim, într-un singur glas, un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, acelaşi şi desăvârşit întru dumnezeire, acelaşi şi desăvârşit întru fire omenească, acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, alcătuit din suflet, înzestrat cu raţiune şi trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire, de o fiinţă cu noi întru fire omenească, în toate asemenea nouă în afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, întru dumnezeire, dar la plinirea timpurilor pentru noi şi a noastră mântuire, născut din Maria, Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, întru fire omenească, un singur şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-născut, pe care-l recunoaştem în două naturi, fără amestec sau schimbare, neîmpărţit şi nedespărţit; diferenţa dintre naturi nu este nicidecum desfiinţată de unire, ci, dimpotrivă, proprietăţile fiecăreia rămân neatinse şi se întâlnesc într-o singură persoană sau ipostază […]” ( Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum Definitionum et Declarationum, ediţia XXXVI, Roma, Herder, 1986).
13 Victor N. Popescu (1897-1978), doctor în teologie în 1929; teolog şi prefect de studii la Internatul teologic din Bucureşti (din 1927), urmând lui Nae Ionescu, apoi preot şi spiritual la acelaşi Internat (1934-1948); preot şi profesor la Liceul „Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române”; director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti (1948-1952), preot la Biserica Sfântul Anton din Bucureşti (1952-1978); unul dintre redactorii revistei Logos. Revue internationale de synthèse chrétienne orthodoxe; traducător, autor de lucrări teologice, dintre care amintim: Jertfă de seară (1927); Problema religioasă în ţara noastră (1933); Simbolurile euharistice în frescele din catacombe (1937); Orientări creştine (1937); Sufletul preotului în luptă cu ispitele (1943); Icoana Maicii Domnului (1944) etc.
14 N. N. Glubokovsky (1863-1937), o figură de prim rang a teologiei ortodoxe, plecat în 1921 de la Petersburg la Universitatea din Belgrad, în 1923 la Universitatea din Sofia, pentru ca ulterior să ajungă la Institutul Saint-Serge de la Paris; el se opune direcţiei slavofile din teologia rusă, reprezentată de Homiakov; scrie importante lucrări despre Teodoret al Cyrului sau despre Sfântul Pavel.
15 Thomas Greenwood, filosof şi logician, maître ès arts la Universitatea din Londra, un apropiat al lui Nae Ionescu din perioada prizonieratului său în Germania; în 1938, publică la Paris lucrarea Les fondements de la logique symbolique, unde împărtăşeşte punctul de vedere naeionescian – exprimat de filosoful român încă din 1916 –, cu privire la falimentul logisticii şcolii russelliene, într-un capitol intitulat L’Axiome de réductibilité et la faillite de la logistique.
16 Vasile N. Gheorghiu (1872-1959), profesor de studiu biblic şi exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, considerat cel mai de seamă teolog neotestamentar român din perioada interbelică.
17 P. Partenie (1882-1946), director al Seminarului Central din Bucureşti.
18 H. Strohl, Orient et Occident, în „Logos”. Revue internationale de synthèse orthodoxe, an I, no.2./1928, p.293.
19 Nae Ionescu, Duminica, în „Cuvântul”, an VI, nr. 1698, 13 ianuarie 1930, p.1; în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediţie, introducere şi note de Dora Mezdrea, Sibiu, Editura Deisis, 2003, p.291: „Părintele Patriarh ar fi hotărât să sprijine apariţia unei mari reviste de sinteză ortodoxă. Ideea e mai veche. Îmi aduc cu deosebită plăcere aminte de vremea când Î. P. S. Miron, fiind numai patriarh, aveam bucuria şi cinstea să-l cercetez. Atunci i-am vorbit pentru prima oară de această întreprindere. De atunci s-au întâmplat multe. Între altele, eu am încercat editarea unei asemenea publicaţii. Ţinând seamă de îndrăzneala întreprinderii şi de enormele greutăţi, pot afirma că începutul a avut un succes peste care nu se poate trece… Nu cred ca planul părintelui Patriarh să izbutească. Pentru că sunt în joc prea multe ambiţii mărunte, prea multă neîncredere şi prea multă neputinţă. Toţi vor să fie directori, toţi vor să fie stăpâni – dar, de făcut ceva, asta e altă căciulă. Şi, pe urmă, ar trebui un spirit proaspăt. Care să fie mai tânăr. Mă gândesc, poate la singurul apropiat unei asemenea însărcinări: pare a fi profesorul Teodor Popescu. Dar va putea face ceva? Căci tocmai pentru că e tânăr i se vor toţi în cap. Planul părintelui Patriarh e european. Şi, din nefericire, treburi europene nu se pot realiza încă în Ortodoxia noastră”.