-O analiză lucidă şi echilibrată cuprinsă în cartea „În spatele cortinei de fier”, bazată inclusiv pe cifre şi statistici unanim acceptate la vremea respectivă –
Din cele de mai sus reiese clar că antisemitismul în România are motive destul de puternice, care nu sunt de natură ideologică sau religioasă, ci de natură naţională, socială şi economică. Antisemitismul românilor, care este în general pasiv, a luat în mai multe ocaziuni forme violente, fară să ajungă cu toate acestea, până în anii din urmă, la asasinate sau Ia progromuri, ca altă dată în Polonia, Rusia sau Ungaria. Când se vorbeşte despre ororile antisemite din România, un observator imparţial trebuie întotdeauna să aibă în vedere partea de exageraţie şi de văicăreală care, din timpul lui Eremia, fac parte din tradiţia poporului evreu. În general totul se reducea la câteva bătăi şi câteva geamuri sparte, adică la mult mai puţin decât se ajunge obişnuit în Statele Unite, în cursul unei campanii electorale mai vii. Mişcările studenţeşti, după primul război mondial -care sunt originea Gărzii de Fier- nici ele n-au mers mai departe.
Numai după trecerea României sub influenţa germană, situaţia evreilor a devenit mai grea, şi aceasta nu din cauza antisemitismului poporului, ci din cauza măsurii luate de guvernul Antonescu în urma presiunilor germane repetate.
Astfel, drepturile civile ale unor evrei au fost reduse. Proprietăţile lor au fost în parte expropriate sau trecute sub controlul statului, în timp ce ei, în loc să fie trimişi pe front, au fost încadraţi, pentru un timp anumit, în echipele de muncă, care se ocupau, fie de agricultură, fie de industrie, fie cu curăţirea ruinelor provocate de bombardamentele aeriene. Intelectualii au fost în general întrebuinţaţi în cadrul autorităţilor de stat sau în serviciile auxiliare ale armatei. Numeroşi evrei au fost scutiţi de acest lucru. De altfel, descendenţii evreilor care au luptat alături de România în anii 1877-78 sau în 1916-19, adică evreii care ar putea fi consideraţi ca legaţi sufleteşte de România, au avut totdeauna un tratament privilegiat. Mulţi evrei au lucrat în diferitele societăţi financiare şi comerciale germane, întemeiate atunci în România. Deportările de evrei în lagărele de concentrare au avut loc sub regimul Antonescu, ca măsură individuală în întreaga Românie, după cum s-a făcut şi pentru românii, membri ai partidelor democratice, membrii ai Gărzii de Fier sau cu simplii cetăţeni. Deportările în masă a populaţiei evreieşti au fost făcute pe teritoriul actual al României, numai în Bucovina de Sud, în judeţul Dorohoi şi în Transilvania de Nord.
Numărul total al evreilor din Bucovina de Sud era în 1941 [de] 18.000 din care cel mai mare număr a fost deportat în lagărele de concentrare din Ucraina ocupată de către trupele române, unde se pare că au suferit pierderi destul de serioase din cauza epidemiilor. Nu avem cifra exactă. După cum nu se cunoaşte nici cifra acelora care s-au reîntors acasă la ei.
În judeţul Dorohoi, în anul 1941, erau 11.000 evrei, din care au fost deportaţi 9.000 în lagărele din Ucraina. După cifrele date de presa guvernului Groza, în primăvara anului 1945, ar fi fost repatriaţi 14.000, adică mai mult decât ar fi plecat. Cifra poate să nu fie cu totul exactă, însă apare clar că totalitatea evreilor deportaţi din Dorohoi s-a reîntors acasă.
Numărul evreilor de pe teritoriul actual al României, victimă deportărilor făcute din ordinul guvernului Antonescu, nu poate depăşi câteva mii. Cifre de zeci şi chiar de sute de ori mai mari date în diferite ocazii, trebuiesc considerate ca exagerări făcute, fie sub imperiul unei indignări, lesne de înţeles, fie în scop de propagandă.
Deportarea evreilor din Transilvania de Nord a fost făcută în primăvara anului 1944, nu de către guvernul român ci de guvernul maghiar, de care depindea în acest timp teritoriul şi căruia, pe bună dreptate trebuie să-i lăsăm responsabilitatea acestui fapt. Cea mai mare parte a acelor 151.000 evrei din Transilvania de Nord au fost deportaţi în Germania şi în Polonia.
În septembrie 1945, după ziarul evreiesc „Renaşterea noastră ”, din 23 septembrie 1945, se mai găseau încă în Transilvania de Nord 25.000 evrei şi după acelaşi ziar din 13 octombrie 1945 au fost găsiţi încă, în lagărele din Germania 30.000 evrei care trebuiau să se întoarcă în cursul săptămânilor viitoare. De atunci s-au mai găsit mulţi evrei din Transilvania de Nord în lagărele germane. Supravieţuitorii deportărilor se ridică la mai mult de 55.000 şi victimele lor la mai puţin de 95.000. Încă odată aceste victime nu pot fi reproşate nici guvernului şi cu atât mai puţin poporului românesc, ci numai guvernului maghiar.
Niciodată n-au existat în România pogromuri propriu zise, nici chiar în timpul ocupaţiei germane. Două evenimente cu toate acestea au fost interpretate ca atare. Primul s-a petrecut la Bucureşti în ianuarie 1941, cu ocazia tulburărilor care au caracterizat căderea guvernului Gărzii de Fier, tulburări în care pleava mahalalelor exasperată a omorât 100 de evrei. Al doilea s-a produs la Iaşi puţine zile după începutul războiului împotriva Rusiei. Ca urmare a unor agresiuni neexplicate asupra unor soldaţi români şi germani, au fost ucişi în acest oraş, care pe atunci se găsea la o distanţă de 15 km de front, câteva mii de evrei. Asasinii au fost mai ales proveniţi din trupele germane, însă unele autorităţi poliţieneşti române au fost amestecate şi ele în acest incontestabil act de barbarie; populaţia românească n-a avut nici un amestec. Cercurile evreieşti susţin că actele de agresiune care au motivat masacrul au fost înscenate de trupele germane. Adevărul este greu de definit într-un mod cu totul imparţial. Numărul real al victimelor pare a fi fost 3.400. Comunicatul guvernului Antonescu dădea ca cifră 500, presa evreiască a vorbit uneori de 12.000. „Memento statistic” de care a fost vorba mai sus dă pentru populaţia totală evreiască a judeţului laşi cifra de 37.474 în 1941 şi după masacre, în 1942, 34.006.
Din această expunere rezultă că România este dintre ţările supuse dominaţiei germane între 1939 şi 1945 aceea în care evreii au suferit cel mai puţin şi că în aceste suferinţe partea care priveşte guvernul român, în speţă guvernul Antonescu, este destul de mică şi partea care priveşte direct poporul român este aproape nulă. Faptul a fost de altfel admis în conversaţiile particulare de către unele personalităţi evreieşti autorizate ca dl. Filderman, fost preşedinte al Uniunii Evreilor din România, care a recunoscut că evreii din România, datoresc viaţa mareşalului Antonescu. Nu aceasta este însă părerea masei evreieşti, care de la 23 august 1944 este cuprinsă de un adevărat „amok“ al răzbunării, mai mult din cauza fricii care au avut-o timp de patru ani, decât din cauza suferinţelor pe care le-au îndurat realmente şi care de fapt n-au fost mai mari decât acelea ale poporului român însuşi. Am văzut mai sus că 27.000 evrei au fost deportaţi de pe teritoriile actuale ale României de regimul Antonescu, cea mai mare parte, probabil mai mult de 20.000, s-au întors acasă. Mai puţin de 4.000 au fost omorâţi in timpul dezordinilor de la Bucureşti şi de la laşi. Numărul total al victimelor nu poate depăşi 10.000. Fără a vorbi de pierderile suferite pe front, foarte puţini din cei 134.000 prizonieri [români] luaţi fară nici un drept de către ruşi, după 23 august 1944, s-au reîntors acasă.
Acest delir al talionului este atât de caracteristic, încât ministrul comunist al justiţiei, Pătrăşcanu, nu s-a putut abţine să nu facă aluzii în cursul declaraţiilor sale de presă, din octombrie 1944, cu ocazia restituirii proprietăţilor urbane evreieşti. Combinată cu fostul său colaboraţionism, această sete de răzbunare face din populaţia evreiască unul din cele mai bune instrumente pe care ruşii au putut să-l găsească, pentru opera lor de dezagregare a României. Am văzut mai sus că în mare parte, membrii guvernului Groza au sânge evreiesc sau legături de familie cu evreii. Am văzut că Ministerul de Interne este, prin ministrul Teohari Georgescu şi prin secretarii săi generali, Schraer şi George Silviu, cu totul în mâna evreilor. Am văzut cum Comisariatul Român pentru Executarea Armistiţiului, organ de transmisiune pentru ruşi a presiunilor şi pretenţiilor lor, este în mâinile evreilor, prin dl. Oeriu. Siguranţa Generală a Statului, Poliţia şi Serviciul Secret sunt la fel în mâinile evreilor, în autorităţile sau în instituţiile cele mai importante există un conducător acoperit sau un supraveghetor evreu. În această reţea, care acoperă toată administraţia românească, ruşii sunt în măsură întotdeauna să fie bine informaţi asupra celor ce ar putea proceda statul român şi întotdeauna în măsură să-i impuie tot ce ar dori fără intervenţii prea directe, adică, fără să-şi creeze o prea mare opoziţie deschisă, nici antipatii suplimentare, în sânul populaţiei româneşti.
Pe de altă parte, evreii conduc partidul comunist prin d-na Ana Pauker, Vasile Luca care, de asemenea, au sânge evreiesc d-nii Teohari Georgescu, Chişinevschi, Miron Constantinescu şi mulţi alţii, foane mulţi alţii. Ei ţin în mână Apărarea Patriotică prin dl. Schraer, ARLUS-ul prin dl. Oeriu, Confederaţia Generală a Muncii prin dl. Levin şi Azrial şi alte organizaţii paralele ale Partidului Comunist.
Activitatea tinerilor evrei în detaşamentele de control ale Apărării Patriotice sau ale altor organizaţiuni „civice“ a devenit odioasă micii burghezii româneşti.
Presa este aproape în întregime în mâna evreilor. Ziarele comuniste, „Scânteia“ şi „Ultima Oră“ au, cu rare excepţii, numai redactori evrei. Ziarele independente ca „Jurnalul de dimineaţă“, „Semnalul“ şi „Timpul“ sunt cu totul în mâna evreilor. Această presă zisă independentă este prima care denunţă şi instigă împotriva oricărui centru de rezistenţă românească, indiferent dacă există sau va exista. Aceeaşi presă se întrece în laude şi în admiraţie faţă de Rusia şi de tot ce e rusesc.
Toate aceste personalităţi evreieşti, miniştri, înalţi funcţionari, conducători politici, ziarişti, precum şi marea masă a populaţiei evreieşti din România colaborează pe faţă cu ruşii, pentru dezagregarea statului român, pentru slăbirea poporului român şi pentru o anexiune atât de repede cât se poate a României la Uniunea Sovietică.
Rarissime sunt exemplele de bărbaţi care fac parte din populaţia evreiască a României, care să nu ia partea ruşilor. Se pot cita câteva vechi nume de familii de evrei spanioli din Bucureşti, câţiva mari industriaşi şi bancheri, dl. Filderman, citat mai sus, care a fost un timp arestat de guvernul Groza şi în fine dl. Zissu, şeful mişcării sioniste în România, pe care, prin ziarul său „Mântuirea“, are chiar curajul să prevină masa evreilor şi în special tineretul pe care delirul talionului şi ura de care sunt animaţi pentru tot ce este românesc ne vor provoca în viitor mari catastrofe.
În aceeaşi măsură ruşii favorizează la ora actuală imigrarea ungurilor din Ungaria şi Transilvania de Nord pentru a întări acolo elementul centrifug, faţă de autorităţile româneşti, tot aşa ei întăresc considerabil elementul evreiesc, favorizând emigraţia intensivă a resturilor comunităţilor evreieşti din Germania, Ungaria, Polonia, chiar din Ucraina. În felul acesta ei îşi asigură o masă suplimentară de manevră, care, în orice împrejurare va fi în slujba lor. Este greu de apreciat la cât se urcă numărul acestor evrei veniţi în România după 23 august 1944; cifra cea mai probabilă pare a fi de câteva sute de mii. Un astfel de aflux adăugat la purtarea populaţiei locale de la 23 august 1944 nu poate decât să facă problema evreiască din România o problemă de nerezolvat.
Problema minorităţilor din România a fost cu bună ştiinţă atât de agravată de ruşi, încât nu mai poate fi rezolvată altfel decât printr-o deplasare a populaţiei analoagă celei admise la Potsdam, în cazul Poloniei, al Cehoslovaciei şi al Ungariei şi la fel ca cea executată de Iugoslavia, din proprie iniţiativă.
George Manu – „În spatele cortinei de fier” (1947)
