Cei care în neodihna lor încearcă să impună o damnatio memoriae asupra lui Mircea Vulcănescu invocând scrupulos drept temei juridic pentru aceasta sentinţa unui „tribunal al poporului” de sorginte bolşevică au obţinut, din păcate, un succes de etapă. Tentativele trecute de îndepărtare a bustului sau de schimbare a denumirii liceului din capitală au eşuat. Motivul principal a fost acela că hotărârile respective au trebuit luate la lumina zilei, prin vot deschis, în şedinţă publică a consiliului local de sector sau a consiliului profesoral al liceului. De fiecare dată decizia a fost luată de un tribunal sui-generis compus din consilieri pe post de juraţi, care urmau să voteze conform propriei conştiinţe, cântărind argumentele pro şi contra care li s-au adus la cunoştinţă. Datorită puternicelor reacţii şi a pledoariilor din partea românilor care ţin la simbolurile lor naţionale, propunerile de eliminare au căzut în cele din urmă la vot.
Dacă au văzut că nu merge la lumina zilei, adversarii post-mortem ai lui Vulcănescu au încercat pe ascuns. Fără niciun anunţ public prealabil, s-a întrunit un consiliu de administraţie restrâns care în mare taină a luat hotărârea de schimbare a numelui liceului „Mircea Vulcănescu”. Decizia a fost făcută publică abia ulterior, pe site-ul edupedu.ro.
„Conducerea Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” din București a schimbat astăzi, 5 aprilie 2023, numele instituției de învățământ în „Liceul Economic nr. 1”. Consiliul de Administrație al școlii a eliminat astfel din titulatura instituției numele lui Mircea Vulcănescu, antisemit condamnat definitiv pentru crime de război printr-o sentință a Curții de Apel București.
„Anunț cu bucurie că, astăzi, Consiliul de Administrație a luat decizia să schimbe numele instituției de învățământ din Liceul Tehnologic «Mircea Vulcănescu» în «Liceul Economic nr. 1». Decizia a fost luată în unanimitate”, a declarat pentru Edupedu.ro primarul Sectorului 4 al Capitalei, Daniel Băluță.”
Trecând peste „bucuria” afişată cu cinism de primarul de sector, întregul fundament al acestei decizii, trâmbiţată cu emfază, este unul şubred şi mincinos. Iar ce este clădit pe minciună, nu poate dura la nesfârşit. Anume etichetarea lui Mircea Vulcănescu drept „antisemit condamnat definitiv pentru crime de război printr-o sentință a Curții de Apel București” e una profund incorectă şi mincinoasă. Argumente menite să pună lucrurile la punct s-au adus pe larg în timpul dezbaterilor publice anterioare, din cadrul tentativelor eşuate de atentare la memoria sa. Dat fiind că acum am fost puşi în faţa unui fapt împlinit, reacţiile românilor au putut veni abia ulterior. Chiar dacă ele nu pot schimba această decizie, ele sunt în măsură să spulbere eşafodajul mincinos în virtutea căreia ea a fost luată.
Cităm din comentariile critice postate la articolul de pe edupedu.ro:
Este o zi tristă. Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. Condamnarea lui a fost politică, în baza legii 312/1945 art 1 lit a și art 2 lit a: ”dezastrul țării, militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării” și “sunt vinovați de dezastrul țării cei care au hotărât declararea sau continuarea războiului contra URSS”. În condamnarea sa nu a fost reținută nici o vină la acte comise împotriva evreilor. A fost arestat în 1945, anchetat și eliberat în mai 1946. prim procurorul Al Ionescu Lungu dispune ordonanța de clasare constatând că Vulcănescu nu e culpabil cu nimic față de dispozițiile legii 321/1945. În august 1946 e rearestat prin ordin de confirmare al Consiliului de miniștri condus de Petru Groza alături de ceilalți demnitari ai guvernului Antonescu.
Sentința Curții de Apel din 2019 nu a confirmat faptul că Mircea Vulcănescu ar fi fost criminal de război. Ei au respins doar calea legală folosită pentru a îl reabilita pe Mircea Vulcănescu. Ba chiar mai mult, au sugerat altă cale de atac care ar fi mai bună pentru reabilitare [a se vedea comentariul următor, n.n]. De ce publicați știri incorecte? Este o rușine ce a făcut Primăria Sectorului 4.
Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat în guvernul Antonescu. Superiorul lui, Ministrul de Finanțe, era Netta Gheron (evreu), care a fost judecat odată cu Vulcănescu, cu aceleași capete de acuzare (crime de război) și condamnat la mai mulți ani de închisoare decât Vulcănescu. Și el a murit în închisoare. Dar, Netta Gheron a fost reabilitat complet în 2000. De ce să nu fie reabilitat și Vulcănescu, fiind vorba clar de un proces politic?
O zi tristă! Autoritățile române din nou lașe, comunismul triumfă! Deci filosoful martir exterminat de comuniști la Aiud este umilit din nou…rușine imensă! Domnule primar Băluță, vei intra in istoria lepădării naționale, nu ai demnitate! Domnule Florian, te bucuri şi rânjești de satisfacţie? Antisemitismul îl provocaţi voi, batjocorind poporul român!
Iată deci care este adevărul în privinţa condamnării nedrepte – după toate standardele morale şi juridice – care continuă să stigmatizeze memoria lui Mircea Vulcănescu până în ziua de azi.
Restituirea adevărului în privinţa sa nu trebuie însă să se rezume doar la cele de mai sus. Căci scrierile şi atitudinile sale rămân străbătute de o sinceră şi profundă mărturisire creştină. Aflându-ne în preajma Sfintelor Paşti, e potrivit să evocăm dimensiunea simbolică celei mai mari sărbători creştine prin cuvintele lui Mircea Vulcănescu, care descrie magistral acest simbolism tradițional. El evidențiază distincția dintre Paștele euharistic, care are loc la fiecare liturghie și care comemorează tot jertfa și Învierea Domnului și Paștele anual ca prefigurare simbolică a roadelor aduse prin acestea pentru universul întreg.
„De aceea, Paştile este, înainte de orice: „împărtășire“, dar împărtășire a tuturor din jertfa cea dumnezeiască. A face Paştile înseamnă, deci, pentru creștin a se împărtăși, a avea parte la Înviere. A face Paștile înseamnă însă, pentru biserică, a se uni împreună în împărtășanie toți creștinii laolaltă, întru nădejdea învierii tuturor.
Astfel, sărbătorirea anuală a Paștilor devine chezășia și semnul Biruinței totale celei de apoi asupra șarpelui și a morții. În această deosebire de înțeles stă și deosebirea timpului de sărbătoare a celor două Paști, cel împlinit și cel de semne. Din nevoia de a înfățișa în vreme acest înțeles al sărbătoarei în cadrul anului de semne, izvorăște, deci, sensul așezării datei Paștilor în calendar. Dar aici intervine piatra de poticnire: Paștile iudeilor. Dacă între înțelesul celor două Paști legătura e aceea pe care am văzut-o, urmează că sărbătorirea învierii nu se poate face, în nici un chip, odată sau înainte de Paștile iudeilor. (…)
Sărbătorirea Paștilor legii mai departe de către iudei, după ce legea a fost împlinită, înseamnă că iudeii așteaptă încă pe Hristos drept mântuitor, înseamnă, prin urmare, în realitate, tăgăduirea mai departe și răstignirea mai departe a lui Hristos după înviere (Așezămintele apostolești, V,7).
Acesta este înțelesul real al prăznuirii Paștilor iudeilor după răstignirea și Învierea Domnului Hristos.
Ce are de gândit un creștin față de această tăgăduire?
Tăgăduirea și răstignirea lui Hristos înainte de înviere, oricât de greu ar fi de priceput cu mintea, era necesară Învierii lui Hristos. „Trebuia ca Hristosul să pătimească toate acestea și să intre întru slava Sa“ (Luca, 24,26)
Stăruința acestei tăgăduiri după-nviere și prăznuirea ei la o anumită dată în vreme fac însă imposibilă însemnarea cu aceeași dată sau prăznuirea înaintea acesteia a prefigurării învierii universale, care presupune tocmai că s-a biruit orice tăgadă. (…) A sărbători înainte de iudei înseamnă a lăsa ca tăgăduirea în semne să se facă după pomenirea Biruinței învierii, adică, înseamnă a ne îndoi de eficacitatea mântuitoare a Învierii și chiar a tăgădui învierea adevărată a Mântuitorului.“
(Mircea Vulcănescu, Cuvântul, 3 februarie 1929)
Condensat într-o singură expresie, probabil cel mai important dintre toate elementele care determină simbolistica pascală, nu este altul decât triumful final, eshatologic și universal, al Învierii lui Hristos asupra păcatului și a morții, mai presus de orice tăgadă. Finalul va fi în Hristos și nu în altcineva sau altceva, iar după El nu mai poate urma nimic. Învierea Sa e un simbol al biruinței finale asupra răului. Aceasta e credința pe care Biserica o mărturisește încă de la înființarea ei și va continua să o mărturisească până la sfârșitul veacurilor.
E drept, există tentative moderniste de reinterpretare a acestor canoane care ar sugera, spun unii, doar sărbătorirea Paștelui într-un mod independent de cel al iudeilor, care e considerat a fi nul, depășit odată cu Noul Testament, putând fi deci pur și simplu ignorat. Argumentul ar fi acela că interdicția din Canonul 7 apostolic „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon ar sărbători sfânta zi de Paști înainte de echinocțiul de primăvară cu iudeii, să fie caterisit.” ar avea sensul de conjuncție logică, adică se referă doar la prohibirea în cazul îndeplinirii ambelor condiții, simultan, deși toate interpretările pe care le-a fixat Tradiția sugerează că Paștele trebuie sărbătorit după echinocțiu și totodată după cel iudaic.
Replicându-i la vremea sa unui teolog „progresist“ care susținea asemenea teorii, Mircea Vulcănescu scria următoarele:
„Autorul s-a deșteptat din nălucire, a deschis prima oară Pidalionul și a cetit. A cetit și a înțeles! Ce a înțeles nu importă, dar ajunge că a înțeles. Şi pentru că acest canon avea o tâlcuire, și pentru că tâlcuirea făcea trimiteri la Așezămintele apostolice, și pentru că acestea consfințeau un uz, autorul s-a năpustit asupra lor, doborând la pământ pe Vlastare –autorul tâlcuirii – [Matei Vlastare, canonist bizantin din secolul al XIV-lea, a cărui tâlcuire e conținută în „Pidalion“, n.n.] ca pe un „sofist“ netrebnic, scoțând din uz Așezămintele apostolice ca apocrife și a decretat uzul bimilenar al bisericii caduc.
Apoi, cu o cutezanță care n-are drept măsură decât inconștiența, spre a nu-și da de gol înșelăciunea, se scurge-n laude fățarnice și preamăriri ale Tradiției, pe care a necinstit-o în chipul de mai sus, proclamându-se ortodox adevărat, cu temenele către fețele bisericești care i-au patronat nelegiuirea.
Toată această pretinsă argumentare constituie însă o sofismă atât de grosolană, încât în fața ei trebuie să ne întrebăm dacă e rea-credință sau prostie.
Într-adevăr, autorul începe prin a-și acorda aceea ce e de demonstrat. El afirmă că sensul canonului e acel care-i convine și apoi infirmă, una după alta, ca necanonice, tâlcuirea Așezămintelor apostolice și Tradiției, care i se împotrivesc, atunci când, de fapt, tocmai sensul acestui canon e în discuție și pentru lămurirea lui sta: 1) tâlcuirea; 2) Așezămintele … 3) tradiția bisericească. E aici o petițiune de principii de neînlăturat [raționament circular, folosirea premisei de demonstrat în demonstrarea ei, n.n.].
Argumentarea nu ar sta în picioare decât dacă autorul ar ști de altundeva sigur care e sensul adevărat al canonului pe care-l opune tradițiunii bisericii; de pildă, dintr-o „revelație“ a sa proprie asupra chestiunii.
Ce are însă de răspuns dreapta credință față de o astfel de „revelație“ personală, opusă patrimoniului întreg bisericesc? Este eretic și nelegiuit procedeul de a opune năzăreala ta personală revelației obștești, dată în paza bisericii. Preferând aceea ce ți se pare ție a fi adevăr la aceea ce ai primit a fi Adevăr, de la biserică, te-ai și scos din Biserică și ai devenit eretic, de ai avea pentru tine tot consimțământul evidenței tale personale. Este, deci, eretic și nelegiuit procedeul de a opune înțelesul tău personal al unui text – fie acest înțeles oricât de corect „științificește“ – împotriva înțelesului pe care i-l dă tradiția vieții bisericești, din care nu ești decât parte. Căci Tradiția bisericii este un izvor de cunoaștere reală și sigură, mai presus de rațiunea individuală a mea sau a lui Fuioagă. Înlăturând această „cunoaștere prin biserică“, adică tâlcuirea dată de tradiție unui text spre a-i da o tâlcuire mai potrivită cu ceea ce știu eu, îmi răpesc orice posibilitate de a mai ști ceva sigur despre aceasta. Un text care-mi vine prin tradiție –cum e canonul- nu poate fi desprins de întregul de viață în care a ajuns până la noi și nici despărțit de înțelesul tradițional ce i s-a dat, chiar dacă minții mele îi este greu să priceapă.“
(Mircea Vulcănescu, Cuvântul, 15 martie 1929)
Cu alte cuvinte, cei care au susținut sau susțin că unele canoane aveau la momentul emiterii lor un anumit sens, care ulterior ar fi fost alterat printr-o exegeză neconformă cu el, alterare preluată pur și simplu cu inconștiență de întreaga Biserică, ignoră fermitatea cu care de-a lungul veacurilor Biserica însăși s-a opus oricăror modificări de cult sau dogmatice care ar contraveni adevăratului duh al tradiției ei şi care, implicit, i-ar împuţina bogăţia simbolică. Încât o răsturnare peste noapte a înțelesurilor, datorită unor pretinse modificări aduse în Evul Mediu, și care să fie și acceptată fără împotrivire, ar fi imposibilă. Cea mai credibilă explicație nu poate fi de fapt decât aceea că acei canoniști bizantini care au exprimat pe larg înțelesul canoanelor nu au făcut altceva decât să reproducă învățătura Bisericii, unanim acceptată înainte și după ei. Ei nu au fost niște inovatori, ci niște păstrători fideli ai tradiției, iar exegeza lor e una normativă, indiferent de sensurile filologice sau lexicale care s-ar putea desprinde dintr-un text canonic.
Astfel, Mircea Vulcănescu, a cărui memorie este atât de prigonită în zilele noastre, nu a făcut altceva decât să mărturisească în chip sincer și curat adevărul de credință al Bisericii Ortodoxe. Prin scrierile și atitudinile sale el a fost un mărturisitor autentic, fără cea mai mică urmă de abatere de la adevăr. Iar prin moartea sa martirică din temnița comunistă și-a pecetluit această mărturisire cu prețul propriei vieți. Așa se cuvine să-l înțelegem și să-l prețuim de fapt pe cel pe care unii îl vor stigmatizat pe vecie cu eticheta infamă pe care i-a pus-o un tribunal bolșevic, nelegitim și abuziv.
