Rezerva exilului

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

În planul conspiraţiei comuniste de cucerire a lumii, înainte de a ataca şi absorbi Europa occidentală, s-a prevăzut un termen suficient de lung ca să dispară generaţia războiului. Această generaţie, prin educaţia ei, prin cultura ei, prin amintirile ce le purta cu sine, reprezenta un obstacol greu de trecut în calea invaziei comuniste spre Atlantic. S-a stabilit aşadar ca până când această generaţie se va stinge –circa 30 de ani- să se menţină statu-quo-ul european, cu cortina de fier la mijloc.

Paralel, s-a făcut giganticul efort ca noile generaţii să fie sustrase de sub influenţa generaţiei războiului, crescându-le într-un duh nihilist. Şi această operaţie s-a realizat pe o scară largă în toate ţările europene: copiii trăiesc în divorţ spiritual cu părinţii şi prin această rupere de trecut au devenit prada uşoară a lozincilor marxiste.

Momentul pare că se apropie, în jurul anilor 1980, când Europa occidentală va trebui să cadă “ca un fruct copt” în mâinile comuniştilor. Pe de-o parte, o generaţie care se stinge, pe de altă parte, o generaţie dezrădăcinată, care nu-şi mai recunoaşte apartenenţa la neam şi tradiţiile creştine ale civilizaţiei europene.

Exilul românesc fiind angrenat în acelaşi mediu, în mod fatal va suferi de aceleaşi neajunsuri. Pe de-o parte vechea generaţie, care a dus pe umerii ei lupta de eliberare a ţării timp de 30 de ani, a atins limita biologică a vieţii şi merge spre declin; pe de altă parte, noii refugiaţi sunt ameninţaţi să fie absorbiţi de civilizaţia decadentă a Occidentului, de mortăciunea care duhneşte de pretutindeni, sub reflexele unei existenţe îmbelşugate şi atrăgătoare.

Şi exilul se găseşte într-un moment de răscruce, care coincide cu momentul când cioclii marxişti pregătesc Europei occidentale toaleta de înmormântare. Exilul se bucură totuşi de beneficiul că noii refugiaţi vin cu imaginea sumbră a ceea ce înseamnă comunismul şi scenele de groază pe care le-au trăit în ţară nu se pot atinge atât de uşor, capitalizându-se în favoarea luptei de eliberare. Dar toţi aceşti refugiaţi, după mizeria ce-au trăit-o în ţară, sunt înclinaţi să-şi uite de durerile de acasă şi să se adapteze mirajului de bunăstare al lumii libere. În sufletul lor se dă lupta între aceste două tendinţe: a se îngriji numai de fericirea lor personală, emancipându-se de viaţa lor precedentă sub jugul tiraniei comuniste ca de un coşmar înfiorător, sau a se considera şi în exil în continuare de serviciu, în slujba neamului crucificat.

Pentru a-i îndepărta de la drumul adevărului şi al dreptăţii, se exercită uriaşe presiuni asupra lor:

  • E mai întâi lumea nouă în care au poposit şi care îi îmbie pe mii de căi să-şi uite de cei de-acasă şi să se scalde în apele căldicele ale unei beatitudini animale. E drumul cel mai uşor de apucat, căci nu cere niciun efort de gândire şi nicio rezistenţă.
  • E apoi presiunea inamicului din ţară, care, după ce i-a scăpat din mână pe fugari, caută să-i recupereze într-o formă oarecare, fie declarându-i cetăţeni români rezidenţi în străinătate, fie ameninţându-i cu represalii asupra familiilor din ţară.
  • În sfârşit, dacă scapă şi de una, şi de alta, pot să cadă victimă falselor grupe de rezistenţi, falşilor luptători pentru libertate.

Aceştia se agită în gol, căci ţelul lor nu e eliberarea ţării, ci doar să fie remarcaţi ca “oameni politici”, satisfăcându-şi nişte ambiţii deşarte. Aceştia crează numai illuzii în masa exilaţilor, încurcând lucrurile pentru adevăraţii luptători, ceea ce merge tot în profitul tovarăşilor, căci se produce o diviziune şi o risipă de forţe.

Noii refugiaţi reprezintă marea rezervă a exilului. Guvernanţii de la Bucureşti aşteaptă să se producă acel inevitabil colaps al vechii generaţii, pentru ca să triumfe pe ruinele ei. Depinde de noile elemente dacă comuniştii vor avea această plăcere, plăcerea fiarei care, după ce a supt vlaga unei naţii, ar vrea să nu mai existe nimeni pe lume care să-i descopere faptele sângeroase şi să-i conteste dominaţia.

Dintre toate tentaţiile, pericolul cel mai mare pentru un refugiat este fără îndoială această îngropare de viu în oferta societăţii de consum. După mizeria cronică din ţară, e o înclinaţie naturală această răzbunare a lipsurilor îndurate. Dar tocmai aici zace şi moartea. Căci această societate e ca o mocirlă, în care te scufunzi pe încetul. Materialismul invadează sufletul şi-l face insensibil la strigătul de ajutor al fraţilor robiţi. Cei ce nu mai vor să ştie de nimic altceva decât de propria lor prosperitate, sunt condamnaţi să moară din interior. Ei trăiesc, se mişcă, lucrează, dar viaţa lor lăuntrică s-a uscat. Ei nu sunt nici reci şi nici calzi, ci căldicei, şi cei căldicei sunt priviţi cu dezgust de Dumnezeu. Ei sunt morţi, deşi n-au murit, pentru că au încetat de a mai fi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului. Sunt suflete moarte, de care se bucură inamicul, căci din partea lor nu se poate aştepta la nicio împotrivire.

Iată ce-i aşteaptă pe noii refugiaţi dacă se lasă antrenaţi de materialismul care domină în Occident şi-şi uită de neamul înlănţuit. Devin materie, ceva inform, trupuri fără spirit, fără personalitate, morţi vii ai exilului. Sunt aliaţii potenţiali ai comunismului, deşi în aparenţă nu săvârşesc nimic rău.

Ca să se mântuiască, ei trebuie să ştie să distingă, să separe apele. Ei au venit din ţară flămânzi şi goi, dar cu o experienţă politică pe care nu o au occidentalii. Ei au trăit pe propria lor piele “fericirea” marxistă. Aceasta este zestrea lor cea mai mare. De aici trebuie să plece în noua lor viaţă. Nu rupându-se de trecut ca de un coşmar, ci folosindu-l ca o armă pentru a combate infecţia politică şi morală în care trăiesc.

Tovarăşii nu vor avea plăcerea să vadă exilul răpus, prin scadenţa inerentă a vârstei, dacă noii refugiaţi îşi înţeleg misiunea lor şi îngroaşă rândurile luptătorilor pentru dreptate şi adevăr. Ei trebuie să respingă beatitudinea animalică ce-o întâlnesc în ţările care i-au primit ca imigranţi şi să se conserve marilor teme naţionale şi creştine.

Triumful apropiat la care aspiră comuniştii le va pieri pe buze când se vor izbi de această nouă falangă de luptători naţionalişti. Marea rezervă a exilului trebuie să se pună în marş!

 

Horia Sima, Ţara şi exilul, an XIII, 1976-77

Subiectul precedent

José Antonio trăiește!

Default thumbnail
Subiectul următor

Nicolae Roșca și doctrina legionară în secolul XXI

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident