Învierea lui Hristos, pe care Biserica o prăznuieşte an de an ca centru şi punct culminant al ciclului liturgic, în jurul căruia gravitează toate celelalte repere, poate fi întrevăzută simbolic încă din Psalmii Vechiului Testament.
Mai întâi au fost însă patimile pe cruce ale Mântuitorului, pe care le găsim profeţite în primul rând în Psalmul 21, în versete reproduse practic aidoma în textele evanghelice : „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? (…) Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”. (…) Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.“
Psalmul 87 conţine de asemenea referiri la patimile Domnului, dar se referă mai cu seamă la intervalul dintre moartea şi Învierea Sa, la punerea în mormânt şi pogorârea la iad. Iar unele accente cad şi mai apăsat dacă ne raportăm la textul traducerii Septuaginta, cea considerată de Biserica Ortodoxă ca fiind inspirată divin şi care e considerată de Tradiţie drept referinţa din perspectiva intrepretării. Totuşi, unele nuanţe din Psaltirea „oficială“ a zilelor noastre sunt uşor diferite, aceasta pentru că textul autentic, complet, al Septuagintei originale nu este cunoscut, încât traducerile mai recente ale Vechiului Testament recurg adesea şi la versiuni iudaice ulterioare.
Dat fiind că scopul acestui text nu este de a diseca firul în patru pe seama unor dezbateri filologice, ci de a prezenta interpretări care fac parte din Tradiţia Bisericii, situaţia e mult mai simplă. Mă voi referi în cele ce urmează la cartea „Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi“ de Eftimie Zigabenul şi Sf. Nicodim Aghioritul. Primul, fiind autorul propriu-zis, a trăit în jurul anului 1100, iar al doilea a reeditat cartea şapte secole mai târziu, completând-o cu numeroase note de subsol. Prin urmare, toate citatele din Psaltire preluate după această carte sunt cele care erau în uz în perioada „veacului de aur“ al Bisericii şi ele corespund cu Septuaginta care era folosită în acea perioadă. Vom putea vedea că diferenţele de nuanţă dintre traducerea Septuagintei şi cea actuală sunt uneori semnificative.
Rândurile care urmează sunt bazate aşadar pe interpretările Psaltirii din cartea amintită mai sus.
„Asupra mea s‑a întărit mânia Ta și toate valurile Tale le‑ai adus spre mine.“ (Ps 87,7)
Aici mânia Tatălui este cea îndreptată împotriva păcatelor oamenilor. Numai că Fiul Său Şi-a asumat aceste păcate, suferind datorită lor (acele valuri de suferinţă care se abat asupra Sa provocate de oameni) tocmai pentru a le ispăşi. El a răbdat toate acestea pentru a potoli mânia Tatălui. „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia 53, 4-5)
„Depărtat‑ai pe cunoscuții mei de la mine. Pusu-m-au urâciune loruşi.” (Ps. 87,8)
Prima propoziţie are un corespondent evanghelic: „Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe.“ (Luca 23, 49). Iar a doua, în traducerea actuală a psalmului, e uşor modificată: „ajuns-am urâciune lor”. Poate pentru că altfel nu se potriveşte cu acei „cunoscuţi” la care se referă propoziţia anterioară? Ei bine, în cartea de care am amintit, conexiunile sunt făcute într-un mod diferit. Anume, a doua propoziţie e legată de cea următoare, ca făcând parte dintr-un tot care face mai mult sens:
„Pusu-m-au urâciune loruşi. Datu-m-am şi n-am ieşit. Ochii mei au slăbit de sărăcie”. (Ps. 87, 8-9)
Traducerea actuală spune însă: „închis am fost, şi n-am putut ieşi”. Dar, dacă ne referim la Mântuitor, ideea că „n-a putut ieşi” e un nonsens. Tot ce a făcut, a făcut pentru a se împlini planul divin de mântuire a oamenilor, conform voii Sale, nu pentru că El nu ar fi putut face şi altfel. Autenticitatea versiunii Septuaginta e întărită aici şi de citatul din Sf.Atanasie cel Mare adus în carte referitor la acest pasaj, a cărui logică se mulează perfect pe el: „M-am dat însă iudeilor de Iscarioteanul Iuda şi putând Eu a ieşi, adică a fugi şi a scăpa din mâinile lor, nu am făcut însă aceasta, ci am răbdat de bunăvoie câte rele Mi-au făcut Mie.” Acum devine evidentă şi conexiunea de care am amintit: e limpede că „pusu-m-au urâciune loruşi” se referă la prigonitorii Mântuitorului, a căror lucrare a fost una conştientă şi voită, iar nu la faptul că El doar „a ajuns urâciune” pentru cunoscuţii Săi, care s-au depărtat de la El, ceea ce nici în urma patimilor Sale nu ar face sens. Iar faptul că Hristos S-a dat pe Sine de bunăvoie pe mâna prigonitorilor şi nu a ieşit, tot datorită unei asumări voluntare, contrastează evident cu faptul de a fi fost închis de aceştia fără să poată ieşi, aşa cum s-ar desprinde din traducerea actuală.
„Socotitu-m-am cu cei ce se pogoară în groapă; făcutu-m-am ca un om neajutorat, între cei morți slobod. (…) Pusu‑m‑au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții.” (Ps.87,4-6)
Şi aici diferenţele de nuanţă faţă de traducerea actuală – „socotit am fost … ajuns-am ca un om neajutorat” – sunt semnificative. Versiunea Septuaginta scoate în evidenţă caracterul voluntar şi în cazul îngropării şi pogorârii Mântuitorului la iad, căci la acest fapt se referă versetele în cauză. El nu „a ajuns” ca un „om neajutorat” silit de forţa unor împrejurări, ci S-a făcut pe sine astfel, prin propria Sa voinţă. Deşi nu era defel un neajutorat, ci un om desăvârşit, plin de putere, ca Fiu al lui Dumnezeu, totuşi El S-a smerit de bună voie, golindu-Se de slava Sa divină prin această kenoză asumată.
Iar sintagma „între cei morţi slobod” e interpretată tot în aceeaşi cheie a liberei alegeri. Mântuitorul nu era supus necesităţii morţii şi stricăciunii care caracterizează firea umană căzută. Dacă pentru toţi oamenii moartea e o fatalitate, El a trecut prin ea de bună voie, nefiind supus caracterului inexorabil al acesteia. Pogorându-se la iad, nu a fost ţinut de legaturile iadului, ci a dezlegat legăturile morţii care îi ţineau pe cei de acolo, cu „slobozenie” şi stăpânire. Căci, pentru că era Dumnezeu, Hristos era slobod şi de moarte. Pogorârea Sa la iad a avut loc pentru a vesti tocmai biruinţa asupra morţii şi învierea.
Această biruinţă asupra morţii şi a iadului e vestită şi în slujba din noaptea de înviere de către preot tot prin versete din psalmi, de data aceasta prin următorul fragment memorabil din Psalmul 23:
„Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.” (Ps.23, 7-10)
Aici e vorba de porţile raiului, ale împărăţiei cerurilor, care până la Învierea Domnului fuseseră ferecate de veacuri. Acum însă ele nu sunt doar deschise, ci desfiinţate cu totul, ridicate în întregimea lor, prin intrarea lui Hristos plin de slavă în împărăţia cea cerească. Dialogul simbolic care e descris în aceste versete e purtat, după tâlcuirea părinţilor Bisericii, între „îngerii de jos” şi cei „de sus”, pregătind intrarea lui Hristos biruitor şi plin de putere prin aceste porţi, ca un adevărat „Împărat al slavei” ce era.
Iată de ce perioada dintre Înviere şi Înălţare este pentru creştini una plină de bucurie, lumină şi slavă, ei trăind alături de Hristos Cel Înviat într-o pregustare a Împărăţiei veşnice din Ceruri, unde moartea şi stricăciunea au fost desfiinţate.