Citind cartea lui Gregory Vlastos, „Credinţa creştină şi democraţia”, mi-a atras atenţia un capitol în care autorul abordează inevitabilul conflict între înălţimea şi nobleţea unor idealuri şi viziuni teoretice şi punerea lor în practică. Dar, înainte de a dezbate pe marginea ideilor autorului amintit, urmând a discerne dacă ele reprezintă sau nu o soluţie satisfăcătoare, câteva cuvinte despre persoana sa. S-a născut la Istanbul în anul 1907 într-o familie mixtă, greco-britanică, stabilit ulterior în Statele Unite, iar la nivel de crez şi formaţie aparţine creştinismului de factură protestantă. Faptul e cât se poate de vizibil în abordarea sa a interacţiunii dintre creştinism şi societate: dimensiunea mistică, de factură ortodoxă, este la el complet absentă (deşi, dat fiind mediul în care a crescut, ar fi putut să-i fie familiară), accentul fiind pus exclusiv pe justiţia socială bazată pe principiile moralei creştine exterioare. Ca orientare, Vlastos e mai degrabă un autor de stânga, adept al unui socialism creştin, iar cartea în discuţie a fost publicată în anul 1939, cu puţin înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Printre altele, în paginile ei autorul expune şi o critică a sistemului nazist, a cărui temelie este tot una comunitară, dar una bazată pe exclusivism rasial şi pe o concepţie de factură păgână, în care creştinismul este doar tolerat, atâta vreme cât nu se pune de-a curmezişul liniei oficiale.
Iată citatul în cauză, în care Vlastos încearcă să dea un răspuns la întrebarea: care trebuie să fie atitudinea corectă moralmente, atunci când nu toţi adepţii propriei tabere se ridică la înălţimea idealurilor asumate?
„Mulţi din cei care sunt convinşi de necesitatea acestei lupte şi nu au niciodată vreo îndoială despre partea pe care doresc să o sprijine sunt încă plini de îndoieli cu privire la abilitatea lor de a participa la ea ca persoane religioase. Se întreabă: cum să identificăm o luptă seculară cu un imperativ religios? Cum să alăturăm scopurile sale imediate şi să ne dăm consimţământul la metodele sale fără a compromite perfecţiunea absolută a idealurilor creştine asumate? Să luăm, în primul rând, problema compromisului. Este inevitabil că o organizaţie de masă, chiar cu cele mai bune intenţii, va diminua, uneori, înţelesuri şi înceţoşa distincţii, care, în ochii celor mai luminaţi susţinători, par ingrediente esenţiale ale adevărului; că unii din liderii săi vor sfârşi în atitudini regretabile iar unele din acţiunile sale vor coti spre cele mai discutabile tactici. Iar de aici întrebarea, deseori agonizant de usturătoare pentru oamenii de sensibilitate religioasă: pot scuza asta? Justifică obiectivele înalte ale grupului toleranţa pe care o manifest faţă de mijloacele sale de acţiune?
În ciuda prafului stârnit în discuţiile curente despre scopuri şi mijloace, răspunsul este relativ simplu: calea corectă către obiectivul meu este cea mai directă. Pe un teren muntos, s-ar putea modifica la fel ca un montagne-russe. Factorul determinant nu este preferinţa mea estetică pentru liniile drepte şi respingerea răsucirilor şi buclelor. Este structura terenului. La fel stau şi lucrurile şi în ce priveşte acţiunea socială. Factorul determinant este situaţia istorică în care mă găsesc. Istoria îmi limitează numărul de opţiuni reale. Trebuie să aleg dintre acestea. Cea mai bună este aceea care se dovedeşte cea mai eficientă. Dar dacă această „cea mai bună” nu este îndeajuns de bună? Şi dacă este încă la mare distanţă de onestitate absolută, puritate absolută, altruism absolut, dragoste absolută? Acest lucru nu face nicio diferenţă. Dacă este o posibilitate mai bună, atunci arătaţi-o cu degetul şi o voi asuma cu bucurie. Dar dacă nu este nici una mai bună, atunci aceasta, rea cum se arată, este cea mai bună posibilitatea reală şi acesta este singurul lucru corect care trebuie făcut. Acest lucru înseamnă că scopul scuză mijloacele? Înseamnă că realitatea justifică mijloacele şi scopul, precum şi orice altceva. Înseamnă că am renunţat la tânjirile idealiste, la visurile puriste cu ochii deschişi şi la magie, şi lucrez înlăuntrul posibilităţilor limitate ale singurei lumi în care acţiunea este cu putinţă – lumea reală.”
În ideile care urmează acestui pasaj, Vlastos pledează pentru ceea ce el numeşte „realism religios” în contrapondere cu „realismul cinic”. Adică în cele din urmă pentru un pragmatism infuzat de valori creştine, dar mulat pe realităţi, iar nu pentru o atitudine machiavelică.
Raţionamentul expus în rândurile de mai sus pare convingător, dar în cele din urmă e atât de general, încât e pasibil să justifice atitudinea oricăreia din ideologiile majore, sau a utopiilor şi ingineriilor sociale din secolul 20. Totul începe cu scopul final, cu un ideal înalt ca piatră unghiulară cu caracter dogmatic a unui întreg edificiu ideologic. Nu cumva această altitudine intangibilă poate justifica în cele din urmă orice atitudine pentru presupusa atingere a sa, prin motivaţia că ar fi un „rău necesar”, dar cel mai mic dintre toate relele posibile? Cu toţii ştim că bunele intenţii sunt cele care adesea pavează drumul spre infern…
Dar este oare scopul primordial al religiei creştine – vorbind aici de cea revendicată de la tradiţia apostolică: ortodoxia majoritară în răsărit şi catolicismul majoritar în apus – cel al unei transformări exterioare a societăţii? Sau el trebuie căutat mai degrabă transformarea interioară a omului, vindecarea de patimi şi păcate, adică mântuirea sufletului, care nu poate fi desprinsă de dimensiunea mistică a relaţiei dintre om şi Dumnezeu? Iar structura socială nu ar fi atunci decât un reflex, un corolar, al acestei structuri lăuntrice, atunci când ea devine dominantă la nivelul societăţii.
În rest, da, remarca lui Vlastos care s-ar traduce şi prin „nu există pădure fără uscături” este un loc comun, căci nici Biserica nu e formată numai din sfinţi, ci şi din mari păcătoşi, şi asta la toate nivelurile. Numai că el nu se referă la aşa ceva, ci mai degrabă la cei care au abordări reprobabile în numele atingerii unui ideal asumat drept unul indiscutabil şi de o necesitate absolută.
Făcând o paralelă: se pot aplica oare argumentele sale şi violenţelor legionare din perioada interbelică? Da şi nu. În primul rând nu, pentru că ele nu au fost comise în numele unui ideal creştin, deşi fără îndoială că ţelul suprem al mişcării era de această factură. Ele au constituit o abatere conştientă de la acesta, o „necesitate dureroasă”, pentru că au avut un caracter justiţiar. Judecata finală aparţine întotdeauna lui Dumnezeu, dar un neam, o societate, nu poate trăi în veac pe o temelie care permite abuzul şi fărădelegea, în special dacă acestea vin din partea autorităţilor la putere, iar accesul la justiţia legală este prohibit. Asemenea gesturi nu au avut însă un scop nemijlocit de cucerire a puterii politice şi nici nu au fost privite drept mijloace pentru atingerea unui ideal de factură supremă. Iar de aici încolo, da, se poate aplica raţionamentul lui Vlastos, după care ele au constituit o reacţie impusă de realităţile vremii, în special de constrângerile acesteia.
Dacă privim însă justificările invocate de bolşevici, atunci vom vedea că la ei violenţa nu are un caracter accidental, ci unul programatic. Pe scurt, raţionamentul lor urmează exact aceleaşi linii ca cele amintite mai devreme, dar fără niciun fel de scrupule, care pălesc cu totul în lumina orbitoare a „idealului” comunist al unei societăţi utopice. Una menită să întruchipeze perfecţiunea pe măsura unei viziuni drept corolar suprem al concepţiei antropocentriste, care-L elimină cu totul pe Dumnezeu din ecuaţie. Descrisă succint, atitudinea amintită consideră acest ideal social drept un substitut al divinităţii, de ordinul cel mai înalt cu putinţă, iar drumul către acesta justifică practic orice, chiar şi atunci când „calea cea mai directă” de care aminteşte Vlastos trece peste milioane de cadavre.
E drept, nu credem că el s-a gândit la aşa ceva şi că nu este un comunist propriu-zis, dar în cartea sa principalul său adversar ideologic e nazismul, comunismul fiind practic ignorat. Totuşi, prin invocarea ulterioară a „realismului religios” el reuşeşte să găsească o supapă de siguranţă, care salvează până la un punct raţionamentul asupra raportului dintre scopuri şi mijloace din perspectiva „luptei creştine”, înţeleasă de el drept una pentru justiţie socială. Aceasta, deşi tocmai acest „realism religios” ar trebui să-i spună că fixarea primordială a scopurilor creştine nu trebuie făcută în imanent şi că ambiţiile de transformare socială trebuie să ţină cont şi de natura căzută a fiinţei umane.
Un neajuns care ţine de un alt plan, dar pe care nu societatea, ci doar Biserica îl poate tămădui. Reperele adevărate sunt sfinţii, care întruchipează modelele exemplare, canonice. Iar de aici încolo se pune problema raporturilor dintre Biserică şi societate şi rolul Bisericii din această perspectivă de-a lungul mileniilor existenţei ei.
Toate aceste fapte sunt însă străine concepţiei protestante. De aceea, în cele din urmă, perspectiva expusă de Vlastos nu credem că poate oferi o soluţie soteriologică reală la problemele lumii căzute. Mai ales atunci când ele derivă din neajunsurile lăuntrice ale firii omeneşti, de la abisurile josniciei la hybrisul luciferic ca întruchipări ale ruperii comuniunii cu Dumnezeu şi pe care nicio ideologie şi nicio raţiune omenească nu o poate remedia, ci doar lucrarea de ordin sacramental a lui Dumnezeu în Biserică.