Considerații generale
Întrebarea din titlu e desigur retorică, subiectul efectiv “frige” pe toți cei care se apropie de el, dovadă faptul că el este ignorat complet sau abordat doar tangențial și cu frică de întreaga istoriografie oficială (și de mass-media) din ultimul secol, nu doar din România ci din tot spațiul european și nord-american. Spațiu care pretinde a garanta (oarecum) libertatea de exprimare, dar care selectează (mai subtil sau mai brutal) temele care “e bine” să fie abordate și aduse în atenția opiniei publice și care nu… Există și rare excepții, istorici bine văzuți care abordează problema sus-amintită, dar pentru a demonstra că ea…nu există, fiind doar rodul unor exagerări, dezinformări sau speculații din partea unor cercuri de propagandă rău intenționate din trecut.
Să pornim, prudent, de la fapte pe care nu le poate contesta nimeni și care sunt recunoscute chiar de către personalități evreiești de anvergură. Fostul şef – rabin al României, dr. Moses Rosen (într-un articol din “Revista Cultului Mozaic”din 1990 ) recunoştea că mulți lideri comunişti din Rusia Sovietică: Troţki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, Radek, Rakovski, etc. au fost evrei, dar au fost eliminaţi (politic şi apoi fizic) de către Stalin. E adevărat acest lucru, dar asta-i scuteşte oare de răspundere pentru cei 10 ani sau mai mult în care au ordonat şi organizat crime în masă (alături de Stalin)?… Şi ei au avut ucenici în toate ţările din Europa în care Rusia a impus regimul comunist.
Renumitul pastor Richard Wurmbrand, evreu convertit la luteranism – unul dintre cei mai cunoscuţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste din România (despre care a dat mărturie în Occident), recunoştea deschis această realitate: “Gândiţi-vă la milioanele ucise de Troţki, Bela Kun, Tibor Szamuely, Rakosi, Ana Pauker – evrei care au fost conducători în ţările comuniste” (Richard Wurmbrand, Cristos pe uliţa evreiască)
Putem să-i adăugăm sau să-i excludem de pe listă pe Marx (evreu ca etnie dar nu ca religie, părinţii convertindu-se la protestantism) şi pe Lenin (evreu doar din partea bunicului matern care însă avea să-i influenţeze mult educaţia). Cu sau fără ei, lista e deja foarte lungă, procentul de evrei în structurile comuniste de putere (Partid, KGB, cultură, propagandă…) fiind disproporţionat de mare faţă de procentul evreilor din totalul populaţiei din Rusia (sau România…). Eu aș dori, și mi s-ar părea foarte sănătos, dacă s-ar permite o analiză calmă şi fără restricţii, să aflăm şi noi măcar cu aproximaţie acest procent pentru a evita exagerările dar și eludarea tactică a problemei.
Întrebarea este: aceşti evrei comunişti sunt reprezentativi pentru poporul evreu (din România sau din alte țări)? Este cunoscut faptul că nu toţi evreii au fost comunişti, ba chiar unii au suferit persecuţii din partea acestui regim. … Dar pentru religia evreiască? Pot fi nişte oameni care se declară atei reprezentativi pentru o religie? Răspunsul de bun simţ este “nu”, dar oare ura comunistă împotriva preoților și călugărilor, a Bisericii şi a civilizaţiei creştine se poate disocia complet de atmosfera ireductibil anti – creştină din mediul iudaic (foarte utilă aici lectura cunoscutei cărți a lui Ysrael Shahak -“Povara a trei milenii de istorie si religie iudaică”) în care au fost educaţi aceşti (viitori) comunişti? Faptul că unii dintre aceşti evrei comunişti au devenit la pensionare membri respectabili ai sinagogii iar alţii au emigrat bine mersi în Israel nu are darul să clarifice lucrurile… De ce nu au rămas fideli ateismului pe care l-au impus altora? De ce nu au rămas să trăiască în sistemul pe care l-au creat?
O carte nouă și interesantă
O carte de memorii recent apărută mi-a redeschis interesul față de acest subiect, care părea închis și “blindat”, practic interzis prin legi gen 217/ 2015 și vegheat de “cerberii” Florian, Wexler, Katz și angajații lor. Titlul ei este “Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară” și cuprinde memoriile lui Adalbert Rosinger, evreu comunist din Oradea care (după o bogată și dramatică activitate clandestină în timpul regimurilor precedente) a deținut o funcție importantă în Departamentul Comerțului Exterior în primii ani de regim comunist în România.
Autorul pare foarte sincer în relatarea amintirilor sale (cele foarte personale nu pot fi desigur verificate din alte surse, iar unele evaluări generale, în special din perioada de dizgrație a autorului, pot fi subiective și ar merita un studiu mai amplu), atât tonul folosit cât și multe din amănuntele oferite ne îndeamnă să îi acordăm această prezumție, ceea ce ne interesează fiind atmosfera epocii în general, ponderea și rolul evreilor în Partidul Comunist (în special în cel din România), dar și tratamentul acestora din partea regimurilor care s-au succedat.
Astfel citim la pagina 25: ”La Oradea, orașul transilvănean unde am copilărit, intelectualitatea evreiască dintre cele două războaie mondiale a fost foarte receptivă la ideile comuniste”, iar la pagina 35: “În afară de numeroși intelectuali evrei, și unii industriași sau chiar negustori au ajutat material mișcarea comunistă.” Când Stalin începe eliminarea unor lideri comuniști evrei din Uniunea Sovietică, alți evrei îl susțin și îl aplaudă, și autorul este mirat de atitudinea marelui scriitor evreu Lion Feuchtwanger, după cum citim la pagina 36: “Feuchtwanger, vrăjit de personalitatea lui Stalin a asistat personal la procesul lui Buharin, Rykov, etc și într-o anumită formă a și legitimat aceste procese…” Autorul însuși recunoaște și își reproșează că a rămas de partea lui Stalin (pag.37) “Dacă aș fi avut și eu posibilitatea să cutreier în acei ani Uniunea Sovietică, poate că m-aș fi trezit la realitate. Sau poate că nu…” Mai târziu, prin anii ‘60- ‘70 autorul constată o ciudată (nu și pentru noi) schimbare de atitudine – copiii unor mari activiști comuniști care au pierdut prim – planul politic (evrei și neevrei) încep să părăsească țara, în unele cazuri urmați și de părinți ( autorul prezintă o listă cu date precise la pag 39-42 ), concluzia fiind: “ Marea lor majoritate, vechii activiști revoluționari, nu mai doreau să lase moștenire copiilor lor o societate de dictatură totalitară sub masca unei societăți comuniste”. Aici autorul dă ca sigură premiza că respectivii au fost sinceri și dezinteresați, s-au sacrificat pentru idealul comunist și apoi au fost crunt dezamăgiți, premiză la care eu nu subscriu. Niciunul din exemplele citate (și nici altele după știința mea ) nu și-au dat demisia din înaltele funcții protestând împotriva abuzurilor regimului, la care erau “forțați” să ia parte. Toți au fost dezgustați după ce au pierdut funcțiile și atunci au început să privească spre alte meridiane… Dar în cei 10-15 ani în care ei au fost mari și tari în Partid și Securitate, românii (includem aici și unii etnici maghiari, germani, tătari etc precum și un grup de evrei sioniști) gemeau cu sutele de mii în închisori și lagăre, adevărata elită a țării fiind exterminată acolo.
Autorul își continuă autobiografia cu activitatea comunistă desfășurată la Oradea (unde s-a întors după studenția la Budapesta) menționând că a fost arestat de Siguranță de 5-6 ori în perioada 1931-1933 (implicit, detențiile trebuie să fi fost scurte). La una din ele precizează că “din cei 10 tineri comuniști arestați 6 sau 7 au fost evrei și 3 sau 4 muncitori sau țărani maghiari” (pag.64). Deci niciun român! Și aceste mici detalii spun ceva… Explicând pro domo unele epurări de activiști evrei de mai târziu (după instaurarea și consolidarea comunismului), Rosinger afirma ironic: “Statisticienii Partidului au relevat că procentajul evreilor în organele de partid și de stat este prea ridicat” (pag.66) . Ar fi fost interesant să precizeze procentul, dacă acea statistică chiar a existat și a avut acces la ea… Afirmând insistent că evreii au fost efectiv persecutați în regimurile comuniste în anii ‘60 – ‘70 (pe care le califică drept “rasism roșu”), autorul face chiar o afirmație bombă care ar fi aspru taxată azi de corectitudinea politică (un Alexandru Florian ar zice că se relativizează Holocaustul!): “Din Germania lui Hitler, din România lui Antonescu sau din Ungaria lui Horthy emigrările au fost permise. De altfel niciun evreu nu a a trebuit să elogieze regimul fascist… Și tocmai în asta constă perversitatea “rasismului roșu” (pag.69)
Autorul ne oferă și alte informații interesante pentru istoria recentă, mai ales fiindcă vin din partea unui comunist: “Partidul Comunist Român nu s-a opus deloc – nici pe hârtie – cedării Basarabiei și Bucovinei de nord. În cazul Transilvaniei, în cele 7-8 zile de cedare, Partidul a lansat lozinca unui Ardeal independent, “Ardealul Roșu” (pag.75), după ce în anii precedenți lozinca în privința Ardealului era “autodeteminare până la despărțire de România”, directiva internă fiind ca “evreii să se declare unguri pentru a stimula forțele centrifugale” (pag.76). Deci, în concepția comunistă, Ardealul putea fi orice, numai românesc nu!
Adalbert Rosinger face o singură referire la cele 4 luni ale Statului Național Legionar. “În noiembrie 1940, am fost căutat de Siguranță și arestat de poliția legionară, însă peste câteva zile am fost pus în libertate, din lipsă de dovezi “ Incredibil ! Eliberat de legionari din lipsă de dovezi?? Un comunist cu mulți ani de activitate? Păi dacă era arestat de comuniștii lui apăreau imediat “dovezile”, inventate sau fabricate fără scrupule și apoi arestatul era “stors” până le confirma el însuși!
Pe timpul regimului Antonescu, autorul este arestat și deținut, împreună cu alți militanți comuniști în lagărele de la Târgu Jiu și Vapniarka (Transnistria). Nu menționează nicăieri că ar fi fost torturat sau terorizat, își exprimă însă dezgustul față de nomenklatura comunistă a lagărelor, acele structuri de putere în rândul deținuților tolerate de administrație, care s-au pretat la numeroase abuzuri și au compromis brutal idealul în numele căruia teoretic acei militanți comuniști sufereau detenția. Ulterior când va cunoaște detenția comunistă, Rosinger va face o comparație net favorabilă închisorilor “vechiului regim”: “Dacă aș face o comparație între regimul detinuților comuniști înainte de război, în pușcăriile vechiului regim, și regimul penitenciar pentru deținuții politici de la Aiud (din timpul regimului comunist), diferența ar fi ca de la cer la pământ în defavoarea regimului de la Aiud.” (pag. 215)
Ultima parte a memoriilor lui Adalbert Rosinger conține descrierea detaliată a arestării sale de către Securitate în 1961, a terorii fizice și psihice la care a fost supus și a condamnării sale pentru vina de a fi favorizat (din înalta poziție pe care o deținea în Comerțul Exterior) firme străine în dauna statului român și de a fi încasat comisioane ilegale prntru aceasta. Autorul se declară complet nevinovat de la început până la sfârșit și noi îl credem, pentru că acesta a fost spiritul proceselor comuniste – înscenări perfide, minciuni pe bandă rulantă, teroarea pentru a recunoaște vini imaginare, bătăi, izolare, înfometare, falși prieteni introduși în celulă pentru a te îndemna să cedezi pentru a-ți ușura soarta…toate acestea și multe altele constituiau ticăloasa pseudo-justiție comunistă! Păcat însă că în toată perioada anterioară (1948-1961, autorul bine plasat în structurile regimului, nu are (nici măcar retrospectiv) niciun cuvânt de revoltă sau compasiune pentru sutele de mii de români care fuseseră victimele acelorași metode cu mult înaintea dânsului…
Concluzii
Cu toate limitele sale, mărturiile în genul cărții lui Adalbert Rosinger (sperăm că vor mai fi și altele) demarează un proces foarte necesar, de dezvăluire a unei importante părți a adevărului istoriei noastre recente, deloc identică cu versiunile oficiale impuse prin legi absurde.
Implicarea multor evrei în instaurarea și consolidarea regimului comunist în România este o realitate. Pentru a explica însă motivația, proporțiile și consecințele acestei implicări (precum și a unor învățăminte corecte de tras pentru viitor) e nevoie de o analiză de mare amploare, liberă, calmă și echilibrată, cu acces neîngrădit la documente (în care să fie implicați specialiști români și evrei), ceea ce nu pare a se întâmpla prea curând. Salutăm cu respect atitudinea acelor personalități evreiești contemporane (rare, dar de aceea cu atât mai valoroase) care au avut curajul de a aborda sincer acest subiect.