A scrie despre Horia Sima, succesorul Căpitanului la conducerea Mişcării Legionare, -azi plecat dintre noi-, după un parcurs impresionant, plin de emoţii, de evenimente care au depăşit puterea de percepere a lor, de afirmare pe plan naţional, precum şi internaţional, prin efortul său de a se face cunoscut lumii occidentale esenţa valorilor ancestrale care stau la baza Mişcării Legionare, îmi pare oarecum îndrăzneţ din partea unui soldat al acestei cruciade a românismului.
O fac totuşi ca o mărturisire de credinţă, a smulge uitării o parte, poate secundară, a vieţii sale, dar care prevestea dimensiunea fără egal a personalităţii Comandantului Horia Sima, într-un vârtej de frământări care au marcat din adâncuri istoria noastră.
Şi voi începe cu anii tinereţii care şi-au marcat amprentele pe răbojul vieţii mele.
Era în toamna anului l933, început de an şcolar la liceul de băieţi „Traian Doda” din Caransebeş. Abia împlinisem vârsta de l8 ani şi mă găseam în clasa 6-a, când ni se anunţă noul nostru profesor de limba română, în persoana profesorului Nicolae Petraşcu, viitorul Secretar General al Mişcării Legionare.
La prima oră de curs noul nostru profesor se prezintă: „Eu nu voi sta mult aici, înlocuiesc doar pe un coleg, de o altă dimensiune”. Nu ne -a dezvăluit numele, nume pe care îl vom afla abia la începutul anului l934. Era profesorul Horia Sima, pe acea vreme deţinut la închisoarea Jilava, cu mulţi alţii pentru „vina” de a face parte dintr-o organizaţie politică interzisă. Interzisă nu de Constituţia ţării care garanta libertatea de opinie şi acţiune, în cadrul legilor în vigoare, ci de guvernanţii vremii prin abuz de putere, însuşindu-şi şi atâtea prerogative.
În sfârşit, ajunge şi ziua când ne apare la catedră profesorul nostru de română şi filozofie, Horia Sima. Un portret al său nu va spune nimic la prima vedere. De statură mijlocie, slab, firav, cu părul vâlvoi şi cu ochi vii, cercetători, plini de magnet, care atrăgea – în plus – curiozitatea noastră, completa imaginea unui răzvrătit contra nedreptăţii, ieşit din temniţele româneşti cu aureolă de haiduc. Imaginaţia vârstei noastre făcea restul.
Din prima zi ne-a luat în primire ca diriginte al clasei, să ne apere, în caz de nevoie, în consiliul profesoral şi a făcut-o cu îndârjire.
Cel mai important însă era omul care încerca să-şi apropie tinerii elevi. După figură apărea, parcă, atât de tânăr ca şi noi, un frate mai mare. Şi-ntr-adevăr, ne împărtăşea din ştiinţa sa, cu atâta pasiune, că ne-a transmis – în puţin timp – din maturitatea gândirii lui, ne îndemna, ne încuraja, ne cerea să ne facem datoria pentru care eram aici, să nu denaturăm noţiunea de om. Într-un cuvânt, ne cerea să fim pe deplin responsabili de actele noastre.
Primul incident se produce cu un elev care nu şi-a pregătit lecţia. Profesorul contrariat, neînţelegând ca un om în toată firea să nu-şi asume partea de muncă, se încruntă şi-l apostrofează cu un aspru „du-te la loc”, profund decepţionat şi reproşându-i că a îndrăznit să vină în faţa colegilor lui nepregătit. Un bărbat, continuă dânsul, trebuie să fie conştient că se osteneşte pentru viitorul lui, că părinţii săi sacrifică totul pentru ca el să devină o speranţă pentru ziua de mâine, atât pentru ei, cât şi pentru ţara aceasta care va avea nevoie de el, atunci când va deveni un potenţial de muncă, de pricepere şi – de ce nu – de sacrificiu când ea se va găsi în mare primejdie.
Această morală făcută tânărului elev, om în toată puterea cuvântului, care privea ansamblul clasei, şi-a dat roadele ei. Adânc mişcat, elevul întors în banca lui, a început să plângă ca un copil necugetat, nu atât din cauza admonestării juste sau a colegilor lui care-i reproşau – din priviri – superficialitatea lui, cât mai ales împotriva lui însăşi, de a se fi pus singur în această deplorabilă situaţie. A doua zi s-a prezentat cu lecţia bine pregătită, rugând pe profesor să-l asculte, reintegrând astfel atmosfera de solidaritate a colegilor săi, deveniţi maturi şi responsabili. Astfel, dojana din ajun justificată s-a transformat într-o mare victorie, atât în ochii profesorului, cât şi a clasei întregi, formând de acum un bloc solid.
Paralel cu activitatea şcolară profesorul urmărea şi un alt obiectiv. Ţara se destrăma cu încetul sub manevrele ocultei internaţionale marxiste, la adăpostul instituţiilor legal constituite, transformate şi ele în oficine subterane, de unde se complota împotriva integrităţii teritoriului nostru.
Prin conferinţe în cadrul şcolii, cu subiecte extrase din manualele de Logică, materie pe care o preda în liceu, cu participarea publicului a pus bazele unor colocvii de interes naţional. Astfel, un subiect din manual cu titlul „Evoluţie şi Revoluţie”, a stârnit curiozitatea a mai mult de o mie de persoane, într-un oraş de abia l2.000 de locuitori, în marea sală de gimnastică a liceului, plină până la refuz şi continuată pe largile culoare, şi ele pline de lume.
Evoluţia – spunea el – este progresul lent, în timp, temeinic, pe când revoluţia este răsturnarea prin violenţă a ordinii sociale. Noi credem în evoluţie, singura capabilă să asigure continuitatea şi conservarea valorilor de bază ale naţiunii.
Să fi fost această atitudine a profesorului în contradicţie cu noţiunea de democraţie sau să fi avut în germen, tendinţe totalitare? Hotărât nu !, pentru că aceasta era poziţia de politică socială a Mişcării Legionare de la începuturile ei.
Conferinţele au fost completate cu apariţia unui ziar, intitulat „Tribuna graniţei”, cu un comitet de conducere format din Horia Sima, avocatul Marchescu, un temut tribun al barei, precum şi profesorul de limba latină şi greacă, Nicolae Domăşneanu, om de o cinste şi de un patriotism exemplar, verişor primar cu comandorul Petre Domăşneanu, unul din martirii Banatului, asasinat de regimul comunist în urma rezistenţei armate din munţii Teregovei, împreună cu Spiru Blănaru şi alţi zeci de eroi a căror fapte de arme vor figura de acum, cu litere de aur în paginile istoriei noastre atât de zbuciumată.
Personalitatea excepţională a profesorului a atras simpatia intelectualităţii micului oraş de la poalele Teiuşului, un deal împădurit, intelectualii care, într-un moment de destindere, i-au reproşat profesorului iniţiativa greşită de a se fi adresat mai întâi, muncitorilor şi oamenilor simpli, creând astfel un obstacol la aderarea lor la această antrepriză.
„Pentru că numai oamenii simpli – a replicat dânsul – erau preocupaţi de soarta acestei ţări, în timp ce intelectualitatea avea mai mult preocupări personale”.
În anul l937, când curentul legionar luase amploare pe tot întinsul ţării, intelectualii caransebeşeni au pus de o parte orice complex, decişi să se alăture şi ei luptei de regenerare a nefastelor mentalităţi care puneau în pericol existenţa noastră însăşi ca neam.
Cum Mişcarea Legionară era organizată pe cuiburi, câteva din somităţile oraşului au dorit să participe la această luptă, constituindu- se în cuiburi. Astfel, directorul liceului, Matei Armaş, un liberal de veche dată, al cărui şef de partid era Corneanu, fostul ministru al Agriculturii sub guvernarea lui Ion Brătianu, a primit indicaţii de la el, să contacteze pe Horia Sima, în vederea constituirii acestui faimos cuib. Profesorul a acceptat să intre în contact şi după multe întreţineri pentru a cunoaşte mai îndeaproape orientarea politică a Mişcării, s-a decis constituirea acestui cuib, fixându-se şi data şi ora evenimentului, în casa fostului ministru, personalitate de seamă a oraşului. La ora fixată, profesorul a fost primit cu masa întinsă, încărcată de bunătăţi, aşa cum tradiţia o cerea unui astfel de ceremonii.
S-a mâncat, s-a băut şi s-a discutat îndelung. După interlocutorii noşti, cuibul a luat deja fiinţă. Profesorul a mulţumit gazdei pentru aleasa primire şi – înainte de a pleca – se adresează celor zece persoane, spunându-le: „Acum am dori să fixăm şi data constituirii cuibului nostru, însă fără o altă ceremonie, decât aceea pe care o cer împrejurările dramatice în care se găseşte neamul nostru”. Toţi au rămas fără grai, surprinşi de întorsătura momentului.
Cuibul, cum era de prevăzut, nu s-a mai constituit. Evenimentele s-au precipitat, când dictatura alogenă cuibărită în incinta Palatului a instituit cea mai bestială campanie de crime împotriva Mişcării Legionare, soldată cu asasinarea unei întregi generaţii elita de mâine a ţării – în frunte cu şeful ei, Corneliu Zelea Codreanu.
În decembrie l944, când am fost paraşutat în ţara ocupată de inamic ca trimis al Guvernului Naţional Român de la Viena, am regăsit pe aceşti intelectuali intraţi în panică sub presiunea evenimentelor şi nădejdea lor toată se îndrepta de acum, fără rezerve, spre Mişcarea Legionară.
Un crâmpei din aceste vremi l-am expus în cartea mea: „Paraşutaţi în România vândută”, volumul I, atestând sincer că oraşul Caransebeş, unde Horia Sima a lăsat amprentele sale, şi-a făcut din plin datoria, culminând cu rezistenţa eroică din pădurile Teregovei, precum şi din toate ţinuturile Banatului – la început – şi curând a ţării întregi.
Dar să revin la clasa mea uitată de evenimente. Ca diriginte al clasei noastre profesorul se îngrijora de situaţia şcolară a fiecăruia din elevii săi. Aşa, întorcând foile catalogului, ajunge şi la ultima pagină, unde figura şi numele meu, Verca Filon.
„Verca! – mă interpelează dânsul – cum se face, că la mine ai note între 9 şi l0, iar la matematică doar …? Sau eu sunt prea generos, sau se petrece ceva care mie îmi scapă?”
„Domnule profesor, ştiind că a doua zi am programată româna, las totul de-o parte, pentru că mi-e ruşine să vin nepregătit !”.
De altfel, la materia lui nu era notă inferioară de 7.
Cum se explică acest sentiment de jenă, chiar de ruşine care ne-a cuprins pe toţi în faţa profesorului nostru? Un fenomen rar a incitat la elev acest sentiment care se explică prin faptul că profesorul ne considera egali lui, prin maturitate de comportare şi responsabilitate. Iată una din calităţile incontestabile ale profesorului nostru.
Primăvara, când înmugureau copacii Teiuşului, pădurea care mărginea oraşul, plecam cu dirigintele nostru o după amiază întreagă. Ajunşi în pădure ne dădea el tonul cântecului popular „Când eram eu junelaş” şi continuam apoi, cu alte cântece din folclorul bănăţean, într-o atmosferă de chermesă. Îl iubeam toţi ca pe un frate mai mare, formând un grup de feciori veseli şi fără griji aparente.
Nici partea culturală nu era neglijată. „Le medecin malgre` lui” a fost una din faimoasele piese de teatru a lui Moliere, jucată de noi, elevii lui şi care a adunat din nou mulţimea oraşului, într-o zi de sărbătoare. Rolul medicului a fost ţinut de colegul meu, Mihuţ Sever, iar eu pe cel al unui ţăran bolnav, căruia medicul îi recomandă drept medicament la boala sa o bucată de brânză, spre nedumerirea pacientului şi o explozie de râs a asistenţei.
Dar ceea ce a stârnit veselia generală la sfârşit de an şcolar a fost dansul naţional „Căluşerul”- pregătit în taină de noi sub conducerea profesorului – în curtea liceului, neîncăpătoare pentru asistenţa întregului oraş ; am fost primiţi cu urale şi ovaţii prelungi, ca adevăraţi căluşeri. Muzica Regimentului 2 Grăniceri intona melodia, în timp ce noi săltam ca nişte saltimbanci, sub aplauze nesfârşite, atât pentru „artişti” cât şi pentru „antrenorul” nostru, devenit de acum fiul oraşului, descins din „Mândra” Făgăraşului.
La Ştiinţele Naturale am ajuns ajuns la sistemul nervos, unde profesorul Enache Ionescu nu a reuşit să mă facă să înţeleg această reţea foarte complexă a organismului uman. Puţin timp după aceea, la lecţia de Psihologie, dirigintele nostru ne-a explicat şi el misterul acestui sistem. Spre surprinderea mea parcă mi s-a luminat creierul, că am desluşit clar acest nod de ţesut. Profesorul nostru avea ceea ce se cheamă – în primul rând – autoritate ştiinţifică, era foarte bine pregătit -am aflat mai târziu că la examenul de licenţă a fost clasat primul pe ţară – şi una pedagogică, fapt care trezea curiozitatea, asociată unui vădit interes de cunoaştere. Orice obiect, oricât de confuz şi greu de descifrat, el reuşea să-l facă accesibil prin darul său pedagogic, asimilat unei vocaţii înnăscute. Ca student am asistat de multe ori la cursurile savantului Nicolae Iorga, foarte împrăştiate, sărind de la un subiect la altul, fără vreo legătură între ele, încât, la sfârşitul orei nu m-am ales cu mult din ceea ce voia să ne inculcheze. La cursurile lui Nae Ionescu, în schimb, era o mare plăcere a asista, claritatea expunerii trezea curiozitatea şi deci cunoaşterea era vădită.
În primăvara lui l934, unul din colegii mei de clasă, Bria Vichentie, mă ia deoparte şi-mi pune întrebarea dacă aş fi pregătit să intru în „mănunchi”, primul stadiu de pregătire înainte de a intra în „Frăţia de Cruce”. N- am ezitat o clipă, cunoscând de -acum bine culoarea politică a profesorului nostru de limba română şi filozofie. Mai bine de jumătate de clasă ne-am găsit pe aceeaşi linie.
La începutul anului l935, Gheorghe Istrati, şeful „Frăţiilor de Cruce” pe ţară, ne-a luat legământul de intrare în „Frăţia de Cruce” a liceului „Traian Doda” din Caransebeş, proveniţi din „mănunchi”, care a durat până la terminarea liceului, în anul l936, când urma să intru în organizaţiile studenţeşti.
De-acum drumurile mele se întunecau. Logic, ar fi trebuit să continui studiile la Facultate, însă mama, văduvă de război, nu avea posibilitatea să mă ajute să urmez mai departe cursurile superioare. Am intrat funcţionar la o fabrică de cherestea de la Balta Sărată, aproape de Caransebeş, să-mi câştig singur cel puţin banii de drum şi să pot trăi câteva luni în Capitala ţării, până ce voi găsi alte posibilităţi de existenţă, fie o bursă universitară, fie a da lecţii elevilor de liceu.
Era totuşi şi un avantaj pentru mine şi anume, libertatea de a acţiona în cadrul Mişcării Legionare, fără teama de a fi exmatriculat sau eliminat din toate liceele ţării şi să mă întorc în satul meu, să fiu privit ca un neisprăvit, risc pe care l-am acceptat atunci când am intrat în prima fază de educaţie în spirit naţional, „mănunchiul de prieteni”.
În fiecare duminică ne întâlneam câteva zeci de camarazi şi încolonaţi cutreeram în cântec satele, anunţând ţăranilor că s-a născut o nouă speranţă pentru viitorul lor şi al naţiei române. Nu voi insista asupra acestei doctrine, nu este subiectul. Cei ce vor să o cunoască, literatura română abundă de documente care tratează acest subiect.
Această situaţie nu a durat mult, că într-unul din aceste marşuri am fost opriţi, vreo 50 de persoane, de către o echipă de jandarmi sub comanda unui plutonier de jandarmi, însărcinat cu „securitatea” cantonului unde se găsea şi fabrica, unde eram şi eu funcţionar. Majorul, cu sediul postului de jandarmi la Borlova, un sat situat la marginea pădurii de unde fabrica extrăgea lemnul, mă cunoştea bine pentru că venea des la fabrică, de unde-şi completa salariul primit de la Stat cu o primă substanţială, pentru „servicii” aduse întreprinderii, condusă de evreul Keller. Nu mică i-a fost surprinderea majorului, când m-a descoperit şi pe mine, funcţionarul mult respectat de el, când venea la birou să-şi încaseze tantiema.
A doua zi, luni, inginerul Keller, directorul fabricii, m-a chemat de dimineaţă în biroul său să-mi „mulţumească” pentru colaborare şi… să-mi arate poarta. Majorul român, stipendiat de o întreprindere de alogeni, şi-a făcut „datoria” cu promptitudine.
Liber de-acum să-mi organizez viaţa cum o înţelegeam eu, adică să colind satele, fără a fi obligat să dau socoteală nimănui. Şi am pornit să batem întreg judeţul Caraş-Severin, pe frig, pe ploaie, o iarnă, o primăvară şi un început de vară, cu profesorul meu şi cu Dorca Afilon, un bun prieten, asasinat la Miercurea Ciucului cu alţi colegi de liceu.
Îmbrăcaţi subţire, uneori flămânzi, pe timp de burască, de moină sau zăpadă, nu cunoşteam odihna. De câte ori – uzi până la piele, strânşi unul într- altul, frânţi de drum, poposeam în casa unui ţăran, care auzise de noi şi ne-a oferit ospitalitatea, să ne uscăm hainele lipite de corp.
Vestea se ducea repede şi curând casa se umplea de lume. Profesorul începea să vorbească de soarta ţării noastre, de soarta ţăranului român care-şi ducea cu greu viaţa, produsele sale neavând nici o valoare, în timp ce uneltele de lucru al câmpului erau inabordabile, de unde şi sarcina datoriilor ce -i apăsa pe umeri. Preţul unei simple coase echivala cu patru-cinci zile de muncă la ogor. Toată industria, încăpută pe mâini străine în majoritatea ei, evreiească, făcea preţurile produselor industrializate inaccesibile bietului ţăran. Veneau ţărani mulţi să asculte cuvântul, iar profesorul le vorbea cu atâta căldură, de parcă şi hainele de pe noi se uscau mai repede. Nu mai plecau, fermecaţi ore întregi, de înfocata pledoarie a profesorului.
La alegerile din l937, judeţul nostru a ajuns în fruntea tuturor partidelor, timiţând în Parlamentul ţării pe deputatul Ilie Gârneaţă, unul din fondatorii Mişcării Legionare, graţie acestor ţărani care nu şi-au desminţit ataşamentul lor faţă de Mişcare, în care vedeau ei speranţa de mâine pentru o viaţă mai bună, mai dreaptă şi mai umană. La secţia din oraşul Caransebeş am fost şi eu desemnat ca delegat din partea partidului „Totul pentru Ţară”, secţia politică a Mişcării, unde s-a obţinut locul întâi faţă de toate celelalte partide.
În colindul nostru am ajuns şi în satul meu, Petroşniţa, unde ne-a primit mama, în casa ei, şi ne-a ospătat după tradiţia de la ţară. Seara, rămas numai cu mama, ea îmi spune: „Ăsta -i om bun”, referindu-se la profesor. Ce înseamnă un om bun pentru ţăranul nostru? Un om bun este acela în care poţi avea încredere, care crede în Dumnezeu şi nu face rău nimănui, nu minte, nu înşeală, de omenie… într-un cuvânt, o fiinţă în care Dumnezeu a sădit toate virtuţile Lui. Şi Horia Sima, pentru mama, o evlavioasă creştină care a pregătit o viaţă întreagă prescurile (anafora) la sfânta Biserică din sat, era „un om bun”.
După şase luni de la plecarea mea în exil, simţind că nu mă va mai vedea, în momentul când era să-i „iese sufletul” care trebuia să se urce la cer – după credinţa creştină – ultimul ei rămas bun de la feciorul dus departe i-a fost:”Mor împăcată, că ştiu că Filon, feciorul meu, este cu al lui ortac”. Acest ortac era Horia Sima şi ea avea încredere în el, că mă va proteja.
Sunt simţiri care nu înşeală şi ea a intuit, cu mulţi ani înainte, calităţile acestui om, a prevestit parcă destinul tumultos al lui Horia Sima, pentru că omul drept este întotdeauna lovit, că el va parcurge un drum greu, dar sublim.
Mult de-atunci, aproape o viaţă de om. Profesorul meu din acea vreme şi-a urmat destinul, şi-a împlinit o misiune pentru care a fost hărăzit – în volbura atâtor furtuni, agresiuni venite din toate părţile, până şi din partea unor soldaţi, camarazii lui, să se adeverească zisul că numai cei buni sunt chemaţi pe drumul calvarului, semănat cu satanice pânde, dar şi sublime împliniri.
Azi, când odihna din urmă i-a potolit neastâmpărul, trebuie să constat, cu împăcarea de sine, parcurgând o viaţă, că simt o profundă linişte de a fi împărtăşit, alături de profesorul meu, Horia Sima, clipe de neuitat, prin munţii atâtor suferinţe, trecând prin pădurea cu fiare sălbatice sub chip de om şi – nu rareori – prin mlaştina deznădejdii.
Dumnezeu mi-a îngăduit să ajung până aici şi – din adâncul inimii mele – îi sunt recunoscător de a-mi fi dăruit zile grele, dar şi de neuitat, în cursul acestei vieţi.
Fie ca generaţia care va veni, să înţeleagă la timp rostul atâtor jertfe. Să nu lase să ne piară Neamul sub multiple şi ucigătoare complicităţi !
Filon Verca
