„Viața lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu și alți tineri români morți în închisoare, în galeria Sfinților români, care au trăit o tinerețe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălțătoare pildă pentru generațiile viitoare”1.
Pr. Liviu Brânzaș, un alt Sfânt român al secolului XX, vorbea despre traseul proniator al lui Gheorghe Jimboiu, „acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a pășit peste pragul sfințeniei. Călătorește într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aș rușina cel mai mult dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genună”2.
Gheorghe Jimboiu3, acest înger în trup, care se desăvârșise duhovnicește în grupul lui Traian Trifan, avea să marcheze o dimensiune jertfelnică a generației sale chemată să mărturisească Adevărul, într-o lume dominată de un duh demonic care pusese stăpânire pe tot și pe toate.
În penitenciarul de la Târgu-Ocna, Gheorghe Jimboiu, „lăuntric frământat de dobândirea vieții veșnice, continuu însetat de rugăciune”, „cu fața prelungă, cu ochii albaștri cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească, avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun”4.
Teologia rugăciunii devine la Gheorghe Jimboiu o constantă a existenței sale carcerale, un mod de atingere a veșniciei. Iubirea lui Dumnezeu „se receptează ca Adevăr, ca Lumină, ca Împărăție, prin rugăciune. Și tocmai această iubire ni s-a poruncit nouă, iar cel ce o păzește se așează la granița dintre relativ și absolut, dintre finit și infinit. Jimboiu a atins limitele acestui hotar”5.
Practica rugăciunii era o practică isihastă, prin coborârea minții în inimă și prin dobândirea unei adevărate harisme, ca urmare a unei curății sufletești desăvărșite: „Era unul dintre cei mai curați. De la el am aflat că după șase luni de stăruință, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai șezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăție rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărțile pe care le-am citit, am înțeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinții Părinți”6.
Reacția deținutilor de la Târgu Ocna împotriva încercării de reiterare a reeducării de la Pitești a făcut ca acolo să se instituie o atmosferă propice unei dezvoltări duhovnicești, prin transfigurarea suferinței. Bucuria întâlnirii cu Hristos topea orice asperitate sufletească, scoțând la lumină izvoare de viață lăuntrică. Trăirea credinței prin rugăciune presupunea o restaurare din temelii a ființei umane, în unirea sa cu Hristos. Se producea astfel o consubstanțialitate a stărilor extreme de suferință a iubirii și de biruință a ei, în orizontul învierii sufletului
„Însetat după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice, când a aflat de Rugăciunea minții, Gheorghe Jimboiu a început să o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainte repede și intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simțea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii și a omului. Se bucura că trăiește, că e om și creștin. Era feciorelnic și hotărât să rămână toată viață al lui Hristos, căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieții veșnice… Împreună cu Valeriu Gafencu s-a decis să slujească toată viața pe Hristos și Biserica. În discuții repetate căutau amândoi coordonatele creștinismului viitor și metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt, iar Gheorghe în faptă. Între noi el era un fel de catalizator, prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Știa să se comporte diferențiat de la om la om. În apropierea lui te simțeai bine și-ti puteai deschide sufletul”7.
Apropierea lui Gheorghe Jimboiu de Valeriu Gafencu îl va ajuta enorm în aprofundarea rugăciunii inimii pentru a putea pătrunde în „tainele vieții harice autentice care, prin dimensiunile ei, sfâșie perdeaua trupului pământesc”.
Fără a reuși să se întremeze definitiv de pe urma TBC.-ului, cu sănătatea serios șubrezită, Gheorghe Jimboiu este mutat la Gherla, în împărăția morții, acolo unde „chinuirea deținuților politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziția de a tortura pe cei lipsiți de orice apărare”. Deținuții politici trecuți prin procesul cumplit al reeducării „purtau în suflet povara urii, a disprețului și a desconsiderării din partea camarazilor de suferință, incapabili să înțeleagă tragedia demascărilor”8.
Prezența lui Gheorghe Jimboiu la Gherla, a acestui înger în trup, cum sugestiv îl caracteriza Dumitru Bordeianu, un martir cu fizic de sfânt bizantin, va readuce, prin lucrarea Duhului Sfânt, multe suflete chinuite și deznădăjduite din mlaștina disperării, la lumina lui Hristos, prin plasarea lor pe coordonatele dragostei purificatoare și ale nădejdii lucrătoare a credinței. Gheorghe Jimboiu înțelege că coborârea în iad – descensus ad inferos – a sufletului constituie o pregătire prealabilă pentru primirea lui Hristos, prin tămăduirea inimii încremenite și rănite.
„După câteva clipe de rugăciune, tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur și o zvârcolire ca a posedaților și am simțit cum din sufletul și trupul meu a ieșit și m-a părăsit o forță… Am căzut cu capul pe ciment, leșinat, cu cămașa udă de transpirație și lacrimile nu mai încetau să curgă șiroaie. Erau lacrimile căinței pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă pentru ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinței și a minunii lui Dumnezeu. Târziu m-am ridicat nemaiștiind unde mă aflu, atâta doar că mă simțeam un alt om și eram atât de ușor de parcă pluteam în alte sfere… M-am ridicat de pe ciment și, ca o apariție din lumea visurilor, în fața mea stătea Jimboiu. L-am îmbrățișat, grăind din toată inima mea creștinescul Hristos a Inviat!. Adevărat a înviat! a fost replica lui, plină de duioșie. Am plâns o vreme, amândoi. În viața mea n-am simțit pe nimeni așa de apropiat ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria vindecării și învierii mele”9.
Bucuria întâlnirii cu Hristos reprezenta renașterea ființei sale, printr-o pocăință curată și printr-o asumare conștientă a crucii sale, singura prin care există acces la împărăția divină. Sfințenia lui Gheorghe Jimboiu se contura încă din această lume, printr-o înțelegere profundă a Ortodoxiei și printr-o iubire totală a lui Hristos, harul dumnezeiesc lucrând pentru salvarea semenilor săi.
„N-am întâlnit un alt om, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe și bunătate. Este singura ființă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea o dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dușmani, dusă până la sacrificiul de sine. Față de dușmani și față de cei care l-au chinuit și continuau să o facă, avea o înțelegere care rațional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământeană, de a trăi și a face binele, încât parcă venea din altă lume… Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat și mai există sfinți pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu”10.
Ultimul drum al Golgotei avea să fie pentru Gheorghe Jimboiu, Aiudul, unde „tensiunea atinsese un grad foarte înalt și, nemaincăpând atâta suferință în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obișnuiau să dea buzna în celule și să ia pe câte un deținut la bătaie, fără nicio explicație. Loviturile erau crunte și de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe dușumea, într-o baltă de sânge”11.
Acțiunea de reeducare de la Aiud condusă de colonelul Crăciun, ce avea drept scop distrugerea conștiințelor întemnițate acolo, „marchează acel prag al suferinței în care ea nu mai poate fi evocată prin grade de comparație”. Întregul arsenal de exterminare fizică și morală este pus în aplicare, după metode minuțios studiate: de la bătăi, izolări, înfometare sistematică până la muncile istovitoare din timpul zilei și carcera pe timp de noapte pentru neîndeplinirea normei.
În aceste condiții, prezența lui Gheorghe Jimboiu, grav bolnav de ficat și plămâni, este „una harismatică”, concentrându-și „energiile interioare spre o trăire mistică de adâncime”. De fapt, singura salvare din acest iad nu era decât pe verticală, prin fiorul mistic intens, totul pentru unirea cu Dumnezeu. Parafrazând formula lui Noica, Gheorghe Jimboiu reprezenta expresia creștinului deplin, în accepțiunea Părintelui Liviu Brânzaș.
„Transfigurat de puterea dragostei dumnezeiești” și stând „pe marginea patului, rezemat de peretele celulei”, Gheorghe Jimboiu „rostește în permanență rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace și seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta știe că va muri. Niciun semn de neliniște nu i se poate citi pe chip. Poate că alții ar fi căzut în disperare și ar fi bătut la ușă ca să fie duși la spital. El bate la o altă poartă, cu credință și smerenie: la poarta Cerului spre care năzuiește… Nici n-a gemut, nici n-a murmurat, ci vorbea în inima sa cu Dumnezeu (Pătimirea mucenicilor din Lugdunum, Actele martirice, p.69)”12.
Martiriul lui Gheorghe Jimboiu în închisoarea din Aiud stă sub aura sfințeniei, bine plăcută lui Dumnezeu, o sfințenie care asigură biletul de trecere al neamului românesc în Împărăția divină. Martirologiul românesc se îmbogățește prin prezența harismatică a lui Gheorghe Jimboiu, o ipostază exemplară a trăirii mistice la cotele cele mai înalte. Gheorghe Jimboiu rămâne o permanență românească în veșnicie, proiectând neamul său în sfera Luminii necreate.
1 Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, București, Editura Scara, 2001, p.308.
2 Ibidem, p.226.
3 Cf. Cezarina Condurache, Sfinții Închisorilor. 28 de biografii exemplare, București, Editura Evdokimos, Fundația Profesor George Manu, 2015, pp.155-157: „S-a născut la 18 octombrie 1921, în localitatea Vela din zona de câmpie a județului Dolj, fiind singurul copil al familiei Jimboiu. De copil a fost deosebit, cu o structură sufletească superioară, calități cu care avea să-și impresioneze peste anii camarazii de suferință. A urmat școala generală în localitate, apoi liceul la Caracal. Cum tatăl, Alecu, avea să plece la Dumnezeu încă din adolescența sa, Gheorghe Jimboiu rămâne singurul sprijin al tinerei văduve Domnica, care, ca mamă iubitoare, s-a îngrijit cum a putut mai bine de educația fiului ei. Înainte de 1940 se apropie de Mișcarea Legionară și intră în Frățiile de Cruce. În toamna anului 1941, este arestat chiar în timpul examenului de bacalaureat, fiind condamnat la 10 ani de muncă silnică, din care va executa numai 3 ani. În temnița Aiudului se atașează grupului misticilor legionari conduși de Traian Trifan. Împreună cu Valeriu Gafencu și toți ceilalți sfinți martiri de mai târziu începe să practice rugăciunea inimii. În durerea sa de mamă, Domnica încearcă tot ce îi stă în putință pentru eliberarea copilului. Ajunge până la Maria Antonescu și, în urma intervenției sale, Gheorghe va fi trimis pe front, în batalioanele legionare de exterminare. Dumnezeu avea alt plan pentru Gheorghe, acesta se întoarce acasă și este eliberat. Reușește să își ia examenul de terminare a liceului și se înscrie la Academia Comercială din Brașov, unde îl va avea drept coleg, printre alții, pe Nicolae Purcărea. Se integrează și activează în cadrul Centrului Studențesc Legionar Brașov. Activează și în rezistența anticomunistă din zona Brașovului. În 1948 este arestat și condamnat la 15 ani muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Regimul dur de anchetă la care este supus i-a declanșat ciroza hepatică în urma loviturilor care i-au fost aplicate, „cu știință”, la ficat. Se îmbolnăvește grav de TBC și este transferat la spitalul-penitenciar de la Târgu-Ocna. Acolo avea să-i întâlnească pe Valeriu Gafencu și grupul de rezistență și rugăciune format în jurul său, pe Arhimandritul Gherasim Iscu, de la care Gheorghe Jimboiu își va înteți flacăra iubirii jertfelnice pentru aproapele și pentru vrăjmași, purtând în sine lumina dumnezeiască prin temnițele comuniste. Trece prin închisorile din Caransebeș, Gherla, Aiud, Oradea și Codlea. Trece la Domnul la 27 mai 1963, pe când se afla în Penitenciarul de la Aiud”.
4 Artistide Lefa, Fericiți cei ce plâng, București, Editura Eminescu, 1998, pp.106-107.
5 „Mucenicul Gheorghe Jimboiu, creștinul deplin al temnițelor românești”, în Sfinții închisorilor, Mânăstirea Paltin Petru Vodă, Fundația Justin Pârvu, 2019, p.274.
6 Pr. Mihai Lungeanu, Sfântul Închisorilor, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2007, pp.204-205.
7 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediție îngrijită de Mânăstirea Diaconești, cu un Cuvânt înainte de Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, București, Editura Christiana, 2006, p.153.
8 „Mucenicul Gheorghe Jimboiu, creștinul deplin al temnițelor românești”, în Sfinții închisorilor, Mânăstirea Paltin Petru Vodă, Fundația Justin Pârvu, 2019, p.276.
9 Cf. Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, vol.II Gherla, ediția a II-a îngrijită de profesorul Marcel Petrișor, București, Editura Gama, 1995, p.76. Această lucrare a lui Dumitru Bordeianu este închinată Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, Moța, Marin și a tuturor martirilor și eroilor legionari, uciși sau morți în prigoane, anchete, lagăre și închisori sau alte împrejurări, în țară sau în exil.
10 Ibidem, p.68: „Jimboiu este poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepția legionară, credința ortodoxă și setea de cunoaștere intelectuală”.
11 Grigore Caraza, Aiud însângerat, București, Editura Vremea, 2004, p.101.
12 Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, p.225.