S-au făcut alegeri pentru Parlamentul European de la Strasbourg, cu îmbucurătorul rezultat că forţele de centru-dreapta au biruit. Teama de o dominaţie marxistă în acest for a fost pentru moment îndepărtată. Toată lumea a respirat uşurată. Spectrul comunismului nu mai ameninţă securitatea Europei occidentale şi statele ei componente au câştigat timpul necesar ca să-şi organizeze viitorul.
Sunt diferite formule de unificare în discuţie, dintre care cea mai îndrăzneaţă este crearea Statelor Unite ale Europei. Asta ar însemna renunţarea la suveranitatea naţională a ţărilor care fac parte din Comunitatea Europeană şi trecerea lor sub autoritatea unui guvern central. Fireşte, procesul de integrare al popoarelor din Europa occidentală într-o unitate supra-naţională nu e uşor de realizat: se va izbi de mari greutăţi, va dura mult şi ar putea chiar să naufragieze. Naţiunile nu pot fi manipulate după imaginaţia oamenilor. Ele sunt factorii creatori ai istoriei şi originea lor este de esenţă divină.
Refugiaţii noştri au urmărit cu interes şi simpatie sforţările de integrare europeană ale naţiunilor libere încă din primii ani de după război, căci, îşi ziceau ei, o Europă unită îşi poate câştiga libertatea de acţiune, se poate emancipa de sub tutela Statelor Unite şi poate deveni o a treia forţă în complexul mondial. Stăpână pe destinul ei, va putea apoi să recupereze şi cealaltă parte a Europei, cum s-a întâmplat cu împărăţia otomană. Fireşte că şi de această dată, aceleaşi gânduri străbat mintea celor mai mulţi refugiaţi. O Europă unită, şi mai ales când această Europă, la alegerile recente, şi-a exprimat hotărârea să fie condusă de forţele de centru-dreapta, este un început promiţător pentru a spera într-o soartă mai bună şi pentru nefericitele popoare aflate în robia bolşevică.
Suntem nevoiţi, siliţi de realităţi, să nu ne asociem acestui cor de optimişti. Nu credem că dosarul Europei răsăritene se va redeschide prin existenţa unei Europe occidentale unificate. Dimpotrivă, ne aşteaptă zile şi mai amare, din motivele ce le vom expune mai la vale.
Ne aducem aminte că, cu prilejul Conferinţei de la Helsinki, unii refugiaţi au fost mai puţin tulburaţi de grava dispoziţie ce-o conţinea „documentul final“, recunoaşterea cuceririlor sovietice în Europa, şi şi-au pironit ochii pe acele paragrafe care menţionau libera circulaţie, schimburile culturale, reuniunea familiilor şi faimoasele drepturi ale omului. Ei nu îşi dădeau seama că aceste zise concesiuni ale statelor de regim comunist nu erau înzestrate cu o forţă coercitivă, care să le asigure liberul exerciţiu, în caz că guvernele respective nu le-ar fi respectat. Toate angajamentele de ordin umanitar luate la Helsinki de Brejnev şi tovarăşii lui au rămas „petece de hârtie“. Până astăzi funcţionează „gulagurile“, temniţele psihiatrice şi cortina de fier e tot atât de sever păzită. Până astăzi asistăm la dureroasele spectacole ale unor refugiaţi care declară greva foamei şi se expun morţii pentru a-şi putea elibera familiile prizoniere. Este acesta „noul“ spirit de la Helsinki? În loc de a obţine cel puţin o uşurare pe plan uman, ne-am trezit cu duşul rece al doctrinei Sommerfeldt, un tip confortabil instalat la Departamentul de Stat, care-şi permite insolenţa să invite popoarele martirizate să se alipească trup şi suflet Uniunii Sovietice, căci aşa reclamă securitatea ei externă. În loc de a repara nedreptăţile săvârşite la Teheran şi Yalta, guvernele americane continuă să aibă mai multă grijă de sănătatea monstrului bolşevic decât de starea disperată a popoarelor înlănţuite.
Ce-a făcut preşedintele Carter cu doctrina „drepturilor omului“ care, în definitiv, se trag tot din actul de la Helsinki? Le-a utilizat ca o armă ca să dea în cap regimurilor autoritare naţionale, care „in extremis“ s-au salvat de tirania comunistă cu ajutorul armatei, dar nu s-a atins de sanctuarul bolşevic, unde aceste drepturi nu sunt nici cel puţin cunoscute şi nu există sub nicio formă.
În loc să ne bucurăm prematur de eventualitatea creerii unei Europe unite în partea ei occidentală, mai bine să examinăm ce urmări ar putea avea această organizare supra-naţională a popoarelor lor din Apus asupra destinului Europei răsăritene. Ca să obţinem o imagine clară asupra viitorului, asupra ceea ce ar putea să se întâmple cu Europa noastră, după alegerea Parlamentului de la Strasbourg, şi după ce acest Parlament ar primi şi un mandat executiv, trebuie să ţinem seama de toate experienţele de până acum, de toate trădările ce le-au suferit patriile noastre din partea „marilor“ democraţii occidentale.
Nu este exclus ca Parlamentul European să fie de rău augur pentru soarta popoarelor noastre. Nu este exclus ca Uniunea Sovietică, luând ca model concepţia realizată de europenii liberi, să întreprindă şi ea ceva asemănător. Dacă cei din Occident renunţă la suveranitatea naţională pentru a se integra într-un complex supra-naţional, de ce guvernele ţărilor comuniste nu ar face acelaşi pas? Dacă ţările occidentale recunosc că formula statului naţional e depăşită, ce i-ar împiedica pe liderii de la Kremlin să se inspire din aceeaşi teorie şi să lichideze şi ultimele vestigii de suveranitate naţională din Europa răsăriteană? Nici până acuma statele din răsărit nu se bucură de suveranitate în accepţiunea plenară a cuvântului, căci conducătorii lor sunt simpli funcţionari ai Kremlinului, dar mai păstrează nişte graniţe, o emblemă, un steag, o reprezentare diplomatică, nişte semne exterioare că ar exista un stat şi care incomodează totuşi pe strategii comunismului mondial. Se mai pot întâmpla contradicţii, defecţiuni, revolte în aceste semi-state, care nu pot fi înăbuşite cu străşnicia cuvenită prin mâna tiranilor locali. Procesul de genocid politic al unui popor nu poate fi considerat definitiv încheiat, în concepţia marxist-leninistă, decât în momentul când acel popor se converteşte într-o republică a Uniunii Sovietice. Numai când cetăţenii români, maghiari, polonezi, bulgari, cehi vor deveni cetăţeni sovietici, cu drept de viaţă şi de moarte al poliţiei asupra lor, cu posibilităţi nelimitate pentru guvern de a fi strămutate şi risipiţi pe toată întinderea Rusiei şi a Siberiei, numai atunci dictatura comunistă a atins maximum de securitate în stăpânirea acestor popoare.
Împărtăşim temerile noastre refugiaţilor români, prevenindu-i că am putea să ne trezim cu aplicarea doctrinei Sonnenfeldt într-o formă infinit mai subtilă şi aparent mai puţin dăunătoare. Prin acordurile de la Helsinki, Rusia Sovietică a obţinut intangibilitatea actualelor frontiere. Până pe Elba e sfera de dominaţie sovietică, iar dincolo e sfera de dominaţie americană. Dacă e aşa, fiecare face ce vrea în sfera lui de dominaţie. Dacă voi, europenii liberi, azvârliţi vechile haine ale independenţei şi suveranităţii naţionale şi credeţi că veţi trăi mai bine într-o federaţie de state, cine ne opreşte să nu facem şi noi la fel? E modelul oferit de voi. Şi statele din Europa răsăriteană au guverne „suverane“, recunoscute de cea mai mare a ţărilor de pe glob. Aceste guverne „suverane“ pot să decreteze, în definitiv, crearea unui parlament supranaţional, împreună cu marea lor soră ideologică, Rusia Sovietică. În acest parlament comun, va domina Rusia, prin numărul ei de membri şi, la un moment dat, acest parlament creat, după modelul celui de la Strasbourg, poate să decidă dispariţia actualelor frontiere şi integrarea tuturor statelor din Europa răsăriteană în URSS.
Primejdia e latentă. Dar mâine poate deveni reală. Şi cine se va opune când Rusia va decreta înmormântarea politică a naţiunilor din răsărit? Vor fi, desigur, proteste fără substanţă, ca şi în trecut, dar nici Europa Unită şi nici America nu vor risca un om pentru a apăra dreptul la viaţă al popoarelor noastre. Acordurile de la Teheran continuă să fie în vigoare.
Există anumite paralelisme de strategie politică între Vest şi Est, de care e bine să ne aducem aminte în aceste momente.
- La hotărârea Aliaţilor de a unifica cele trei zone germane, formând un singur stat, actuala Republică Federală, Stalin a răspuns cu transformarea zonei de ocupaţie sovietică într-un alt stat, Republica Democrată Germană.
- Ca o replică la constituirea Alianţei Atlantice în 1949, Sovietele au creat în 1955 Pactul Varşoviei.
- Faţă de întemeierea Comunităţii Europene Sovietele au reacţionat creând Comecon-ul.
- Trebuie să ne aşteptăm ca şi după alegerea Parlamentului European, Moscova să întreprindă ceva care să compenseze unitatea realizată în Occident.
Teme de gândit şi motive de îngrijorare. Noi credem că naţiunile captive nu-şi pot găsi salvarea decât prin ele înşile. Printr-o uriaşă zguduire, rod al disperării în care trăiesc, care să clatine domnia întunericului.
Horia Sima, Ţara şi Exilul an XV, 1978-79
