O lume întreagă a urmărit cu sufletul la gură evenimentele din Rusia din ziua de 24 iunie. Revolta armatei private Wagner a lui Evgeni Prigojin a căpătat însă nuanțe de teatru absurd, pe măsura iraționalității funciare care zace în străfundurile mentalității ruse și care, din când în când, capătă accente capabile să modeleze istoria. Ne putem gândi aici la cazul lui Rasputin sau al tulburărilor din anul 1917, care știm ce deznodământ au avut: prăbușirea regimului țarist, care era oricum putred pe dinăuntru și care nu a mai avut resursele de a se adapta la provocările modernității care au năvălit în arenă odată cu tumultosul secol XX.
Urmărind cum trupele Wagner au luat sub control printr-o acțiune-fulger marele oraș Rostov pe Don, de unde au pornit într-un marș asupra Moscovei, hotărâți să învingă ori să moară, mulți s-au gândit că am putea asista la un moment similar cu februarie 1917: implozia unui regim autoritar, dar ineficient, ale cărui carențe, inclusiv pe plan militar, au fost demascate fără menajamente de însuși Prigojin. Slobod la gură cum îl știm, dar care s-a bucurat tot timpul de o „imunitate” conferită de cercurile cele mai înalte – o referire tacită la ipoteza că protectorul său din umbră ar fi însuși Putin.
Prigojin a jucat mereu rolul bufonului de curte, căruia i se permite orice opinie, el fixându-se în special pe critica la adresa aparatului birocratic corupt din cadrul ministerului apărării, pe care l-a făcut în permanență troacă de porci. Acum însă, a plusat. Nu s-a mulțumit cu vorba, ci a trecut la fapte, pornind hotărât la îndepărtarea „putregaiului”. Motivul pare să-l fi constituit termenii noului contract pe care ministerul apărării l-a propus trupei Wagner, unul care ar fi însemnat subordonarea acesteia și prin urmare pierderea independenței totale de care s-a bucurat până acum. Alternativa fiind desființarea și căderea în insignifianță. Adică deposedarea de orice putere și influență.
În orice caz, pe fondul acestor frământări unii s-au gândit la paralele cu 1917, la posibila prăbușire în haos a Rusiei, sperând că prin asta s-ar sfârși și războiul din Ucraina. Uitând însă că Rusia anului 1917 nu era putere nucleară. Că instabilitatea și triumful iraționalității în perspectiva posibilei luări în posesie de armament nuclear ar trebui să dea mai degrabă fiori decât speranțe. Că, deși a vorbit vrute și nevrute, inclusiv cu accente critice, la adresa motivelor invaziei ruse în Ucraina, Prigojin nu e de fapt un adversar al acesteia. Cum să fie, de vreme ce trupa Wagner s-a dovedit a fi cea mai de succes și cea mai eficientă unitate care a luptat sub drapelul Rusiei și care s-a făcut cunoscută lumii întregi tocmai prin participarea sa, nu de puține ori și cu accente de cruzime, la acest război?
Urmărind la cald evoluția evenimentelor din ziua de 24 iunie, al căror deznodământ era încă unul complet imprevizibil, mă gândeam la posibile paralele istorice. Iar asta tocmai pentru a încerca să anticipez ce s-ar putea întâmpla în următoarele ore sau zile cu marșul hotărât al luptătorilor Wagner asupra Moscovei.
Paralelele care mi-au venit în minte au fost două, iar în niciuna din ele acțiunea cu pricina nu a avut succes.
Una ar fi cea a „mineriadei” din România anului 1999. Atunci când masele de mineri, nemulțumiți de politica guvernului și de perspectiva pierderii locurilor de muncă, au pornit într-un marș spre București, conduși de Miron Cozma, „luceafărul huilei”. Ceea ce sunt trupele Wagner pentru Putin, au fost trupele minerilor pentru președintele Iliescu în anii începând cu 1990. Iar paralelele între retorica justițiară a unui Prigojin și Miron Cozma nu sunt deloc deplasate. Numai că, după alegerile din 1996, la putere au ajuns partidele istorice, de opoziție, iar la Cotroceni Emil Constantinescu. Alte condiții așadar, încât minerii s-au văzut nevoiți să-și apere interesele în felul cunoscut: înarmați cu bâte și răngi, spre a purcede astfel la rezolvarea problemelor până în inima sediului guvernului. Deznodământul e cunoscut: după ciocniri dramatice cu trupele de poliție, „armamentul” folosit de ambele părți fiind mai degrabă unul contondent, ceea ce amintește mai degrabă de luptele dintre daci și romani, revolta s-a pacificat prin negocierile finalizate cu „pacea de la Cozia”.
A doua posibilă paralelă e cea cu Hanibal. Spre deosebire de mineri, el comanda o armată bine instruită și excelent organizată, care s-a dovedit a fi o amenințare reală la adresa Imperiului Roman. Celebrul său marș asupra Romei, care a dat naștere nu mai puțin celebrei zicale „Hanibal ante portas”, poate fi privit ca o paralelă cu cele întâmplate recent în Rusia. Deznodământul campaniei lui Hanibal e în cele din urmă și el binecunoscut…
Firește, asemenea paralele nu înseamnă neapărat că istoria se repetă. Am fi putut asista de data aceasta la ceva cu totul nou. Numai că, în cele din urmă, în loc de o lovitură de stat, s-a petrecut o lovitură de teatru. Brusc, Prigojin a anunțat că își retrage trupele, ca urmare a medierii președintelui din Belarus, Lukașenko. Foarte posibil cu „binecuvântare” din partea lui Putin. Acordul la care s-a ajuns a însemnat din nou imunitate pentru Prigojin și oamenii săi care, în loc de a fi condamnați pentru trădare, au primit posibilitatea unui „azil” în Belarus. Prin urmare – și adăuga din fericire pentru toată lumea – totul s-a terminat fără prăbușirea într-un haos sângeros și care ar fi putut amenința stabilitatea lumii întregi. Finalul a fost un fel de „pace de la Cozia”, părând a fi un triumf al rațiunii asupra pornirilor oarbe.
Dar Rusia nu ar fi ea însăși dacă s-ar încadra la perfecție în tiparele rațiunii pure. Aceasta pentru că justificările și declarațiile post factum au accente cu adevărat hilare. Da, e adevărat că spiritele s-au potolit iar un posibil carnagiu a fost evitat. Numai că, în prima sa declarație publică de după evenimente, Prigojin a afirmat că acțiunea Wagner nu s-a dorit a fi o lovitură de stat, ci doar un „marș de protest”. Cum ar veni, un soi de acțiune sindicală, cu accente de mineriadă. Mercenarii Wagner, amenințați să-și piardă slujbele datorită manevrelor conducerii ministerului apărării, au pus prin urmare de o demonstrație de protest, la care au participat cu utilajele și vehiculele din dotare. Cam așa cum fac sindicaliștii, fermierii și alte categorii în căutarea unor revendicări sociale. Mai mult, pentru ca absurdul să fie perfect, președintele Putin însuși a trecut la laude la adresa celor pe care cu o zi înainte îi făcea trădători care vor fi pedepsiți fără cruțare.
Nu știm dacă acest deznodământ este însă doar unul temporar, sau dacă conflictul mocnit între Prigojin și stâlpii sistemului de la Kremlin (inclusiv Putin, sau mai degrabă Putin îi este protector?) va reizbucni într-o bună zi. Dar ieșirile verbale vehemente, urmate de numeroase volte și repoziționări ale lui Prigojin, nu pot să nu îi atribuie acestuia eticheta unui „nebun primejdios” și incomod pentru toată lumea. Iar ambițiile sale iraționale de putere, deși multe din cele spuse de el sunt adevăruri, i-ar putea fi cumva fatale? Își mai amintește cineva de soarta unui … Rasputin, dacă tot căutăm paralele istorice din trecut, pentru putea anticipa ce ne oferă viitorul?