Elisabeta Miron s-a născut la 1 iulie 1923, la Fălticeni. A terminat Liceul „Oltea Doamna” din oraș, devenind apoi studentă a Facultății de Litere din Iași. În timpul liceului aderă la Mișcarea Legionară, devenind șefa Cetățuilor din unitatea sa școlară. La Iași, Elisabeta îl va cunoaște pe Valeriu Gafencu. Cei doi se îndrăgostesc, însă războiul, mânia stupidă a generalului Antonescu și apoi urgia bolșevică vor împiedica materializarea acestei povești de dragoste. Elisabeta Miron se căsătorește în 1946 cu Alexandru Ionescu, căsnicie binecuvântată prin nașterea fiilor Paul și Anda.
Este arestată în mai 1948 pentru activitate legionară. Va fi deținută la sediul Securității Iași, la închisoarea de la Galata și apoi la cea din Suceava. La Suceava a fost izolată și anchetată. După șase luni a fost eliberată, dar va fi în continuare urmărită și filată de Securitate.
Elisabeta Miron a avut doi frați, Geo și Paul, ambii legionari. După rebeliunea generalului Antonescu, Paul a fost încarcerat timp de doi ani, după care a fugit în exil, s-a stabilit în Germania unde a avut o admirabilă carieră de lingvist și filolog – a trecut la Domnul în 2008.
Geo a fost trimis pe front în batalioanele de exterminare – metoda „oficială” adoptată de generalul Antonescu pentru lichidarea legionarilor. Geo a pierit pe front, deși familia l-a așteptat ani buni să revină acasă.
În 1950 Elisabeta Ionescu s-a stabilit la București, unde trăiește și în prezent. După mulți ani de văduvie se va recăsători cu legionarul, fostul deținut politic și președintele Fundației Profesor George Manu, Mircea Nicolau.
Seta Ionescu a împlinit în urmă cu câteva zile fantastica vârstă de 100 ani. Distinsă, aristocratică, frumoasă și emanând mereu bunătate, doamna Ionescu întruchipează modelul femeii legionare. Pentru noi toți cei care avem bucuria de a o cunoaște și de a fi iubiți de către ea, e o binecuvântare și o dovadă palpabilă a biruinței legionare.
Președinte onorific al Fundației noastre, mereu conectată la activitatea legionară și editorială, Elisabeta Ionescu este și va rămâne un reper al demnității feminine în memoria legionară.
La mulți și binecuvântați ani întru mântuire!
Cezarina Condurache
*
…București, Bulevardul Magheru, numărul 46… o adresă simbol pe harta legionară a României, o adresă la care am mers de mai multe ori cu mare respect şi emoţie în ultimii ani. Este locul unde şi-a încheiat ultima parte a mărturiei vieţii sale marele luptător şi gânditor Mircea Nicolau.…7 februarie 2012… e prima dată când intru în această clădire de când domnul Nicolau a trecut la cele veşnice… cu părere de rău în suflet de a nu fi putut participa la înmormântare, un eveniment deosebit pentru lumea legionară… dar cu bucuria în suflet de a-l fi cunoscut în viaţă, de a fi avut de mai multe ori privilegiul unor conversaţii personale şi de a fi fost tratat cu un respect care mă super-onorează, datorat probabil calităţii de preot şi mai ales personalităţii tatălui meu, Aurel Vişovan, a cărui carte – document tulburător despre Piteşti – a fost prefaţată de chiar domnul Mircea Nicolau…
Doamna Elisabeta ne întâmpină (eram împreună cu fiul meu Iuliu) cu aceeaşi amabilitate ca întotdeauna şi noi o salutăm cu acelaşi profund respect, pe care îl merită atât pentru anii în care l-a îngrijit cu dragoste pe Mircea Nicolau, cât şi pentru propria biografie legionară, întreaga sa familie dedicându-se acestui ideal. Sunt pentru prima dată introdus în acest univers, în toate discuţiile precedente doamna Elisabeta topindu-se cu modestie în planul secund spre a lăsa loc subiectelor propuse de domnul Nicolau şi care întotdeauna priveau problemele actuale şi perspectivele Mişcării Legionare… Distincţia şi delicateţea doamnei Elisabeta ne impresionează. Ele sunt expresia educaţiei şi gradului de cultură dar şi al dragostei creştine şi a determinării în urmarea idealului, specific caracterelor legionare… Şi oricât am discuta despre dânsa şi trecutul familiei sale, discuţia se întoarce mereu la Mircea, la marele absent (fizic), dar atât de prezent în sufletele multora dintre noi…
În ultimele luni de viaţă ale domnului Nicolau, cu ocazia fiecărei convorbiri telefonice, doamna Elisabeta mărturisea bucuria amândurora de a mă auzi şi de a comunica. Cu siguranţă această bucurie i-au făcut-o şi mulţi alţi camarazi şi prieteni. Mulțumesc Doamne, că pot fi şi eu un instrument bun în mâinile Tale…Mulţumesc Doamne, că am putut cunoaşte oameni minunaţi!
Preot prof. Marius Vișovan