De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, înfrângerile lumii occidentale se țin lanț. Țară după țară și popor după popor au căzut în robia comunistă. Istoria universală a ultimelor trei decade se poate scrie exclusiv în funcție de aceste date tragice, când alte și alte națiuni au fost sacrificate pe altarul Molohului bolșevic. De la Europa răsăriteană, predată lui Stalin încă în cursul războiului, până la ultima victimă, Afganistanul, evenimentele se desfășoară după aceiași logică implacabilă: ofensivă sovietică într-un anumit punct de pe glob, urmată de retragerea americanilor, ca să nu tulbure bunele relații cu Moscova. Jocul acesta sinistru între cele două metropole ale lumii se continuă fără întrerupere de la Teheran până la Helsinki. După o parodie de rezistență, Washington abandonează o nouă arie a lumii libere pentru a fi devorată de monstrul bolșevic.
Cauzele sunt bine cunoscute, dar nimeni nu cutează, din cei implicați în angrenajul lor, să le dezvăluie. Care șef de guvern din Occident va avea curajul să declare că ”el nu este el”, că este o marionetă în mâna unor forțe oculte, care domină aparatul de Stat al țării lui? Să ne uităm la tribulațiunile președintelui Carter, care se zbate să aplice doctrina ”drepturilor omului”, pentru a ajunge la niște rezultate diametral opuse. În regiunile unde aceste drepturi nici nu există, în Rusia sovietică și coloniile ei, Carter se arată extrem de rezervat, de o reticență suspectă, nu le atinge nici cu o floare, în timp ce e de o severitate strașnică, aplicând chiar sancțiuni, contra acelor regimuri naționale care au reușit să se salveze de la comunism, grație forțelor lor militare. Politica lui Carter e anormală, e absurdă, privită prin prisma consecințelor ce trebuie să le tragă orice șef al executivului din realitățile internaționale, dar e foarte normală și logică dacă ținem seama de aparatul subversiv care-i influențează deciziile. Și așa se întâmplă cu toate așa zisele mari democrații occidentale.
E numai infiltrația comunistă responsabilă de descompunerea lumii occidentale? N-ar corespunde adevărului această afirmație. Există și o tendință de auto distrugere la conducătorii Statelor libere. Chiar cei mai lucizi guvernanți anticomuniști fac greșeli capitale, care înlesnesc penetrația forțelor răului în țările ce le administrează. Aceștia săvârșesc eroarea de a se orienta ”pragmatic” în guvernarea lor, adică nu-i interesează decât soarta țării lor, și cum să strecoare corabia Statului printre numeroasele primejdii care o asaltează. Ei se încredințează exclusiv virtuților lor tactice, abilității lor de a restaura echilibrul amenințat al Statului, și nu văd mai departe câmpul întreg al bătăliei. Tacticienii guvernării pot obține succese de moment, pot amâna un an, doi, trei, o decadă, tragedia finală, dar nu pot asigura viitorul unei națiuni, pentru simplul motiv că nu gândesc acest viitor. Îl ignoră. Sacrifică supraviețuirea zilei de mâine pentru supraviețuirea de moment. Sunt buni tacticieni, dar inexistenți strategi. În timp ce comunismul e, în primul rând, o strategie și abia în al doilea rând, așa și cum trebuie, o tactică, perfect subordonată și perfect adaptată marilor finalități politice, de cucerire a lumii.
Una din greșelile capitale ale dirigenților lumii libere este de a întreține relații cu Statele comuniste. Spiritul lor ”pragmatic” îi sfătuiește că ar putea obține anumite avantaje politice și economice din reluarea acestor relații. Cum nu sunt conștienți de amploarea câmpului de bătălie, care se extinde concomitent în Cer și pe pământ, ei nu-și dau seama că târăsc națiunea lor în prăpastie. Orice regim național care întinde mâna unui regim comunist, își taie singur craca de sub picioare. Ceea ce obține, e infinit mai puțin în raport cu ceea ce pierde, însăși protecția Divină. Dumnezeu Își ascunde fața și Se retrage îndurerat, când vede trădarea săvârșită de conducătorii unei națiuni. Fără apărarea Lui Dumnezeu, o națiune rămâne exclusiv la discreția forțelor ei naturale, care sunt mult prea slabe pentru a se putea măsura cu comunismul, care e o putere de esență luciferică. Din acel moment începe perioada de destrămare a unui regim național. Conducătorii lui au căzut în capcana diavolului și săvârșesc erori după erori, într-un proces ireversibil, care duce la ruină și moarte.
Am putea da nenumărate exemple, de la tragedia țării noastre până la recenta cădere a Șahului Persiei. Nu am văzut nicio țară, niciun popor, nicio instituție, nicio biserică, nici un partid, nici un om care, îmbrățișându-se cu Antihristul, să nu sfârșească rău. Națiunile se descompun, Statele cad, partidele dispar, bisericile își pierd strălucirea, iar oamenii mor din interior. Pedeapsa Divină nu constă în aceea că ”Dumnezeu bate cu bățul”, ci în orbirea oamenilor, în incapacitatea lor de a descifra sensul evenimentelor. Toate aceste entități, de la cele mai înalte până la cele mai umile, se zbat într-un deșert de idealuri, pe care ele însele le-au provocat prin lipsa lor de lealitate față de Cârmuitorul Suprem, Dumnezeu din Cer.
Pentru a învinge comunismul, condiția fundamentală este să nu supunem ordinii spirituale a lumii. Nu putem scăpa de primejdia din răsărit dacă continuăm cu dezmățul politic de până acum, când State, popoare și biserici întrețin relații cordiale cu Antihristul. Nu se poate servi la doi stăpâni, cum spune Sf. Scriptură. Dacă credem în Dumnezeu trebuie să-I fim leali. Nu putem fi în același timp și cu Dumnezeu și cu Lucifer. Nu câștigăm nimic cu această atitudine de duplicitate nici pe plan istoric și nici dincolo de viață. Se pierde totul: onoare, viață, avuție, demnitate umană și mântuirea sufletului. Până la urmă praf și pulbere se va alege de toate planurile noastre de a ne strecura nevătămați prin grătarul prin care cern omenirea diavolii roșii.
Singura atitudine mântuitoare este înfruntarea directă cu bolșevismul. ”Fața la dușman”, cum proclamă Corneliu Codreanu.
Horia Sima, Ţara şi exilul an XVI, 1979-80
