Dezideratul Părintelui Justin – unitatea de neam întru slava lui Dumnezeu – s-a împlinit cel mai măreţ, în ultimul veac, chiar prin mutarea lui la Cer pe data de 16 iunie 2013. Într-un cutremurător moment de înălţare în duh a întregii Românii în uimirea admirativă a omenirii, Părintele Justin şi-a unit pe veşnicie sufletul cu Dumnezeirea, şi trupul cu pământul Ţării, dând marilor lui iubiri întregul fiinţei sale.
Cine, în ultimii 30 de ani, a mai fost atât de iubit de popor? Multe zeci de mii de oameni au venit la înmormântarea lui să-şi aducă ofranda de recunoştinţă binefăcătorului lor şi al întregului neam. Părintele Justin a fost voievodul absolut şi recunoscut al unui popor “fără de păstor”, căruia i-a readus aminte de rolul apostolic pe care l-a primit de la Dumnezeu, întocmai precum Prorocul Moisi a fost pentru poporul evreu în Vechiul Testament.
Odată la un veac, Duhul Sfânt Îşi alege un vas care să îngemăneze inimile tuturor într-un singur chip al focului necreat (v. Luca 12:49), pe care să-l pună înaintea Tronului ceresc.
Moştenirea Părintelui Justin, chiar dacă în plan concret este formată din trei Mănăstiri (Petru Vodă, Paltin, şi Poarta Albă), mai larg vorbind, s-ar putea spune că e fiecare om căruia el i-a adus mântuirea. Moştenirea Părintelui Justin “nu este din lumea aceasta”. Ea este Cerească, Dumnezeiască: harul lui Dumnezeu, Evanghelia trăită, prezenţă şi transcendenţă.
Doar aşa, ca ucenic al Sfinţilor Părinţi – nu numai al duhovnicilor săi Antim Găină de la Mănăstirea Secu sau Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria, ci al tuturor Sfinţilor, pe care i-a citit cu zel toată viaţa, i-a ascultat şi i-a urmat în învăţături şi nevoinţe, ca ucenic al Sfinţilor Apostoli, pe care i-a imitat în mărturisire şi mucenicie, ca ucenic al Mântuitorului, pe Care L-a purtat printre noi, doar plin de darul Duhului a putut Părintele Justin să fie Părinte al Bisericii şi Voievod al Neamului. Doar silindu-se clipă de clipă, zi de zi, să fie creştin adevărat, monah adevărat, preot adevărat, a făurit în inimile românilor o ţară ca Soarele cel Sfânt, Hristos.
Cine vrea să se numească ucenic al său, să se cerceteze pe sine dacă are o astfel de viaţă şi o astfel de urmare a învăţăturii Predaniei şi Scripturii, ca a sa. Cine vrea să facă ceva pentru Biserică, pentru Ţară, altă cale nu e decît aceeaşi: Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea Sfinţilor Părinţi. Cine vrea să-şi arate recunoştinţa pentru darul ceresc pe care Părintele Justin i l-a agonisit, să împlinească singurul lucru de trebuinţă omului pe pământ: să-şi construiască o relaţie personală cu Hristos, ascultătoare de Biserica Triumfătoare. Fără Darul Duhului nimic nu se poate realiza pentru sufletul propriu sau pentru al aproapelui, pentru popor sau omenire. Cugetul ortodox şi Sfintele Taine ale Bisericii sunt condiţiile fundamentale pentru dobândirea Darului Duhului Sfânt.
Moştenirea Părintelui Justin este Împărăţia cerurilor.
Moştenirea Părintelui Justin este îndumnezeirea, iar aceasta înseamnă participarea la toată lucrarea divină, in aeternum.
Moştenirea Părintelui Justin este România.
Moştenirea Părintelui Justin este în fiecare suflet care a luat aminte la viaţa, învăţătura, mărturisirea şi mucenicia sa, şi s-a transformat în urmaş al lui cu întreaga lui trăire.
Moştenirea Părintelui Justin este în minunea că marea majoritate a copiilor de până la vârsta de 5 ani (deci născuţi după moartea sa), care ajung la mormântul lui, rostesc ad hoc cele mai clare dovezi de mărturisire a sfinţeniei lui.
Moştenirea Părintelui Justin este că şi ateii izbucnesc în plâns la mormântul lui.
Moştenirea Părintelui Justin este că toată Biserica îl simte mai viu decât când era viu.
Moştenirea Părintelui Justin este acel fior care mişcă inimile tuturor credincioşilor, de orice naţie, ca un şuvoi de foc al Cincizecimii.
Moştenirea Părintelui Justin este străpungerea de Golgothă în faţa durerii lumii de azi şi de mâine, nădejdea Preacuratei în biruinţa Fiului, lacrima de sânge în care se străvede Ierusalimul cel Ceresc.
Moştenirea Părintelui Justin este unimea de neclintit a Sfinţilor închisorilor, hora lor de slave, strigătul lor de luptă, steagul lor de evlavie, icoana lor cristalină, straşnicia lor diafană, epifania lor teribilă şi smerită.
Moştenirea Părintelui Justin este cu totul altceva decât cugetă dialecticienii, cu totul altceva decât o “linie” de activitate şi o “sferă” de interes, cu totul altceva decât zugrăvesc aghiografii proletcultişti, cu totul altceva decât orice -ism, decât literatura “de pangar”, decât o reţetă de asceze, decât o salbă de minuni. Moştenirea Părintelui Justin este Ortodoxia, iar ortodoxia este cea mai mare Taină trăită de om.
Moştenirea Părintelui Justin este o taină a iubirii sale. Celor cărora li s-a dat, -cărora el li s-a dat pe sine-, se cutremură de ea. Celorlalţi, Mântuitorul le tâlcuieşte: “De aceea le vorbesc lor în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.” (Mat. 13:13)
Moştenirea Părintelui Justin este răsuflarea Mântuitorului în inimile noastre, dulceaţa Numelui, privirea Lui prin ochi de om, Viaţa lui Hristos prin vasele de lut răscumpărate Luişi prin răstignitul Lui, Pârvu Justin, PREZENT.
Sursa: https://manastirea.petru-voda.ro
Părintele Justin Pârvu: Să aducem la lumină sfințenia lor!
Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.
În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească, pentru că cei mai mulţi dintre cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi.
În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucăţelele acelea de pâine, acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi.
Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă, cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Când în puşcăriile noastre judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se făceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şi aduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici întemniţaţi. Ce jertfă mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să ne închinăm?
Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nostru; restul… trepăduşi pe lângă ei.
Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şi bineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bineînţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe drumul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei.
Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc.
Părintele Justin Pârvu – text publicat în cartea „SFINȚII ÎNCHISORILOR”, editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, 2019