„23 August“

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Un nou 23 August, „a XXVIII-a aniversare a eliberării României de sub jugul fascist“. – mai exact vorbind istoriceşte, a XXVIII-a aniversare a căderii României sub jugul comunist-, s-a oficiat la Bucureşti cu aceeaşi fanfaronadă de minciuni, tămâieli şi laude la adresa inexistentului partid comunist, zis şi românesc.

E ridicol cum se screm toţi potentaţii şi scribii regimului să creeze istoria din neant. Toţi ridică în slava cerului “rolul” partidului comunist în realizarea actului crucial de la 23 August.

Evocând evenimentul, oratorul principal, Gheorghe Rădulescu, are necuviinţa să spună că partidul comunist a fost “iniţiatorul, organizatorul şi conducătorul insurecţiei naţionale antifasciste armate”. Mai mare merit în făurirea lui 23 August are Antonescu, cu expulzarea Mişcării Legionare de la putere. Răsturnarea se datoreşte apoi incapacităţii celor doi şefi de partide, Maniu şi Brătianu, şi, în final, unui rege care habar n-avea pe ce lume trăieşte. Antonescu-Maniu-Rege acesta e triunghiul fatal ce a provocat azvârlirea României în abisul crimei comuniste. Partidul comunist vine la urmă de tot. El a început să joace un rol în viaţa politică a României abia după ce armatele Satanei au invadat tot teritoriul ţării. Atunci şi-a început cariera şi actualul preşedinte, exercitându-se mai întâi în asasinat prin fel de fel de comitete secrete ale partidului comunist. Ce a urmat şi ce s-a petrecut de atunci încoace, nici chiar negativ, nu e un merit al partidului. Ei au prigonit, au ucis, au azvârlit lumea în închisori şi lagăre, la adăpostul armatei de ocupaţie.

Din nimic nu poate să iasă nimic, decât imensul dezgust ce-l poartă naţia acestor lichele asasine -căci de revoluţionari nu poate fi vorba- care ucid din ordinul Moscovei, ca să stea la putere.

E un spectacol ruşinos, care indică decadenţa iremediabilă a Occidentului, să-l vezi pe Ceauşescu primit cu cele mai mari onoruri în diverse capitale occidentale. Aceste primiri indică forţa de care dispun reţelele secrete ale comunismului mondial, care impun nefericiţilor monarhi sau conducători de state să dea mâna cu acest monstru, care are pe conştiinţă chinuirea unui între popor. Ia să cadă pe mâna lui Ceauşescu, să vezi ce s-ar alege de Balduin sau alţi regi.

Şi acuma să spicuim câteva din declaraţiile făcute cu acest prilej de cei ce îşi întorc capul de la realitate pentru a nu vedea decât piramida de cranii româneşti pe care stă cocoţat Ceauşescu.

Un oarecare Cezar Baltag (Scânteia, 20 August 1972, “Unitatea dintre partid şi popor”) după ce răsfoieşte filele “cronicelor” străbune, unde descoperă actele de vitejie şi demnitate ale poporului român, ajunge la hilarianta concluzie că 23 August este cel mai important act din istoria poporului român. “Nici unul nu întrece în perspectivă şi nu s-a dovedit mai transformator şi mai plin de conseciţe ca acela reprezentat de intrarea în primul plan al luptei poporului nostru pentru cucerirea demnităţii sale a unei noi forţe politice: partidul comuniştilor din România”.

Dl. Baltag trece dintr-o elucubraţie într-alta. La 23 August nu s-a produs niciun eveniment capital în “istoria poporului român”, pentru simplul motiv că la această dată a încetat adevărata istorie a poporului român şi începe pe pământul nostru istoria unei gubernii moscovite. Cât priveşte forţa partidului comunist care ar fi creat acest eveniment, despre ea se poate spune “ex nihilo nihil”. Regimul comunist din România nu e o emanaţie a forţei acestui partid, ci o operaţie politică impusă de diviziile bolşevice. Tot atât de inexistentă e şi unitatea dintre partid şi popor. Poporul există, dar partidul nu există. Ceea ce există, e Moscova şi aparatul de teroare constituit de ea în România. Asta e cu totul altceva. Dar, asta nu e partid. Asta se cheamă dragoste cu de-a sila, dragoste sub ameninţarea împuşcării, torturilor şi a închisorii.

Generalul maior Eugen Bantea, care e şi membru corespondent al Academiei de ştiinţe sociale şi politice, vrea să ne convingă că partidul comunist a provocat răsturnarea de la 23 August (« Partidul Comunist Român, sufletul insurecţiei antifasciste », Scânteia, 23 August 1972). Mai întâi, prin acţiunea de coordonare, realizată cu celelalte partide şi cu Palatul, şi apoi « prin participarea nemijlocită a populaţiei ». Că agenţi comunişti s-au infiltrat până în incinta Palatului, e de netăgăduit. Aceasta e acţiune de culise şi infiltraţie, în care comuniştii sunt maeştri, dar că a participat populaţia la lovitura şi la lupta contra armatei germane, sub egida partidului comunist, e un fals ordinar. Populaţia privea cu groază la ţicneala partidelor şi a Palatului, căci prin instinct îşi dădea seama de prăpădul ce va urma.

Faptul că întreaga armată română a întors armele contra Germaniei nu e un merit al partidului comunist. A fost un act de disciplină al armatei faţă de Suveranul ţării. De unde să ştie armata că Regele era o păpuşă în mâna anturajului, incapabil să distingă răul imens ce-l făcea ţării şi chiar monarhiei?

Comuniştii au utilizat şi în România sistemul clasic al infiltraţiilor, dar n-au avut nici poporul şi nici armata de partea lor, care a întors armele contra Germaniei, din cu totul alte motive.

“Certitudinea visului nostru” se intitulează un articol semnat de cunoscutul pontif al agramaţiilor realismului socialist în artă şi literatură, Zaharia Stancu.

Plecând de la cunoscutele versuri ale lui Dimitrie Bolintineanu: “Viitor de aur ţara noastră are şi prevăd prin secoli a ei înălţare”, face uluitoarea constatare că profeţia lui Bolintineanu s-a împlinit. “Ştim din proprie experienţă sau din literatură, cum a fost viaţa din trecut a poporului nostru, ştim din practica de toate zilele, cum este viaţa noastră de astăzi”.

Cum a fost n-a fost prea bine, dar în orice caz un rai faţă de iadul de astăzi. Doar ştie dl. Stancu că ţăranul avea bucata lui de pământ, iar azi nu mai are nimic. Comuniştii l-au jefuit de “certitudinea visului său”. Ce este astăzi ţăranul? O umbră care se târăşte pe nişte ogoare care nu-i mai aparţin. A văzut dl. Stancu odraslele ţăranilor? Nişte copii firavi, anemici, cu ochi stinşi, cu urechile străvezii. Aceşti copii nu se hrănesc cu lapte şi cu dulciuri, ci cu pâine şi ceapă.

Nu ştim dacă Bolintineanu, în visul lui profetic, s-a gândit la acest straniu viitor al naţiei lui.

Mai bine ar face tovarăşul Ceauşescu ca în loc să facă circ naţionalist, citând din Bălcescu, cum de asigură Zaharia Stancu, să dea ceva de mâncare copiilor.

Aurel Baranga sună clopotele “marii sărbători” (România Liberă, 20 August 1972). Face senzaţionala descoperire că au trecut 28 de ani de la 23 August 1944 şi … ne mai despart exact 28 de ani de anul 2000, când toate măreţiile se vor împlini, inclusiv, adăugăm noi, şi speranţa că oamenii muncii îşi vor potoli foamea. “Ştim astăzi cum va arăta acest an 2000, cu toate mândriile şi împlinirile lui …” căci l-a explicat secretarul general al partidului, “cu clarviziunea lui politică, cu infinita sa capacitate de a da viitorului formele sale”. Într-adevăr, monstrul bolşevic a ajuns la plenitudine. Nu mai are probleme de rezolvat în prezent. Totul e în perfectă ordine. Poporul a ajuns la sapă de lemn, maţele chiorăie strident, vătafii regimului îl ţin bine în mână, pleznind zdravăn pe recalcitranţi; nu mai are probleme, şi atunci imaginaţia înaripată a lui Ceauşescu proiectează cum va arăta naţia românească după 28 de ani … Vai şi amar de ea! De aceea dorim din inimă ca “viitorul de aur” al lui Bolintineanu, trecut prin filtrul satanic al lui Ceauşescu, să nu se realizeze niciodată. Dacă după 28 de ani de regim comunist, poporul român e într-o stare de plâns, ce va fi după alţi 28 de ani? Mai bine să-şi petreacă restul vieţii Ceauşescu fericind alte popoare … şi pe noi să ne lase în pace! Suntem sătui de sinistrele lui planuri.

Adrian Păunescu vrea “Să devenim ceea ce suntem” (România Liberă, 27 August 1972). Titlul nu-i aparţine. E luat din străvechiul poet liric Pindar. Autorul se referă la directivele date de Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, care, presupune, s-ar putea armoniza cu specificul românesc.

Dl. Păunescu vrea ceva imposibil: ca România să-şi păstreze specificul, trecând totuşi prin ciurul transformărilor comuniste. E o contradicţie totală, flagrantă şi inevitabilă. Poporul român ESTE. Nu e o creaţie a partidului comunist. Ca să devină ceea ce este, adică o naţiune modernă, care să-şi păstreze originalitatea, ar trebui mai întâi să scape de beleaua ce-l apasă şi îi sufocă personalitatea. Să scape de Ceauşescu, de partid şi de “liniile directoare” ale Conferinţei Naţionale, pe care le ridică în slavă dl. Păunescu. Să scape din ghearele Moscovei.

Câtă vreme această stare va mai dura, poporul român nu poate “deveni ceea ce este”, ci va fi supus la noi şi rafinate torturi, ca într-un pat al lui Procust, pentru a deveni ceea ce NU este. Toate aceste directive nu au alt rost decât să-i anuleze personalitatea. Între ceea ce devine poporul român sub presiunea marxism-leninismului susţinut de Moscova şi ceea ce este, se deschide o prăpastie.

Horia Sima, Ţara şi exilul, an VIII, 1971-72

Default thumbnail
Subiectul precedent

Istoria ca ştiinţă obiectivă: Andreas Hillgruber despre România

Default thumbnail
Subiectul următor

Poate fi înfrânt comunismul?

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident