Costel Condurache – 10 ani de la trecerea în veșnicie

Când am început acest articol, cu dorința de a marca împlinirea, acum în iulie, a unui deceniu de la tristul eveniment, am vrut să-i pun titlul „10 ani fără Costel “… dar imediat m-am răzgândit, pentru că mesajul pe care voiam să-l transmit era tocmai faptul că cei 10 ani nu sunt „fără Costel” ci „cu Costel “ prezent în inimile noastre și Prezent din mila lui Dumnezeu alături de martirii și eroii din Legiunea cerească, martiri pe care i-a făcut Prezenți în  mijlocul românilor de azi, cum puțini  au făcut-o.

Al doilea gând al meu a fost la cei care l-au cunoscut pe Costel  de-a lungul anilor mult mai bine decât mine (și mă refer la cei atunci tineri și foarte tineri cu care a străbătut țara în lung și în lat și cărora le vorbea cu entuziasm despre Mișcarea Legionară) și care ar fi păcat să lase pierdute atâtea amintiri de suflet. Îi îndemn să scrie dacă nu au făcut-o până acum ; alături de câteva fotografii din locurile – reper ale Biruinței românești (unele redescoperite și fixate prin troițe sau plăci memoriale chiar de Costel) ar putea constitui material suficient pentru o broșură care să îl facă cunoscut celor care caută modele actuale care să-i motiveze și să-i mobilizeze, dar și celor care, interesați de istoria legionară, vor dori să știe cine a zidit treapta intermediară (pe care eu am numit-o „generația continuității”) între generația prigoanei și generația viitoare care nu va mai apuca să-i cunoască direct pe seniorii rezistenței anticomuniste dar de care este necesar să fie conectată spiritual pentru a înțelege ce este și încotro se îndreaptă neamul românesc.

Al treilea meu gând se întoarce la Sighet, undeva prin 1995, când cineva aflat în vizită la tatăl meu a rostit numele lui Costel Condurache…, am ridicat ochii întrebător, mie numele nu-mi spunea nimic, dar văd că tatăl meu era la curent și îmi explică: „Da, Costel Condurache, un tânăr deosebit, foarte implicat în Mișcarea Legionară…”. Am reținut cu bucurie numele și caracterizarea, surprins plăcut…, până atunci nu știam că există și tineri în Mișcarea Legionară… de la Sighet nu eram prea conectat cu ce se întampla în centrele universitare. Dar Aurel Vișovan și Costel Condurache au știut unul de altul și pentru mine asta e important și reconfortant. A fost prima dată când am auzit de Costel, iar personal ne-am cunoscut în 2009 când a fost la noi acasă cu grupul de tineri seminariști din Moldova. După aceea întâlnirile au fost mai dese și mai consistente, la București, la Sighet, la Târgșor, la Sâmbăta, la Constanța… am cunoscut-o și pe Cezarina și apoi pe Corneliu. Costel cu micuțul de câteva luni în brațe e imaginea care va rămâne mereu în memoria mea.

Ultima mea întâlnire personală cu Costel a fost pe 5 aprilie 2013 la București, când veneam de la Constanța de la înmormântarea seniorului Nicolae Roșca din ziua precedentă. Cu Costel pe străzile Bucureștiului, istoria prindea viață – case, blocuri, străzi… parcă toate vorbeau de prezența legionară, martore tăcute ale generației eroice, comori de suflet care așteptau să fie descoperite…

Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la Costel (și exemplul lui m-a influențat și m-a motivat) a fost deschiderea și naturalețea cu care vorbea despre Mișcarea Legionară, fără frică, jenă  sau rețineri prudente, fără aproximații sau eufemisme. Se exprima cu simplitate și claritate, nu accepta impostura sau jumătățile de măsură, atât de frecvente în lumea noastră (să-i zicem) naționalistă. „Eu cred în Mișcarea Legionară, înființată de Corneliu Zelea Codreanu și dusă la biruință de Horia Sima” obișnuia să spună, pledând pentru continuitatea legitimă de după 1990 reprezentată în țară de Mircea Nicolau și Nicolae Roșca și organizată instituțional în Fundația „Profesor George Manu” și reflectată public prin revista noastră „Permanențe”, condusă de seniorul Gelu Gheorghiu, care era legat de Costel și Cezarina printr-o strânsă prietenie.

Am fost un pic surprins, dar foarte onorat când mi s-a cerut să iau cuvântul la înmormântarea lui Costel, într-o atmosferă de profundă emoție, cu biserica plină de camarazi și prieteni alături de familie, preoți și călugări, de toate vârstele, de la seniorii noștri nonagenari cu tâmplele albe până la cei foarte tineri care au venit să-l însoțească  cântând „pe cărările umblate de noi, te-am cătat…”, dar de uitat nu te-am uitat și nu te vom uita!

Default thumbnail
Subiectul precedent

Prigojin la final

Default thumbnail
Subiectul următor

Victorii românești, victorii legionare (1)

Cele mai recente din

Default thumbnail

Criza democraţiei

A stârnit o mare nelinişte în cercurile politice şi intelectuale din Occident