Istoricul german Andreas Hillgruber (1925-1989), cunoscut publicului din România mai ales prin lucrarea „Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu” (Humanitas, 1994, 2007) ne oferă un exemplu despre cum se scrie şi se interpretează în mod corect istoria. Anume fără ochelarii ideologici, tributari corectitudinii politice, de care se servesc bunăoară istoricii promovaţi cu asiduitate de aceeaşi editură în ultimii ani, gen Lucian Boia sau Oliver Jens Schmitt. Un exemplu în acest sens ne este oferit de textul lui Hillgruber „Rumänien in der Geschichte Europas 1877-1977” publicat în „Buletinul Bibliotecii Române. Studii şi documente româneşti” Vol. VI (X), Freiburg, 1977/78. Materialul închinat centenarului independenţei statului român reprezintă o mostră de obiectivitate şi totodată de simpatie pentru destinul istoric al poporului nostru.
Într-o scurtă, dar pertinentă sinteză a acestui destin, valabilă atât la 1877, cât şi la 1977 şi până în zilele noastre –fiind adică descrierea unor permanenţe istorice- Hillgruber afirmă următoarele. Datorită unei lungi experienţe istorice, o ţară de mărime mijlocie precum România nu-şi putea exercita suveranitatea decât printr-o politică de alianţe inteligentă şi flexibilă, prin folosirea instrumentarului politico-diplomatic la mai multe capete, pentru a putea exploata într-un mod optim culoarul deciziilor posibile de politică externă, care până şi în vremurile cele mai favorabile s-a dovedit a fi unul foarte îngust. Situaţia României e privită asemeni unui seismograf pentru restul Europei, prin care se lua măsura stabilităţii politice a acesteia. „Măsura libertăţii interne şi securităţii externe, precum şi a suveranităţii de care s-au putut bucura românii –sau care, cel mai adesea, le-au fost refuzate- în decursul urcuşurilor şi coborâşurilor istorice în secolul scurs de la dobândirea independenţei, a fost şi constituie până azi un simptom al gradului în care Europa s-a raportat în mod real la suveranitatea şi libertatea locuitorilor săi, deşi pe planul formal al dreptului internaţional aceste elemente au fost arareori puse în discuţie.”
În continuare Hillgruber distinge şase perioade ale veacului de istorie la care se raportează. Prima ar fi de la obţinerea independenţei până la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914. A doua ar fi perioada acestuia, 1914-18, care a culminat cu visul României Mari devenit realitate. A treia etapă ar fi perioada interbelică, 1918-1938, care s-a încheiat cu instaurarea dictaturii regale. A patra ar continua până la tragedia istorică din 1944, când România a căzut sub cizma comunistă. Perioada cea mai întunecată din istoria României este considerată cea dintre 1944 şi jumătatea anilor 60 ai secolului trecut, după care Hillgruber consideră că trecerea de la RPR la RSR nu e doar o schimbare de nume, ci marchează şi o altă etapă din istoria românilor, care e evaluată din perspectiva anului 1977. Şi, aşa cum vom vedea ulterior, într-un mod corect şi obiectiv, căruia nu i se poate reproşa nimic nici din perspectiva zilelor noastre.
După cum se poate constata, nici un istoric ca Hillgruber nu se dă în lături de la a emite judecăţi de ordin moral (o va face şi cu privire la România contemporană scrierii textului). Dar aceste aprecieri nu au la bază vreo ideologie, vreo grilă aplicată peste realitatea istorică, după care tot ce se încadrează în această grilă e automat „bun”, iar ceea refuză o asemenea încadrare, indubitabil „rău”. El se raportează mai degrabă la o morală universală, precum şi la principii de genul libertăţii şi suveranităţii popoarelor, considerând că aceste realităţi colective trebuie respectate ca atare. O diferenţă ca de la cer la pământ faţă de ideologiile progresiste şi globaliste ale zilelor noastre, care dau tonul în politica internaţională şi care au infestat şi istoriografia contemporană.
Referindu-se la anul crucial 1918, Hillgruber remarcă faptul că România, dintr-o ţară ciuntită teritorial şi a cărei supravieţuire era efectiv pericilitată, printr-un concurs favorabil de împrejurări a ajuns să se ridice din propria cenuşă, reuşind să-şi îndeplinească toate idealurile naţionale, culminând cu realizarea României Mari. Soarta care a surâs României s-a materializat prin dezmbembrarea celor trei mari imperii din Europa Centrală şi de Est, şi anume exact în ordinea potrivită.
Să detaliem ceea ce sugerează aici istoricul german. Mai întâi s-a produs în 1917 dezmembrarea şi haosul în Imperiul Rus (pe atunci aliat de război al României), fapt care a permis revenirea Basarabiei la patria mamă în 27 martie 1918. O Rusie care nu ar fi trecut prin acea criză, ar fi ieşit învingătoare din război şi lărgită teritorial, aşadar nu ar fi existat nicio perspectivă pentru desprinderea Basarabiei. A urmat căderea Imperiului Austro-Ungar, fapt care a permis mai întâi unirea cu Bucovina pe 15 noiembrie 1918 şi apoi Marea Unire de la 1 decembrie 1918, care a consfinţit unirea cu Transilvania şi crearea României Mari. Toate acestea pe fondul colapsului pe frontul de vest al armatei germane, care avea sub ocupaţie sudul României, inclusiv capitala, ceea ce a permis României scuturarea jugului vremelnicei dominaţii străine.
Despre epoca interbelică Hillgruber afirmă că problema minorităţilor naţionale, spre deosebire de alte ţări învecinate, fuseste rezolvată într-un mod satisfăcător, dar au apărut îndoieli cu privire la reuşita integrării sociale a grupelor de populaţie cu grade de dezvoltare diferite, în special din noile teritorii. Acestea se refereau mai cu seamă la (im)posibilitatea soluţionării acestor probleme în cadrul constituţional existent, precum şi la posibilitatea interferenţei în spaţiul românesc a unor puteri străine şi a ideologiilor acestora. După care istoricul german continuă astfel: „Apariţia şi consolidarea mişcărilor radicale a relevat faptul că o serie de probleme sociale rămăseseră nerezolvate. «Garda de Fier» a lui Codreanu era doar cea mai puternică grupare dintre cele aflate în opoziţie fundamentală cu sistemul existent, şi care se considera o forţă înnoitoare.” Textul continuă prin sublinierea faptului că România a fost puternic lovită de criza economică, iar o mare parte din cetăţenii ei se îndoiau cu privire la calea monarhiei parlamentare urmată până atunci. O conducere autoritară ar fi fost în schimb o posibilă soluţie pentru înfruntarea primejdiilor interne şi externe care ameninţau ţara. „O importantă parte a românilor nu mai considera libertăţile care le erau oferite de sistemul parlamentar ca fiind cu adevărat ale lor.”
După cum vedem, cauzelor li se spune pe nume, fără niciun strop de ideologie sau surogate de morală. Istoricul german nu priveşte prin urmare perioada interbelică prin grila „corectitudinii politice” actuale, aceea a conflictului dintre „totalitarismul de dreapta” şi forţele „democratice”. Aceasta pentru că el evidenţiază după moartea Regelui Ferdinand o criză a monarhiei în România, considerând firul roşu al anilor 30 ca fiind acapararea treptată a puterii totale de către Regele Carol al II-lea. Aceasta s-a produs în etape, dar acest ţel ar fi fost avut în vedere de la bun început. Deschizând o paranteză, trebuie remarcat că partidele „democratice” au făcut în bună măsură jocul lui Carol, oamenii de bază ai regimului „dictaturii regale” instaurată în 1938 provenind din rândurile acestora. Până la urmă, după cum remarcă pertinent şi Hillgruber, fără a da detalii concrete, numeroşi români aveau dubii în privinţa posibilităţilor oferite ţării de un regim democratic, care de multe ori nu era astfel decât formal, pe hârtie, realitatea fiind mai degrabă domnia bunului plac a celor care aveau puterea la scară locală sau naţională. Închidem aici paranteza.
Istoricul german face apoi o serie de consideraţii despre politica externă a României anilor 30, explicând faptul că puterile apusene sau „Mica Alianţă” nu erau capabile să ofere garanţii suficiente de securitate. Prin urmare, însuşi Regele Carol a promovat după 1936 o politică externă care a constituit un veritabil balans între puterile occidentale şi Germania hitleristă, încercând să navigheze astfel o Românie independentă prin apele învolburate ale crizelor internaţionale care se iveau la orizont. După cum ştim, această politică duplicitară s-a dovedit a fi un fiasco, ea prăbuşindu-se complet pe fondul victoriei germane pe frontul de vest în vara lui 1940. Moment în care România s-a aflat într-o situaţie precară, pierzând Basarabia şi Nordul Bucovinei pe seama Uniunii Sovietice, şi Ardealul de Nord pe seama Ungariei, în urma Dictatului de la Viena impus de Puterile Axei. Deşi balansul lui Carol al II-lea a fost în cele din urmă unul nereuşit, Hillgruber scoate în evidenţă faptul că în vara lui 1940 puterile occidentale s-au aflat în situaţia de a abandona Europa de est pe seama sferelor de influenţă ale lui Hitler şi Stalin. Iar cum marea masă a românilor considera URSS-ul drept pericolul major la adresa ţării, orientarea politicii externe a României din toamna lui 1940 devenea inevitabilă.
Perioada începută în septembrie 1940 cu generalul (ulterior mareşalul) Ion Antonescu la conducerea statului este prezentată de Hillgruber prin focalizare pe persoana acestuia, ignorând (probabil din motive de spaţiu) scurta perioadă a coabitării acestuia cu legionarii. „Antonescu avea desigur multe defecte: naţionalismul său acerb antislav şi antimaghiar [nu include aici şi „antisemit”, n.n.], miopia sa politică, rigiditatea cazonă manifestată într-o serie de decizii de natură politică, mai cu seamă aprecierea greşită a ţelurilor lui Hitler şi subestimarea forţei Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, el a recâştigat pentru România, în acord cu Maniu şi Brătianu şi în alianţă cu Hitler, teritoriile pierdute ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Mai mult, prin continuarea războiului alături de Hitler el intenţiona să-l determine pe aceasta să retrocedeze României Nordul Transilvaniei. În toate situaţiile, el a reprezentat interesele româneşti în faţa pretenţiilor germane, uneori exagerate. După anumite ezitări, el a refuzat implicarea României în „soluţia finală” şi a împiedicat astfel reducerea României la rolul unui stat satelit, lipsit de voinţă proprie şi al unei anexe ideologice a nazismului”.
Ceea ce Hillgruber scria cu obiectivitate în 1977, nu mai corespunde „standardelor” din România democrată de azi, care a consfinţit prin lege sentinţele „Tribunalelor poporului” impuse de bolşevici în anii 1945-46 prin care erau condamnaţi „criminalii de război”. Toate acestea au fost posibile în urma lui 23 august 1944, dată care a consfinţit o piatră de hotar nefastă în istoria României. Istoricul german descrie pe scurt negocierile care s-au dus şi tentativele României de ieşire din război, concluzionând însă că orice decizie de politică externă s-ar fi luat, soarta României ar fi fost probabil tot cea cunoscută, constrângerile menite să împiedice o cale alternativă fiind prea puternice.
Cele două decenii care au urmat sunt etichetate de Hillgruber drept perioada cea mai neagră din istoria României. „Libertatea, independenţa şi suveranitatea României păreau pierdute pentru multă vreme. Dar voinţa de afirmare a naţiunii s-a manifestat chiar şi în această perioadă, care din toate punctele de vedere poate fi considerată drept cea mai neagră din istoria României. Nu însă printr-o ridicare frontală, care ar fi fost una fără perspective, ci în suportare şi suferinţă. De apreciat din perspectivă europeană şi în particular germană, e faptul că România a fost singura ţară comunistă în care nu s-au produs expulzări în masă sau relocări forţate de populaţie, în special cu referire la saşii din Transilvania şi şvabii din Banat, cu excepţia cazurilor în care aceştia au fost victime ale deportărilor executate de sovietici. Aceşti etnici germani au rămas în mare lor majoritate în ţară şi au împărtăşit soarta poporului român.”
Despre ultima perioadă pe care o ia în discuţie, şi pe care o putem numi „epoca Ceauşescu ante -1977”, Hillgruber face o serie de consideraţii deopotrivă de pertinente şi de nuanţate. Comparată cu situaţia catastrofală a anilor 50, desigur că această perioadă a marcat o îmbunătăţire generală a vieţii şi o anumită dezvoltare economică. Dar istoricul german ne avertizează de la bun început că judecata sa în privinţa României contemporană lui va fi una ambivalentă. Pe de-o parte, pe lângă cele descrise mai sus, el se manifestă apreciativ la adresa politicii externe a României din acea vreme care, fără sprijin occidental, ci doar exploatând contradicţiile interne ale blocului comunist, a reuşit să realizeze o autonomie relativă a României în cadrul acestuia. După care ne prezintă îndată şi reversul medaliei: „Mai rău este preţul plătit pentru această relativă libertate de mişcare pe planul politicii externe: Strânsa orientare ideologică a întregii naţiuni asupra persoanei «conducătorului», situaţia pe plan politic intern, în care nu există niciun spaţiu al libertăţilor individuale şi cetăţeneşti. «Coşul 3» al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa [care prevede cooperarea în domeniul umanitar, n.n.] nu are aplicare în România, după cum nici în URSS. Moştenirea culturală naţională este ce-i drept întreţinută, chiar cu multă străduinţă, dar nu poate fi trecută cu vederea instrumentalizarea acesteia din perspectiva unui naţionalism care în exterior are drept scop delimitarea de Uniunea Sovietică. Astfel se întâlnesc respectul pentru autonomia pe planul politicii externe, aprecierea pentru edificarea unei ţări uneori în condiţii vitrege, compasiunea pentru victimele catastrofelor naturale din ultimii ani cu respingerea măsurilor abuzive ale regimului, condamnarea atitudinii sale liberticide şi violarea drepturilor omului.”
După această descriere, Hillgruber reia ideea de la care a pornit, cea a seismografului. Anume, această situaţie contradictorie a României din acea epocă nu este decât un reflex al fragilului echilibru politic şi psiho-social al Europei contemporane. Ea reflectă alternanţa dintre momentele de destindere cu escaladarea contradicţiilor, dintre optimismul roz şi pesimismul cel mai adânc, mergând până la viziuni apocaliptice de război.
Invit cititorii acestor rânduri la un exerciţiu de gândire, prin aducerea la zi a ideii României pe post de seismograf al continentului european. Privind la România contemporană, la politica ei internă şi externă, care ar fi concluziile care s-ar desprinde în privinţa direcţiei în care se îndreaptă Europa actuală? Sunt convins că se va ajunge la o serie de concluzii edificatoare…